Spargatorul de gheata (11)

Victor Suvorov

În această muncă grandioasă, Armata Roşie a primit un ajutor substanţial din partea NKVD, personal al lui Lavrenti Pavlovici19. În documentele sovietice se întîlneşte adesea sintagma „organizaţiile de construcţii ale NKVD" (Mareşalul de aviaţie A.K. Novikov, Pe cerul Leningradu­lui, pag 65). Însă noi ştim pe cine folosea NKVD-ul în calitate de forţă de muncă. De ce să ţii atîţia activişti în zona de frontieră, ba încă în ajunul războiului?

Iar războiul venea cu paşi repezi: Istoria regiunii militare Kiev „Steagul roşu" 1919-1972 zice: „La începutul anului 1941 hitleriştii au trecut la construirea de poduri, de ramificaţii de cale ferată, de aerodromuri". Se înţelege că toate acestea sunt semne vădite de pregătire a invaziei. Dar iată ce făceau trupele feroviare sovietice în aceeaşi perioadă. Cităm din aceeaşi carte (pag 143): „Trupele feroviare au desfăşurat lucrări în Ucraina de vest pentru dezvoltarea şi întărirea reţelei de cale ferată".

Brigăzile feroviare înfiinţate de Jukov au desfăşurat o muncă uriaşă pe teritoriul sovietic, însă principala lor destinaţie era, acţionînd pe teritoriul inamicului, în spatele trupelor în ofensivă, să desfiinţeze rapid zona de siguranţă a inamicului, să restabilească şoselele şi podurile, să schimbe pe liniile principale ecartamentul îngust vest-eu-ropean cu ecartamentul standard sovietic. După începutul războiului, aceste brigăzi au fost folosite pentru lucrări de baraj, deşi nu pentru aceasta fuseseră create. Lucrările de baraj sunt o improvizaţie, „treabă grea şi necunoscută" (Feroviarii ruşi, pag 98). În componenţa acestor brigăzi, nu existau batalioane de baraj. In schimb, în alcătuirea lor se aflau batalioane de reconstrucţie (Forţele armate sovietice, pag. 242).

În ajunul războiului, trupele feroviare sovietice nu pregătiseră şinele pentru evacuare sau aruncare în aer, nu transportaseră rezervele din zonele de frontieră. Dim­potrivă, adunaseră chiar la frontieră importante rezerve de şine, subansamble pentru poduri, materiale de con­strucţii, cărbune. Aceste rezerve au intrat în posesia arma­tei germane. Nu numai documentele germane atestă acest fapt, dar şi sursele sovietice. Şeful secţiei de baraje şi minare al direcţiei de geniu RKKA, Starinov, descrie staţia de frontieră Brest la 21 iunie 1941: „Soarele lumina munţii de cărbune de lîngă liniile de cale ferată, stiva de şine noi. Şinele străluceau. Totul respira calm (Minele aşteaptă ora lor, pag. 190). Oricine ştie că şinele se acoperă foarte repede cu un strat subţire de rugină. Deci era vorba despre şine abia aduse la frontieră. De ce?

Ni se inoculează mereu ideea: „Ah, dacă Stalin nu l-ar fi suprimat pe Tuhacevski, totul ar fi mers altfel!" Tuhacevski s-a remarcat prin cruzimea monstruoasă cu care a nimicit pe ţăranii din Tambov şi pe marinarii Kronstadtului, însă intr-un război adevărat a fost bătut de armata poloneză, în rest, nu se deosebea prin nimic de ceilalţi mareşali sovietici: „în pregătirea operaţiunilor, trebuiesc luate obligatoriu măsuri de construire a poduri­lor de lemn şi de concentrare în direcţiile necesare a unităţilor feroviare de refacere... În cazul modificării ecartamentului îngust cu cel lat..." ş.a.m.d. (Mareşalul Uniunii Sovietice, M.N. Tuhacevski, Opere alese, vol.l, pag.62-63). 

În afară de trupele feroviare, la graniţa vestică au fost adunate practic toate trupele sovietice de geniu, înainte de război, în zona de graniţă acţionau subunităţile şi unităţile care intrau în componenţa diviziilor, corpurilor de armată şi armatelor, concentrate chiar pe frontieră, dar şi unităţile din componenţa formaţiunilor care abia începuseră să avanseze spre graniţa germană. Iată cu ce se ocupau pionierii sovietici: „Pregătirea liniei de plecare la ofensivă, construirea de căi de acces, mascarea opera­tivă şi tactică, organizarea de acţiuni comune cu infanteria şi tancurile care intră în componenţa grupelor de asalt, asigurarea forţării nurilor..." (Forţele armate sovietice, pag.255). Cititorul să nu se lase înşelat de „amenajarea barajelor", înainte de asaltul decisiv al Liniei Mannerheim20, pionierii sovietici au amenajat şi ei cîteva porţiuni de baraje asemănătoare cu cele finlandeze, înaintea intrării în luptă, trupele sovietice nou venite treceau prin aceste baraje de antrenament, după care plecau la adevăratul asalt.

Cu tot respectul pentru armata germană, nu putem să nu recunoaştem că aceasta era catastrofal de nepregătită pentru un război serios. Ai impresia că neajutoratul Mare Stat-Major german nu ştia că în Rusia se întîmplă uneori să fie iarnă, iar drumurile se deosebesc niţel de cele germane. Pe timp de ger, lubrifiantul îngheaţă în armă şi nu mai poate funcţiona. Zice-se că vinovat e gerul. Nu. Pur şi simplu lubrifiantul este prost. Mai bine zis, prost este Marele Stat-Major, care nu a comandat lubrifiant adaptat la condiţiile existente. Zice-se că blitz-krieg-ul n-a avut sorţi de izbîhdă din cauză că erau drumuri proaste. Minciună. Hitler ştia că luptă în Rusia; atunci de ce n-a comandat armament şi tehnica necesară cu care ar fi putut să acţioneze cu succes în Rusia? Dacă industria germană producea armament care putea să fie folosit doar în Europa Occidentală şi în Africa, dar nu şi în Rusia,  se  poate  socoti  că  Germania  era  pregătită  de război?

Hitler a avut însă noroc. Chiar în preajma războiului, în regiunile vestice ale URSS-ului, s-au desfăşurat lucrări titanice de dezvoltare şi modernizare a reţelei rutiere. Fireşte, nici acest lucru n-a fost suficient pentru armata germană. Ce s-ar fi întîmplat cu ea dacă Jukov, Mereţkov şi Beria n-ar fi construit şosele chiar în ajunul războiului? Dacă nu s-ar fi făcut rezerve enorme de şine, de suban-samble pentru poduri, de materiale de construcţii? Dacă ar fi intrat în acţiune un puternic sistem de autoapărare: toate podurile aruncate în aer, toate rezervele distruse, şoselele distruse, inundate, înmlăştinate, minate? Răspun­sul este unul singur: blitz-krieg-ul german nu şi-ar fi dat duhul la porţile Moscovei, ci mult mai devreme.

De pătrunderea armatei germane în centrul ţării se fac vinovaţi Mereţkov, Jukov şi Beria. I-a împuşcat Stalin? Nu, foarte curînd toţi au devenit mareşali. De ce să-i împuşte? Hitler s-a folosit de munca lor. Însă ei, fireşte, n-au construit şosele şi nu au creat rezerve pentru Hitler, ci ca armata eliberatoare să pătrundă în Europa repede şi fără piedici, şi ca să facă aprovizionarea pe parcursul atacului distrugător şi perfid, dat prin surprindere.

În ajunul războiului, nimeni din Armata Roşie nu se gîndea la baraje, toţi se gîndeau la distrugerea barajelor de pe teritoriul adversarului. Iată de ce, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie, la frontiera de vest au apărut (în secret) mareşalii sovietici şi experţi în probleme de desfiinţare a barajelor.

Mareşalul Uniunii Sovietice, G. Kulik (venit în secret în Bielorusia), discută cu colonelul Starinov, care era pe atunci şeful secţiei de baraje şi minare a Direcţiei generale de geniu din RKKA: „Dă detectoare de mine, pionieri, dă drage!" (Minele aşteaptă ora lor, pag.179). Însă mareşalul vorbeşte despre teritoriul german: pe teritoriul sovietic, toate minele fuseseră deja neutralizate şi barajele elimi­nate. Poziţia minelor proprii era cunoscută putînd fi neutralizate fără detectoare de mine. Să vedem ce spune mai departe mareşalul: „N-aţi numit cum trebuie secţia voastră. Ar fi trebuit, în conformitate cu doctrina noastră, s-o numiţi secţia de desfiinţare de baraje şi de deminare. În felul acesta aţi fi gîndit altfel. O ţineţi una şi bună: apărare, apărare... Ajunge!" (idem, Starinov). De aceeaşi problemă este preocupat şi comandantul Regiunii militare speciale de vest (în secret, regiunea este deja transformată în Frontul de Vest), generalul de armată D. Pavlov. El remarcă întristat că problemelor desfiinţării barajelor li se acordă o atenţie insuficientă. 

Dar, lucru interesant: într-un război de apărare, problemelor de desfiinţare a barajelor nu trebuie să li se acorde nici un fel de atenţie. Trebuie doar să-ţi faci baraje şi, bazîndu-te pe ele, să istoveşti adversarul, iar apoi să te retragi repede pe altă linie de baraje, pregătită din timp.

Armata Roşie avea experienţa plină de învăţăminte a înfruntării zonei de siguranţă finlandeze, de aceea îşi analiza erorile şi se pregătea minuţios acum pentru înfrun­tarea zonei germane de baraje. Ah, dacă mareşalii sovietici ar fi ştiut că războiul nu va începe în iulie, cum planifica­seră, ci la 21 iunie, n-ar mai fi avut nevoie de nici un fel de mijloace de desfiinţare a barajelor.

Armata germană, încălcîndu-şi propriile regulamente a făcut acelaşi lucru: a scos minele, a nivelat terenul, şi-a concentrat trupele chiar pe graniţă, fără să mai aibă o zonă de apărare!

La începutul lui iunie, trupele germane au început să scoată sîrma ghimpată chiar de pe graniţă. Mareşalul Uniunii Sovietice, K.S. Moskalenko, consideră că aceasta este o mărturisire elocventă a faptului că nemţii vor începe în curînd agresiunea (în direcţia sud-vest, pag.24). Dar şi Armata Roşie a făcut acelaşi lucru, este drept, cu o oarecare întîrziere. La frontiera vestică a sosit de la Moscova toată floarea gîndirii genistice, inclusiv generalul--locotenent al trupelor de geniu, profesor D.M. Karbîşev. Plecînd de la Moscova la începutul lui iunie, el le-a comunicat prietenilor că războiul a început deja şi s-au înţeles să se întîlnească după victorie, nu la Moscova, ci „la locul victoriei".

Sosind la frontiera de vest, a desfăşurat o activitate febrilă: a ţinut lecţii pe tema forţării cursurilor de apă (ceea ce nu se cere în luptele defensive) şi pe tema înfruntării cu cele mai noi tancuri, T-34, a obstacolelor antitanc (ceea ce, iarăşi, nu se cere în luptele defensive). La 21 iunie, a plecat spre armata 10. Insă „înainte de aceasta, Karbîşev împreună cu comandantul armatei 3, V.I. Kuzneţev şi comandantul UR-ului21 Grodnîi, colonelul N.A. Ivanov au vizitat un pichet de grăniceri. De-a lungul frontierei, pe şoseaua Avgustovo-Seino, dimineaţa se mai aflau încă barajele noastre de sîrmă, iar cînd s-au întors, barajele fuseseră scoase" (E.G. Reşin, Generalul Karbîşev, pag.204).

Nu ne putem imagina tabloul: cekiştii îndepărtează sîrma ghimpată de pe graniţă! Istoricii comunişti au decla­rat idioţi pe toţi mareşalii şi generalii sovietici şi astfel au explicat cauzele înfrîngerii. Să acceptăm. Da, toţi generalii sunt idioţi. Cum poţi atunci explica acţiunile vitejilor cekişti? A acelor cekişti care tocmai terminaseră „Marea purificare"? A acelor cekişti, care au închis frontiera ca un lacăt? A acelor cekişti care au împrejmuit ţara cu sîrmă ghimpată? De ce scot sîrma lor cekistă de pe graniţă?! Intenţionează ei să dea drumul spionilor germani sau propriilor transfugi?
Iar la graniţă, chiar pe graniţă, există concentrări considerabile de soldaţi şi ofiţeri sovietici, care sunt înclinaţi să meargă unde văd cu ochii. Să nu mai vorbim despre activiştii condamnaţi, aflaţi şi ei în zona de fron­tieră. Este interesant că şeful armatei 3, comandantul UR, care este numit teoretic pentru apărare, expertul din Moscova, care ştie că războiul a început deja, nu reacţio­nează nicicum la asemenea acţiuni. Dimpotrivă, scoaterea barajelor coincide cu vizita sa la pichetul de grăniceri. Iarăşi o întrebare: ce căutau, la drept vorbind acolo?

Ne putem imagina un comandant al unui pichet de grăniceri sovietic cu funcţia de locotenent major NKVD, care, de capul lui, să îndepărteze sîrma ghimpată? Dacă ar da un astfel de ordin, n-ar fi socotit de subordonaţii lui un criminal? însă locotenentul major a dat ordinul, iar subordonaţii săi l-au executat fără crîcnire. E clar că nu te poţi lipsi în acest caz de ordinul şefului trupelor de grăniceri NKVD din Bielorusia, generalul-locotenent IA. Bogdanov. Sau poate că Bogdanov nu înţelege că războiul bate la uşă? Nu, înţelege.

„La 18 iunie 1941, şeful trupelor de grăniceri NKVD din Bielorusia, generalul-locotenent LA. Bogdanov, a luat hotărîrea de evacuare a familiilor militarilor" (De rond la hotarul apusean, pag. 101).

Putea Bogdanov să ia concomitent şi cu de la sine putere astfel de hotărîri: să evacueze familiile grănicerilor şi să taie sîrma fără ordinul Comisarului poporului pentru Afaceri Interne, a Comisarului general al securităţii de stat, L.P. Beria? Nu putea. E puţin probabil că Beria însuşi s-ar fi hotărît să facă aşa ceva. Nici n-a hotărît el.

Beria acţionează în conlucrare deplina cu Jukov, altfel spus, cineva mai de sus coordonează (şi încă foarte bine) armata şi NKVD. Militarii şi cekiştii fac cam acelaşi lucru, iar activităţile lor puteau fi coordonate numai de tovarăşul Stalin.
Suntem încredinţaţi de istoricii comunişti că primele înfrîngeri ale Armatei Roşii sunt rezultatul faptului că aceasta nu s-a pregătit de război. Aiurea! Dacă nu s-ar fi pregătit de război, sîrma ghimpată de pe graniţă ar fi rămas intactă, în acest caz, unităţile militare ar fi avut un cît de mic timp să-şi pregătească armamentul pentru luptă.
 Atunci nu s-ar mai fi petrecut cumplita catastrofă care a urmat.

Desigur, cekiştii n-au scos sîrma ghimpată pentru ca armata germană să se folosească de aceste treceri. Sîrma a fost scoasă pentru alte scopuri. Să încercăm să ne imaginăm situaţia în care agresiunea germană ar fi întîrziat din cine ştie ce motive. Ce ar fi făcut cekiştii la graniţă: ar fi distrus barierele grănicereşti, ar fi menţinut graniţa deschisă, şi ar fi început din nou să construiască baraje? Nu, desigur! Rămîne valabilă o singură variantă: cekiştii au tăiat sîrma pentru ca armata „eliberatoare" să pătrundă pe teritoriul inamicului. 

La fel cum au tăiat sîrma înaintea „eliberării" Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Basara­biei, Bucovinei. Acum venise rîndul Germaniei...

Se zice că Stalin voia să-l atace pe Hitler în 1942. Un astfel de plan a existat în realitate, dar termenul a fost modificat. Dacă Stalin ar fi pregătit „eliberarea" pentru anul 1942, sîrma ghimpată ar fi putut fi tăiată în acel an.

Chiar în ultimul moment!


va urma