Omerta (2)

Mario Puzo

Cînd Franky şi Stace, gemenii Sturzo, intrară pe aleea care ducea la casa lui Heskow, văzură patru adolescenţi foarte înalţi care jucau baschet în curtea mică. Franky şi Stace coborîră din Buick-ul lor de dimensiuni considerabile, iar John Heskow le ieşi în întîmpinare. Era un bărbat înalt, cu faţa în formă de pară; părul rar îi înconjura cu grijă calota spînă a craniului, iar ochii mici şi albaştri îi sclipeau. 
— Aţi picat la ţanc, spuse el. Vreau să vă prezint pe cineva. 
Meciul de baschet se întrerupse. Heskow spuse cu mîndrie: - El este fiul meu, Jocko. 
Cel mai înalt dintre adolescenţi îi întinse o mînă uriaşă lui Franky. - Auzi, ce-ar fi să facem una mică? 
Jocko îi privi pe cei doi oaspeţi. Aveau în jur de un metru optzeci şi păreau în formă. Amîndoi purtau tricouri 
Ralph Lauren, unul roşu şi celălalt verde, pantaloni kaki şi pantofi cu talpă de cauciuc. Arătau 
chipeşi şi prietenoşi, trăsăturile lor colţuroase fiind desenate cu o siguranţă plină de graţie. Era evident că erau fraţi, dar Jocko nu şi-ar fi imaginat că erau gemeni. Se gîndi că aveau puţin peste patruzeci de ani. 
— Sigur, spuse Jocko, cu o bună dispoziţie copilărească. 
Stace zîmbi. 
— Excelent! Am condus cinci mii de kilometri şi trebuie să ne dezmorţim. 
Jocko se îndreptă către cei doi însoţitori ai lui, amîndoi înalţi de peste un metru optzeci, şi le spuse: - îi iau în echipa mea, iar voi trei jucaţi împreună. 
Fiind un jucător mult mai bun, se gîndi că, în această formaţie, prietenii tatălui său vor avea mai multe şanse. 
— Ia-o uşor cu ei, le spuse John Heskow tinerilor. Sînt şi ei nişte moşi care se dau mari. 
Era o după-amiază tîrzie de decembrie, iar aerul era destul de rece ca să-ţi pună sîngele în mişcare. Lumina soarelui rece de Long Island, de un galben pal, se reflecta în acoperişurile şi în pereţii de sticlă ai serelor lui Heskow, principala lui afacere. 
Tinerii prieteni ai lui Jocko jucau fără nerv, ca să le facă un serviciu bărbaţilor mai vîrstnici. Dar pe neaşteptate Franky şi Stace ţîşniră pe lîngă ei ca să arunce direct la coş. Jocko rămase uluit de viteza lor; apoi văzu că aceştia refuzau să arunce la coş, dar nici nu îi pasau mingea. Nu aruncau niciodată la coş din spatele adversarilor. Se 
părea că era o chestiune de onoare să se elibereze de marcaj şi să arunce cu uşurinţă la coş de aproape. 
Echipa adversă începu să se folosească de avantajul înălţimii ca să treacă printre jucătorii mai vîrstnici, dar în mod uimitor nu reuşiră decît de puţine ori să sară la coş. Pînă la urmă, unul dintre băieţi se enervă şi îl lovi puternic cu cotul în faţă pe Franky. în momentul următor, băiatul era la pămînt. Jocko, care era foarte atent la joc, nu-şi dădu seama cum se întîmplase totul. Dar apoi Stace îl lovi cu mingea în cap pe fratele său şi îi spuse: 
— Hai, joacă, dobitocule. 
Franky îl ajută pe băiat să se ridice, îi dădu o palmă la fund şi spuse: 
— Hei, scuză-mă. 
Mai jucară cinci minute, dar „bătrînii" erau deja în mod evident extenuaţi şi puştii îi încercuiseră. în cele din urmă, cedară. 
Heskow le aduse răcoritoare pe teren. Tinerii se adunaseră în jurul lui Franky, care avea carismă şi dovedise o dibăcie de profesionist în timpul jocului. Franky îl îmbrăţişă pe băiatul pe care îl doborîse la pămînt. Apoi le aruncă un zîmbet de om de lume, care se potrivea de minune cu figura lui colţuroasă. 
— Băieţi, ascultaţi cîteva sfaturi de la un om mai în vîrstă, spuse el. Nu driblaţi niciodată cînd puteţi pasa. Nu cedaţi niciodată cînd aveţi un handicap de douăzeci de puncte în ultimul sfert. Şi nu ieşiţi niciodată cu o femeie care are mai mult de o pisică. Băieţii rîseră. 
Franky şi Stace dădură mîna cu băieţii şi le mulţumiră pentru joc, apoi îl urmară pe Heskow în interiorul casei cochete, cu decoraţiuni exterioare verzi. Jocko strigă în urma lor: 
— Hei, să ştiţi că sînteţi buni! 
în casă, John Heskow îi conduse pe cei doi fraţi sus, în camera lor. 
Aceasta avea o uşă foarte grea cu o încuietoare solidă, după cum observară fraţii cînd Heskow îi lăsă să intre şi încuie uşa în urma lor. 
Camera era mare, de fapt un apartament cu baie proprie. Avea două paturi de o persoană — Heskow ştia că fraţilor le plăcea să doarmă în aceeaşi cameră. într-un colţ se afla un cufăr uriaş, asigurat cu benzi de oţel şi un lacăt metalic greu. Heskow descuie lacătul cu o cheie şi ridică uşor capacul cufărului. înăuntru se aflau mai multe pistoale, arme automate şi cutii cu muniţie, dispuse într-un amalgam de forme geometrice negre. 
— Ajung? întrebă Heskow. 
Franky observă: 
— Nu sînt amortizoare. 
— N-o să aveţi nevoie de amortizoare pentru ce-o să faceţi. 
— Bine, spuse Stace. Nu-mi plac amortizoarele. Nu nimeresc niciodată nimic dacă am amortizor. 
— E-n regulă, aprobă Heskow. Acum puteţi să faceţi un duş şi să vă instalaţi, iar eu scap de puşti şi pregătesc cina. Ce părere aveţi de băiatul meu? 
— E un băiat foarte drăguţ, spuse Franky. 
— V-a plăcut cum joacă baschet? întrebă Heskow, îmbujorîndu-se de mîndrie şi semănînd şi mai mult cu o pară coaptă. 
— Excepţional, răspunse Franky. 
— Stace, tu ce crezi? 
— Prima-ntîi, spuse Stace. 
— A cîştigat o bursă la Villanova, spuse Heskow. Ţintim spre NBA. 
Cînd gemenii coborîră în salon puţin mai tîrziu, Heskow îi aştepta. Pregătise viţel înăbuşit cu ciuperci şi o imensă salată verde. Pe masă era vin roşu pentru trei persoane. 
Se aşezară. Erau prieteni vechi şi ştiau totul unii despre alţii. Heskow era divorţat de treisprezece ani. Fosta lui soţie şi Jocko locuiau la cîţiva kilometri mai la vest, în Babylon. Dar Jocko îşi petrecea mult timp aici, iar Heskow îşi îndeplinise întotdeauna rolul de tată cu consecvenţă şi entuziasm. 
— Trebuia să ajungeţi mîine, spuse Heskow. Îl amînam pe puşti dacă ştiam că veniţi azi. Cînd aţi sunat, nu puteam să-i dau afară pe el şi pe prietenii lui. 
— Ei, asta-i! Nu-i nimic, spuse Franky. 
— Aţi fost buni afară, cu băieţii, spuse Heskow. Nu v-a trecut niciodată prin cap să faceţi asta ca profesionişti? —  Nu, spuse Stace, sîntem prea scunzi, n-avem decît un metru optzeci. ”Vineţiii" erau prea mari pentru noi. — Să nu spui una ca asta în faţa puştiului, spuse Heskow îngrozit. Va trebui să joace cu ei. 
— A, nu, spuse Stace, n-aş spune asta niciodată. 
Heskow se relaxă şi sorbi din vin. Îi plăcuse dintotdeauna să lucreze cu fraţii Sturzo. Erau atît de bine crescuţi — niciodată nu deveneau obraznici, ca majoritatea derbedeilor cu care avea de-a face. Aveau un mod lejer de a se comporta în societate, care reflecta armonia relaţiei dintre ei. Erau liniştiţi şi asta le dădea o înfăţişare plăcută. 
Mîncară toţi trei încet şi neprotocolar. Heskow le umplu din nou farfuriile direct din cratiţă. 
— întotdeauna am vrut să te întreb, i se adresă Franky lui Heskow. De ce ţi-ai schimbat numele? 
— E o poveste veche, spuse Heskow. Nu-mi era ruşine că sînt italian. Dar, vezi tu, am mutra asta enervantă de neamţ. Păr blond, ochi albaştri şi nasul ăsta. Era chiar dubios să am nume de italian. 
Gemenii izbucniră amîndoi într-un rîs nestînjenit şi plin de înţelegere. Ştiau că prietenul lor era un ticălos, dar nu-i deranja. 
După ce îşi terminară salata, Heskow servi cafele espresso duble şi un platou de fursecuri italiene. Le oferi trabuce, dar ei îl refuzară. Nu fumau decît Marlboro, care se potrivea cu feţele lor ridate de oameni ai vestului. — Haideţi să trecem la afaceri, spuse Stace. Probabil că e vorba de ceva serios, altfel de ce-ar mai fi trebuit să străbatem cu maşina toată distanţa asta afurisită de cinci mii de kilometri? Puteam veni cu avionul. 
— N-a fost chiar aşa de rău, spuse Franky. Mie mi-a plăcut. Am văzut America pe viu. Ne-am şi distrat. Oamenii din orăşelele de provincie au fost nemaipomeniţi. 
— Da, a fost excepţional. Dar tot a fost un drum lung. 
— N-am vrut să lăsăm urme la aeroporturi, explică Heskow. E primul loc în care verifică. Şi o să aveţi parte de multă căldură. Sper că nu aveţi nimic împotriva căldurii. 
— Pentru mine e tot ce poate fi mai plăcut, spuse Stace. Acum spune, cine naiba e? — Don Raymonde Aprile. 
Heskow aproape că se înecă cu cafeaua cînd îi pronunţă numele. 
Se lăsă o tăcere lungă, şi Heskow simţi pentru prima oară fiorul morţii pe care îl emanau cei doi gemeni. Franky întrebă liniştit: 
— Ne-ai făcut să conducem cinci mii de kilometri ca să ne oferi chestia asta? Stace îi zîmbi lui Heskow şi spuse: 
— John, ne-a făcut plăcere să te cunoaştem. Acum plăteşte-ne taxa de anulare şi putem să plecăm. Gemenii rîseră amîndoi de această mică glumă, dar Heskow nu înţelese. 
Unul dintre prietenii lui Franky din Los Angeles, un scriitor neprofesionist, le explicase odată gemenilor că, deşi o revistă putea foarte bine să-i plătească cheltuielile pentru scrierea unui articol, asta nu însemna obligatoriu că îl vor şi cumpăra. Ei plăteau doar un mic procent din taxa convenită ca să distrugă articolul. Gemenii adoptaseră această practică. Ei percepeau o taxă doar ca să dea ascultare unei propuneri, în cazul de faţă, pentru că era vorba despre timpul consumat pe drum şi de faptul că erau implicate două persoane, taxa de anulare era de douăzeci de mii. 
Dar sarcina lui Heskow era să-i convingă să accepte propunerea. 
— Don Raymonde s-a retras de trei ani, spuse el. Toate vechile lui relaţii sînt în închisoare. Nu mai are nici o putere. Singurul care ne-ar putea face necazuri este Timmona Portella, iar el n-o va face. Partea voastră este de un milion de dolari, jumătate după ce terminaţi şi cealaltă jumătate peste un an. Dar în tot acest an trebuie să vă ascundeţi. în momentul acesta totul este aranjat. Treaba voastră este doar să-l împuşcaţi. 
— Un milion de dolari, spuse Stace. O grămadă de bani. 
— Clientul meu ştie că uciderea lui Don Aprile este un pas important, spuse Heskow. Pentru asta vrea să angajeze ce e mai bun. Trăgători cu mînă sigură şi parteneri care nu vorbesc şi au judecata matură. Iar voi, băieţi, sînteţi realmente cei mai buni. 
Franky spuse: 
— Şi nu sînt mulţi cei care şi-ar asuma acest risc. 
— Aşa-i, aprobă Stace. Cine o va face va suferi toată viaţa. Va fi urmărit, şi nu doar de poliţie şi de federali. 
— îţi jur, spuse Heskow, că poliţia din New York nu va merge pînă la capăt. Iar F.B.I.-ul nu-i va sprijini cîtuşi de puţin. 
— Şi vechii prieteni ai lui Don Aprile? 
— Morţii nu au prieteni. 
Heskow făcu o pauză. 
— Cînd s-a retras, Don Aprile a rupt toate legăturile. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Franky îi spuse lui Stace: 
— Nu-i caraghios că în toate afacerile noastre ni se spune întotdeauna că nu avem de ce să ne facem griji? Stace rîse. 
— Asta pentru că nu apasă ei pe trăgaci. John, sîntem prieteni de multă vreme. Avem încredere în tine. Dar dacă te înşeli? Oricine se poate înşela. Dacă Don Aprile mai are prieteni? Tu ştii cum lucrează. Fără milă. Dacă pun mîna pe noi, nu se vor mulţumi doar să ne ucidă. Mai întîi o să petrecem cîteva ore în iad. Plus că familiile noastre sînt expuse, conform legilor lui Don Aprile. Gîndeşte-te la fiul tău. N-o să mai poată juca în NBA din mormînt. Poate că ar trebui să ştim cine plăteşte pentru asta. 
Heskow se aplecă spre ei. Pielea feţei îi devenise stacojie, ca şi cum ar fi roşit. 
— Nu vă pot spune asta. Ştiţi doar că nu sînt decît intermediarul. Şi m-am gîndit şi eu la toată mizeria de după. Credeţi că sînt idiot? Cine nu ştie cine e Don Aprile? Dar acum e total lipsit de apărare. Am asigurări de sus în privinţa asta. Poliţia va face cercetări de rutină. F.B.I.-ul nu-şi putea permite să facă investigaţii. Iar capii cei mai importanţi ai Mafiei nu se vor băga. Totul va merge ca uns. 
— Niciodată nu m-aş fi gîndit că Don Aprile va fi una din ţintele mele, spuse Franky. 
Această nouă misiune îi măgulea orgoliul. Avea să ucidă un om extrem de temut şi de respectat în lumea lui. 
— Franky, ăsta nu-i un meci de baschet, îl avertiză Stace. Dacă pierdem, n-o să ne dăm mîna cînd ieşim de pe 
teren. 
— Stace, e vorba de un milion de dolari, spuse Franky. Şi John nu ne-a trimis niciodată să ne frîngem gîturile. Hai s-o facem! 
Stace se simţi contaminat de emoţia celorlalţi doi. Ce naiba, el şi Franky îşi puteau purta de grijă. La urma urmei, era în joc un milion de dolari. Adevărul era că Stace era mai mercenar decît Franky; dintre cei doi, el se ocupa de partea de afaceri, iar milionul reuşise să-l clintească. 
— Bine, spuse Stace, acceptăm. Dar Dumnezeu să ne apere dacă dăm greş. Pe vremuri Stace fusese băiat de altar. 
— Dar Don Aprile nu este urmărit de F.B.I.? întrebă Franky. Asta n-o să ne facă probleme? 
— Nu, spuse Heskow. Cînd toţi prietenii lui au ajuns în închisoare, Don Aprile s-a retras ca un gentleman. 
F.B.I.-ul a apreciat asta. L-au lăsat în pace. Vă garantez eu asta. Şi acum, haideţi să vă pun la curent. îi trebui o jumătate de oră ca să le explice planul în amănunt. 
La sfîrşit Stace întrebă: 
— Cînd? 
— Duminică dimineaţă, răspunse Heskow. Apoi veţi sta aici două zile. După aceea un avion particular vă va duce la Newark. 
— Trebuie să avem un şofer foarte bun, spuse Stace. Unul excepţional. 
—  Eu o să conduc, spuse Heskow, adăugînd pe un ton de scuză: Se plăteşte foarte bine. în tot restul weekend-ului, Heskow fu menajera fraţilor Sturzo. Le 
prepara masa, le făcu cumpărăturile. Nu era un om uşor de impresionat, dar cei doi Sturzo îi dădeau fiori cîteodata. Erau ca viperele, în permanenţă alerţi, dar, în acelaşi timp, sociabili. îl ajutară chiar sâ îngrijească straturile de flori. 
Cei doi fraţi jucară baschet unul contra unul înainte de cină şi 
Heskow îi urmări, fascinat de felul în care trupurile lor se unduiau unul 
pe lîngâ celălalt ca nişte şerpi. Franky era mai rapid şi aruncările lui la 
coş erau perfecte. Stace nu era la fel de bun ca jucâtor, dar era mai 
inteligent. Franky ar fi putut ajunge în NBA, îşi zise Heskow. Dar mi-
siunea lor nu era un joc de baschet. într-un moment de criză, Stace era 
cel mai potrivit. El trebuia să fie trăgătorul principal. 


va urma