Ciuma (12)

Albert Camus

Chiar din ziua următoare, Tarrou s-a apucat de treabă şi a constituit o primă echipă care avea să fie urmată de multe altele.
Nu este totuşi în intenţia naratorului de a acorda acestor formaţii sanitare o importanţă mai mare decât au avut-o. Este adevărat că, astăzi, mulţi dintre concetăţenii noştri ar ceda tentaţiei de a le exagera rolul. Dar naratorul este mai curând ispitit să creadă că, dând prea multă importanţă acţiu­nilor frumoase, ar aduce în cele din urmă un omagiu indirect şi puternic răului. Pentru că se poate presupune că aceste acţiuni frumoase n-au atâta preţ decât pentru că sunt rare şi că răutatea şi indiferenţa sunt motoare mult mai frecvente în acţiunile oamenilor. Aceasta este o idee pe care naratorul n-o împărtăşeşte. Răul care este în lume vine aproape întot­deauna din ignoranţă, şi bunele intenţii, dacă nu sunt luminate de conştiinţă, pot să facă tot atâtea stricăciuni ca şi răutatea. Oamenii sunt mai curând buni decât răi, şi, în reali­tate, nu asta e problema. Ei sunt însă mai mult sau mai puţin neştiutori şi asta e ceea ce se cheamă virtute sau viciu, viciul cel mai fără de speranţă fiind cel al ignoranţei care crede că ştie tot şi îşi permite atunci să omoare. Sufletul ucigaşului este orb şi nu există bunătate adevărată, nici iubire frumoasă fără toată clarviziunea posibilă.
Iată de ce formaţiile noastre sanitare care s-au realizat datorită lui Tarrou trebuie să fie judecate cu o satisfacţie obiectivă. Iată de ce naratorul nu va deveni cântăreţul prea elocvent al voinţei şi al unui eroism căruia el nu-i acordă decât o importanţă potrivită. Dar el va continua să fie isto­ricul inimilor sfâşiate şi exigente ale concetăţenilor noştri pe care ciuma le adusese atunci în această stare.
Cei care s-au dedicat formaţiilor sanitare n-au avut, într-adevăr, un merit atât de mare, căci ştiau că era singurul lucru de făcut, şi de necrezut ar fi fost să nu se fi hotărât. Aceste formaţii i-au ajutat pe concetăţenii noştri să pătrundă mai adânc în ciumă şi i-au convins în parte că, deoarece boala există, trebuia făcut tot ce era necesar pentru a lupta împo­triva ei. Şi pentru că ciuma devenea astfel datoria unora, ea apărea ceea ce era în realitate, adică problema tuturor.
Asta e bine. Dar nu felicităm un învăţător pentru că ne învaţă că doi şi cu doi fac patru. Va fi poate felicitat pentru că şi-a ales această meserie frumoasă. Să spunem deci că este lăudabil faptul că Tarrou şi alţii ca el au ales să demonstreze că doi cu doi fac patru, mai curând decât contrariul, dar să spunem şi că această acţiune a lor de bunăvoinţă era identică cu a învăţătorului, cu a tuturor celor care au aceeaşi inimă ca şi a învăţătorului şi care, spre onoarea omului, sunt mai nu­meroşi decât se crede; asta e, cel puţin, convingerea narato­rului. El vede de altfel foarte bine obiecţia care i s-ar putea aduce, şi anume că aceşti oameni îşi riscau viaţa. Dar vine întotdeauna un ceas în istorie când cel care îndrăzneşte să spună că doi şi cu doi fac patru este pedepsit cu moartea. Învăţătorul ştia asta. Şi întrebarea nu este să ştii care este răsplata sau pedeapsa la care se poate aştepta acest raţiona­ment, întrebarea este să ştii dacă doi şi cu doi, da sau nu, fac patru. Pentru aceia dintre concetăţenii noştri care îşi riscau atunci viaţa, ei trebuiau să hotărască dacă da sau nu, ciuma dăduse peste ei şi dacă da sau nu, trebuia luptat împotriva ei.
Mulţi noi moralişti din oraşul nostru obişnuiau atunci să spună că nimic nu foloseşte la nimic şi că trebuie să îngenunchem. Iar Tarrou şi Rieux şi prietenii lor puteau răspunde asta sau aia, dar concluzia rămânea mereu cea pe care o ştiau: trebuia luptat într-un fel sau altul şi nu îngenuncheat, toată problema era să împiedici un număr cât mai mare de oameni să moară şi să cunoască despărţirea definitivă. Nu exista pentru asta decât un singur mijloc, care consta în a combate ciuma. Acest adevăr nu era admirabil, era doar consecvent.
Iată de ce era firesc ca bătrânul Castel să-şi depună întreaga încredere şi energie în fabricarea pe loc a unor seruri din substanţe improvizate. Rieux şi cu el sperau că un ser fabricat din culturi ale însuşi microbului care infesta oraşul ar avea o eficacitate mai directă decât serurile venite din afară, deoarece microbul se deosebea întrucâtva de bacilul ciumei, aşa cum era el definit în mod clasic. Castel spera să obţină destul de curând primul său ser.
Iată de ce era de asemenea firesc că Grand, care nu era nicidecum un erou, să devină acum un fel de secretar al for­maţiilor sanitare. O parte din echipele alcătuite de Tarrou se consacrau într-adevăr unei munci de asistenţă preventivă în cartierele suprapopulate. Încercau să introducă acolo igiena necesară, ţineau evidenţa podurilor şi pivniţelor prin care dezinfectarea nu trecuse. O altă parte a echipelor însoţea medicii în vizitele la domiciliul bolnavilor, asigura transportul ciumaţilor şi mai târziu, în lipsa personalului de calitate, deveniseră şoferi ai maşinilor cu bolnavi şi cu morţi. Toate acestea cereau o muncă de înregistrare şi de statistică pe care Grand a acceptat s-o facă.
Din acest punct de vedere, naratorul, în mai mare măsură decât Rieux sau Tarrou, considera că Grand era re­prezentantul real al acelei virtuţi liniştite care anima for­maţiile sanitare. El spusese da, fără ezitare, cu bunăvoinţa care îi era proprie. Ceruse doar să fie folosit la treburi mai mici. Era prea bătrân pentru altele. Între orele optsprezece şi douăzeci le stătea la dispoziţie. Şi când Rieux i-a mulţumit călduros, el s-a mirat: "Nu asta e cel mai greu. E ciumă, tre­buie să ne apărăm, e un lucru clar! Ah ! dacă şi altele ar fi tot atât de simple!" Şi se întorcea la fraza lui. Uneori, seara, când termina cu fişele, Rieux stătea de vorbă cu el. În cele din urmă îl incluseseră şi pe Tarrou în conversaţia lor şi Grand se destăinuia cu o plăcere din ce în ce mai evidentă celor doi amici ai săi. Aceştia urmăreau cu interes munca plină de răbdare la care Grand se deda în toiul ciumei. Găseau şi ei în asta, în cele din urmă, un soi de relaxare.
"Ce mai face amazoana ?" întreba adesea Tarrou. Iar Grand răspundea invariabil, cu un zâmbet silit: "Galopează, galopează" . Într-o seară, Grand a spus că renunţase definitiv la adjectivul "elegantă" pentru amazoana lui şi că o va carac­teriza de acum încolo ca "zveltă". "E mai concret", adăugase el. Altădată le citi celor doi auditori ai săi prima frază astfel modificată: "într-o frumoasă dimineaţă de mai, o zveltă amazoană parcurgea, călare pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne".
—  Nu-i aşa, spune Grand, că o vezi mai bine ? Şi am preferat: "într-o dimineaţă de mai", pentru că "din luna mai" lungea mai mult cadenţa.
S-a arătat apoi foarte preocupat de adjectivul "superbă". I se părea inexpresiv şi el căuta termenul care ar fotografia dintr-o dată fastuoasa iapă pe care o imagina. "Grasă" nu mergea, era concret, dar puţin peiorativ. "Strălucitoare" îl ispitise o clipă, dar ritmul nu se potrivea. Într-o seară a anunţat triumfător că găsise cuvântul: "O neagră iapă ale­zană''. Negru indică, după părerea lui, la un mod discret, ele­ganţa.
—  Nu se poate, spuse Rieux.
—  Şi de ce?
—  Alezană nu indică rasa, ci culoarea.
—  Ce culoare?
—  Ei bine, o culoare care nu este negru, în orice caz. Grand părea foarte afectat.
—  Mulţumesc, spunea el, din fericire sunteţi aici. Dar vedeţi cât e de greu.
—  Ce părere ai avea de "somptuoasă" ? zise Tarrou.
Grand îl privi. Reflecta:
—  Da, zise el, da !
Si, treptat, un zâmbet se aşternea pe chipul său.
Câtva timp după aceea, a mărturisit că adjectivul "înflo­rite" îl stânjenea. Cum nu văzuse niciodată decât Oranul şi Montelimarul, le cerea uneori prietenilor săi indicaţii asupra modului în care înfloreau aleile din Bois de Boulogne. Lui Rieux şi lui Tarrou aceste alei nu le făcuseră, la drept vor­bind, niciodată impresia că ar fi înflorite, dar convingerea funcţionarului îi făcea să şovăie. El se mira de nesiguranţa lor. "Numai artiştii ştiu să observe". Dar doctorul l-a găsit o dată într-o stare de mare surescitare. Înlocuise "înflorite" cu "pline de flori". Îşi freca mâinile. „În sfârşit le vezi, le miroşi. Jos pălăria, domnilor!" Citi triumfător fraza: "Într-o fru­moasă dimineaţă de mai, o zveltă amazoană parcurgea, călare pe o somptuoasă iapă alezană, aleile pline de flori din Bois Boulogne „. Dar, citite cu voce tare, cuvintele "aleile pline" sunară într-un mod supărător şi Grand se bâlbâi puţin. S-a aşezat cu un aer copleşit. Apoi i-a cerut doctorului să-i îngăduie să plece. Avea nevoie să se gândească.
Chiar în această perioadă, mai târziu s-a aflat, la birou, a dat semne de neatenţie care au fost considerate regretabile într-un astfel de moment în care primăria trebuie să facă faţă, cu un personal redus, unor obligaţii copleşitoare. Servi­ciul lui Grand a avut de suferit şi şeful de cabinet i-a făcut reproşuri severe reamintindu-i că era plătit pentru a efectua o muncă pe care el tocmai n-o efectua. "Se pare, spusese şe­ful de birou, că în afara muncii dumneavoastră, faceţi şi ser­viciul voluntar în formaţiile sanitare. Asta nu mă priveşte. Ceea ce mă priveşte este munca dumneavoastră aci. Şi prima modalitate de a fi folositor în aceste teribile împrejurări este s-o îndepliniţi bine. Altfel, restul nu foloseşte la nimic".
—  Are dreptate, îi spune Grand lui Rieux.
—  Da, are dreptate, aprobă doctorul.
—  Dar sunt distrat şi nu ştiu cum să mă descurc cu sfârşitul frazei mele.
Se gândise să suprime cuvântul "Boulogne", socotind că toată lumea va înţelege despre ce pădure este vorba. Dar atunci fraza părea să lege de "flori" ceea ce, de fapt, se raporta la "alei". Se gândise şi la posibilitatea de a scrie: "Aleile pădurii pline de flori". Dar aşezarea cuvântului "pădurii între un substantiv şi un calificativ, pe care le des­părţea în mod arbitrar, era pentru el ca un ghimpe în talpă, în unele seri, într-adevăr, părea mai obosit chiar decât Rieux.
Da, era obosit de această căutare care îl absorbea în întregime, dar, cu toate acestea, nu se străduia mai puţin ca înainte să continue să facă adunările şi statisticile de care aveau nevoie formaţiile sanitare. Cu răbdare, în fiecare seară, punea fişele la punct, le însoţea de graficele respective şi se silea să prezinte tabele cât se poate de precise. Destul de des se ducea să-l caute pe Rieux într-unul din spitale şi îi cerea o masă în vreun birou sau infirmerie. Se instala acolo cu hârtiile lui, exact la fel cum se instala la masa lui de lucru de la primărie şi în aerul dens încărcat de mirosul dezinfectan­telor şi al bolii însăşi, îşi vântura foile de hârtie ca să usuce cerneala de pe ele. Încerca atunci în mod cinstit să nu se mai gândească la amazoana lui şi să facă numai ceea ce trebuia.
Da, dacă este adevărat că oamenii ţin să-şi propună exemple şi modele pe care le numesc eroi, şi dacă trebuie neapărat să existe unul în această povestire, atunci naratorul îl propune tocmai pe acest erou şters şi insignifiant, care n-avea în firea lui drept calităţi decât o inimă bună şi un ideal aparent ridicol. Asta va da adevărului partea care îi revine, adunării de doi cu doi totalul ei de patru, şi eroismului locul secundar care i se cuvine, exact după, şi niciodată înaintea exigenţei generoase a fericirii. Asta va da de asemenea şi acestei cronici caracterul ei care trebuie să fie acela al unei relatări făcute cu sentimente bune, adică sentimente care nu sunt nici vizibil rele, nici exaltate în felul urât al unui spectacol.
Aceasta era cel puţin părerea doctorului Rieux atunci când citea în ziare sau asculta la radio chemările şi încu­rajările pe care lumea exterioară le trimitea oraşului ciumat. O dată cu ajutoarele trimise pe calea aerului sau pe uscat, în fiecare seară, pe calea undelor sau prin presă, comentarii înduioşătoare sau admirative se abăteau asupra oraşului de aici înainte singuratic. Şi de fiecare dată tonul de epopee sau de discurs festiv îl irita pe medic. Desigur, el ştia că această solicitudine nu era prefăcută. Dar ea nu putea fi exprimată decât în limbajul convenţional prin care oamenii încearcă să exprime ceea ce îi leagă de umanitate. Şi acest limbaj nu se potrivea cu micile eforturi zilnice ale lui Grand, de pildă, şi era străin de ceea ce însemna Grand în mijlocul ciumei.
Câteodată, la miez de noapte, în marea linişte a oraşului pustiu la ora aceea, înainte de a se băga în pat pentru un somn care nu dura mult, doctorul sucea butonul aparatului. Şi din toate părţile lumii, străbătând mii de kilometri, voci necunoscute şi frăţeşti încercau cu neîndemânare să-şi arate solidaritatea şi şi-o arătau într-adevăr, dar demonstrau în acelaşi timp şi îngrozitoarea neputinţă în care se află orice om de a împărtăşi cu adevărat o durere pe care n-o poate vedea: "Oran ! Oran !" Zadarnic chemarea străbătea mările, zadarnic stătea doctorul Rieux la pândă, curând elocvenţa chemărilor sporea şi scotea şi mai mult la iveală ruptura esenţială care făcea din Grand şi din orator doi străini. "Oran ! da, Oran ! Dar nu, gândea medicul, a iubi sau a muri împreună, nu există pentru noi alt ajutor; ei sunt prea de­parte."
Şi exact ceea ce mai rămâne de evocat înainte de a ajunge la punctul maxim al ciumei, în timp ce flagelul îşi aduna toate puterile pentru a le arunca asupra oraşului şi a pune definitiv stăpânire pe el, sunt lungile sforţări disperate şi monotone pe care ultimii inşi, ca de pildă Rambert, le făceau pentru a-şi regăsi fericirea şi pentru a sustrage ciumei această parte a eului lor pe care o apărau împotriva oricărei atingeri. Acesta era modul lor de a refuza aservirea care îi ameninţa şi, cu toate că aparent acest refuz nu dădea aceleaşi rezultate în comparaţie cu cel al lui Tarrou, părerea narato­rului este că avea totuşi o semnificaţie şi că mărturisea şi el, prin însăşi vanitatea şi contrazicerile lui, tot ce era atunci mândrie în fiecare dintre noi.
Rambert lupta pentru a împiedica ciuma să-l înăbuşe. Ajungând la convingerea că nu putea părăsi oraşul prin mij­loace legale, era hotărât — îi spusese el lui Rieux — să uzeze de celelalte, ilegale. Ziaristul începuse cu chelnerii de cafe­nea. Un chelner de cafenea este întotdeauna la curent cu toate. Dar primii cărora li s-a adresat erau mai ales la curent cu pedepsele foarte grave care sancţionau acest gen de acţiuni, într-unul din cazuri fusese chiar luat drept un provocator. A trebuit să-l întâlnească pe Cottard la Rieux ca să facă un pas înainte. În ziua aceea, Rieux şi cu el vorbiseră din nou despre demersurile zadarnice pe care ziaristul le făcuse prin birou­rile administraţiei. Câteva zile mai târziu, Cottard s-a întâlnit cu Rambert pe stradă şi l-a întâmpinat cu francheţea pe care o punea acum în toate relaţiile sale:
—  Tot nimic ? spusese el.
—  Nu, nimic.
—  Nu te poţi baza pe birouri. Nu sunt făcute să înţe­leagă.
—  Este adevărat. Dar caut altă cale. E greu.
—  A! spune Cottard, înţeleg.
Cunoştea o filieră şi îi explica lui Rambert, care se mira, că de multă vreme frecventa el toate cafenelele din Oran, în care avea prieteni, şi că era informat de existenţa unei orga­nizaţii care se ocupa de operaţii de acest gen. Adevărul era că Cottard, ale cărui cheltuieli  depăşeau acum veniturile, se amestecase în afaceri de contrabandă cu produse raţionali­zate. El revindea astfel alcool de proastă calitate şi ţigări ale căror preţuri urcau fără încetare şi care erau pe cale să-i aducă o mică avere.
—  Sunteţi foarte sigur ? îl întreabă Rambert.
—  Da, fiindcă mi s-a propus şi mie.
—  Şi n-aţi profitat ?
—  Nu fiţi neîncrezător, spune Cottard, cu un aer cumse­cade, n-am profitat pentru că eu n-am chef să plec. Am moti­vele mele.
Şi adaugă după o tăcere:
—  Nu mă întrebaţi care sunt aceste motive ?
—  Presupun că nu mă privesc, spune Rambert.
— Într-un sens, asta nu vă priveşte, într-adevăr. Dar în altul... În sfârşit, singurul lucru evident este că mă simt mult mai bine aici de când avem ciuma printre noi.
Celălalt îi scurtează vorbăria:
—  Cum se poate ajunge la această organizaţie ?
—  A! zise Cottard, nu e uşor, veniţi cu mine.
Erau orele patru după-amiaza. Sub un cer greu, oraşul se cocea încet. Toate magazinele aveau storurile lăsate. Marile artere erau pustii. Cottard şi Rambert au luat-o pe nişte străzi cu arcade şi au mers îndelung fără să vorbească. Această tăcere, această moarte a culorilor şi a mişcărilor pu­tea fi atât de bine a verii ca şi a flagelului. Nu ştiai dacă aerul era greu de ameninţări sau de pulbere şi de arşiţă. Trebuia să observi şi să reflectezi ca să dai de ciumă. Căci ea nu se trăda decât prin semne negative. Cottard, care avea afinităţi cu ea, l-a făcut pe Rambert să observe de pildă lipsa câinilor care, în mod normal, ar fi trebuit să fie culcaţi pe o parte, gâfâind, în pragul culoarelor, în căutarea unui loc mai răcoros, de negăsit.
Au luat-o pe Bulevardul Palmierilor, au traversat Piaţa Armelor şi au coborât înspre cartierul Marinei. La stânga, o cafenea vopsită în verde se adăpostea sub un stor oblic din pânză galbenă şi groasă. Intrând, Cottard şi Rambert îşi ştergeau frunţile. S-au aşezat pe scaune pliante de grădină în faţa unor mese de tablă verde. Sala era cu desăvârşire pustie. Muşte bâzâiau în aer. Într-o colivie galbenă care se afla pe tejgheaua cu picioare strâmbe, un papagal căruia îi atârnau penele stătea pleoştit pe stinghie. Tablouri vechi, reprezentând scene militare, atârnau pe pereţi, acoperite de jeg şi de pânze din fire groase de păianjen. Pe toate mesele de tablă, şi în faţa lui Rambert însuşi, se uscau găinaţi a căror origine şi-o explica greu până ce, dintr-un colţ întunecos, după un pic de forfotă, se ivise cu mici sărituri un splendid cocoş.
Căldura, în acest moment, păruse să crească şi mai mult. Cottard şi-a scos haina şi a bătut în masa de tablă. Un omuleţ, pierdut într-un lung şorţ albastru, a ieşit din fund, l-a salutat pe Cottard de îndată ce l-a văzut, de departe, a înaintat dând cocoşul la o parte cu o lovitură zdravănă de picior şi a întrebat, în mijlocul cotcodăcelilor, cu ce doreau să fie ser­viţi aceşti domni. Cottard voia vin alb şi întrebă de un anume Garcia.  


va urma