Agentia de detective nr.1 (X)

Alexander McCall Smith

Mma Ramotswe se gândeste la glie

În timp ce merge cu dubita alba spre Francistown înainte de revarsatul zorilor, Mma Ramotswe înainta cu dubita alba pe drumurile adormite ale orasului Gaborone, pe lânga Berariile Kalahari, pe lânga Statia de Cercetare a Solurilor Sece­toase, apoi pe drumul ce ducea spre nord. Un om tâsni din tufisuri spre marginea drumului, facându-i semn, dar ea nu avu chef sa opreasca în întuneric, pentru ca nu poti sti niciodata ce fel de om face autostopul la o ora atât de matinala. El fu înghitit din nou de întuneric si, în oglinda retrovizoare, îl vazu dezumflat de dezamagire. Apoi, imediat dupa intersectia cu drumul spre Mochudi, soarele rasari deasupra câmpiilor întinse care se întindeau catre valea fluviului Limpopo. Dintr-odata se afla acolo, zâmbea dea­supra Africii, alunecând ca o minge rosu-aurie, ridicându-se putin câte putin, plutind usurel deasupra liniei orizontului, pentru a împrastia , ultimele urme ale cetii de dimineata.

Salcâmii spinosi se conturau clar în lumina patrunzatoare a diminetii. Erau pasari si pe ra­murile lor, si în vazduh - pupeze, turaci si niste pasarele micute, carora nu le stia numele. Ici-colo se iteau vite lânga gardurile ce strajuiau drumul, kilometru dupa kilometru. Îsi ridicau capetele si te urmareau cu privirea sau mergeau încetisor, în buiestru, pascând smocurile de iarba uscata ce se agatau tenace de pamântul tare ca piatra.

Era un tinut secetos. La mica distanta, spre vest, începea desertul Kalahari, un tinut gal-ben-rosiatic, care se întindea pe o distanta inimaginabila catre pustiurile arse de soare ale Namibiei. Daca ar intra cu dubita alba pe una dintre potecile care se desprindeau din drumul principal, nu ar putea sa conduca, probabil, decât cincizeci sau saizeci de kilometri înainte ca rotile sa i se afunde în nisip si sa se învârta nepu­tincioase. Vegetatia ar deveni încetul cu încetul tot mai saracacioasa, proprie desertului. Arbustii spinosi ar fi din ce în ce mai rari, facând loc unor creste subtiri de pamânt printre care si-ar croi loc si s-ar înalta aidoma unor creneluri nisipul omniprezent. Ar întâlni petice de pamânt ars de seceta si stânci gri, razlete, si nici urma de activitate umana. Traiul într-un tinut secetos, maroniu si pietros, era crucea pe care trebuiau s-o duca batswana si de aceea erau precauti si foarte atenti cu gestionarea agriculturii.

Daca te aventurai acolo, departe, în Kalahari, noaptea se putea întâmpla sa auzi leii. Asta pentru ca în peisajul salbatic înca salasluiau lei si îsi faceau cunoscuta prezenta în întuneric prin ragete si mârâituri. În tinerete fusese o data acolo, împreuna cu un prieten, în vizita la niste grajduri îndepartate. Erau atât de departe în Kalahari pe cât puteau supravietui vitele si fu­sese coplesita de singuratatea apasatoare a unui tinut fara oameni. Asta era adevarata Botswana, chintesenta tarii ei.

Era anotimpul ploios, iar pamântul era înverzit. Ploaia îl transforma cu repeziciune, iar acum totul era acoperit cu smocuri de iarba noua, margarete africane, vrejuri de pepene de Tsama si lujeri de aloe cu flori rosii si galbene.

Noaptea facusera un foc chiar în fata colibelor rudimentare care le serveau drept adapost la grajduri, dar lumina focului parea atât de minus­cula sub imensa bolta senina, plina de stele. Se ghemuise lânga prietenul ei, care-i spusese ca n-are de ce sa se teama, pentru ca leii, ca de altfel si creaturile supranaturale cum ar fi tokolosh-ii, se feresc de foc.

Se trezise în creierii diminetii, iar focul se micsorase. Zarea taciunii aprinsi printre crengile din care erau împletiti peretii colibei. Undeva, departe, se auzeau ragete, dar nu-i fu frica si iesi din coliba, sub cupola cerului, si trase în plamâni aerul curat si uscat. Apoi îsi zise: nu sunt decât o persoana neînsemnata din Africa, dar am si eu, ca toata lumea, un loc unde ma pot aseza pe pamântul acesta si-l pot numi al meu. Astepta sa-i mai vina vreun alt gând, dar nu-i veni, asa ca se retrase în coliba, la caldura paturilor si a saltelei.

Acum, pe când înainta cu dubita alba pe drumul nesfârsit, îsi zise ca într-o buna zi s-ar putea întoarce în Kalahari, pe meleagurile acelea pustii, cu acele întinderi de iarba pârjolita care-ti sfâsie inima necontenit.


Marea culpa automobilistica 

Trecusera trei zile de la reusita rezolvare a cazului Patel. Mma Ramotswe înaintase o factura de doua mii de puia, plus cheltuieli, care îi fusese platita imediat. Treaba asta o uimi pâna peste poate. Nu-i venea sa creada ca i s-a platit asa o suma fara nici o împotrivire, iar rapiditatea si aparenta bucurie cu care s-a achitat de datorie domnul Patel îi provoca un sentiment de vino­vatie în legatura cu suma piperata pe care i-o pretinsese.

E ciudat cum unii oameni au un foarte dez­voltat sentiment al culpabilitatii, îsi zise ea, în timp ce altii nu-l au deloc. Unii se dau de ceasul mortii pentru scapari sau greseli minore, iar altii se simt bine mersi dupa ce comit acte grosolane de tradare sau necinste. Mma Pekwane face parte din prima categorie, îsi spuse ea, iar Note Mokoti din a doua.

Mma Pekwane paruse nelinistita când intra­se în biroul Agentiei de detective nr. 1. Mma Ramotswe îi oferise o cana de ceai tare de rooibos, asa cum facea întotdeauna cu clientii nelinistiti, si asteptase sa-si revina. E îngrijorata din cauza unui barbat, banui ea; avea toate simptomele. Oare despre ce-o fi vorba ? Se purtase urât cu ea, evident, dar în ce fel?
 - Mi-e teama ca sotul meu a facut un lucru îngrozitor, spuse în cele din urma Mma Pekwane. Mi-e tare rusine.
Mma Ramotswe dadu din cap întelegatoare. E clar, se purtase urât cu ea.
 - Barbatii fac lucruri îngrozitoare, zise ea. Toate nevestele îsi fac griji în legatura cu sotii lor. Nu sunteti un caz izolat.
Mma Pekwane suspina.
 - Dar sotul meu a facut un lucru îngrozitor, repeta ea. Un lucru teribil de îngrozitor.
Mma Ramotswe înlemni. Daca Rra Pekwane a omorât pe cineva, va trebui sa-i spuna foarte clar ca trebuie sa se adreseze politiei. Nici prin gând nu-i trecea sa ajute pe cineva sa musama-lizeze o crima.
 - Despre ce lucru îngrozitor e vorba ? se inte­resa ea.
Mma Pekwane îsi coborî vocea.
 - A furat o masina.
Mma Ramotswe se linisti. Furturile de masini erau un fenomen frecvent, aproape ca treceau neobservate; probabil ca multe femei se plimbau prin oras cu masinile de furat ale sotilor lor. Mma Ramotswe, fireste, n-ar fi facut asa ceva si se pare ca nici Mma Pekwane.
 - V-a spus el ca-i furata ? întreba ea. Sunteti sigura ?
Mma Pekwane clatina din cap.
 - Mi-a spus ca i-a dat-o un barbat. Mi-a spus ca barbatul asta avea doua Mercedes Benz-uri si nu-i trebuia decât unul.
Mma Ramotswe râse.
 - Barbatii astia îsi închipuie ca pot sa ne prosteasca de la obraz? exclama ea. Ce cred ei, ca noi suntem niste proaste?
 - Cred ca da, replica Mma Pekwane. Mma Ramotswe ridica creionul si trase câteva linii în carnetelul ei. Privind mai apoi mâzga-litura, observa ca desenase o masina. Se uita la Mma Pekwane.
 - Si vreti sa va sfatuiesc ce sa faceti ? o în­treba. Asta doriti?
Mma Pekwane o privi gânditoare.
 - Nu, raspunse ea. Nu vreau asta. Am hota­rât deja ce vreau sa fac.
 - Si-anume ?
 - Vreau sa înapoiez masina. Vreau sa-i fie returnata adevaratului proprietar.
Mma Ramotswe se îndrepta în scaun.
 - Atunci, vreti sa va adresati politiei ? Vreti sa va denuntati sotul?
 - Nu. Nu vreau asta. Vreau doar ca masina sa ajunga înapoi la proprietar fara ca politia sa afle ceva. Vreau ca Dumnezeu sa stie ca masina a ajuns unde-i e locul de drept.

Mma Ramotswe se uita uimita la clienta. Era, trebuie sa recunoasca, o dorinta perfect rezona­bila. Daca masina ajunge la proprietar, atunci constiinta lui Mma Pekwane e împacata si ar ramâne si alaturi de sotul ei. La o cercetare mai amanuntita, lui Mma Ramotswe i se paru o metoda foarte buna de rezolvare a unei situatii delicate.
 - Dar de ce-ati venit la mine? vru sa afle Mma Ramotswe. Cum va pot ajuta?
Mma Pekwane raspunse fara ezitare.
 - Vreau sa aflati cine-i proprietarul masinii, explica ea. Apoi, vreau s-o furati de la sotul meu si s-o înapoiati proprietarului de drept. Asta vreau de la dumneavoastra.
In seara aceea, ceva mai târziu, în timp ce mergea cu dubita alba spre casa, Mma Ramotswe se gândi ca n-ar fî trebuit sa accepte s-o ajute pe Mma Pekwane; dar îsi daduse consimtamântul, iar acum era vârâta în afacere. Totusi, nu va fi o treaba simpla - doar daca, bineînteles, s-ar adresa politiei, ceea ce, evident, nu ar putea face. Poate ca Rra Pekwane merita sa fie denuntat, dar clienta îi ceruse sa nu se-ntâmple asta, iar prima datorie o avea fata de client. Va trebui sa gaseasca o alta cale.

În seara aceea, dupa ce manca pui si dovleac la cina, Mma Ramotswe îl suna pe domnul J.L.B. Matekoni.
 - De unde vin Mecedes Benz-urile furate ? se interesa Mma Ramotswe.
 - De peste granita, îi raspunse domnul J.L.B. Matekoni. Le fura din Africa de Sud, le aduc aici, le revopsesc, sterg numarul motorului, apoi le vând ieftin sau le trimit în Zambia. Apropo, stiu cine se ocupa cu asa ceva. Stim cu totii.
 - N-am nevoie sa aflu asta, îl întrerupse Mma Ramotswe. Ce-as vrea sa stiu este cum le mai identifici dupa ce s-au întâmplat toate astea.
Domnul J.L.B. Matekoni facu o pauza.
 - Trebuie sa stii unde sa te uiti, sosi ras­punsul. De obicei, mai e un numar de identificare undeva - pe sasiu - sau sub capota. Cineva pri­ceput îl gaseste imediat.
 - Tu te pricepi, zise Mma Ramotswe. Poti sa ma ajuti?
Domnul J.L.B. Matekoni ofta. Nu-i placeau masinile furate. Prefera sa nu aiba nimic de-a face cu ele, dar rugamintea venise din partea lui Mma Ramotswe, asa ca nu putea raspunde decât într-un singur fel.
 - Spune-mi unde si când, replica el.

Patrunsera în gradina familiei Pekwane în seara urmatoare, prin complicitatea lui Mma Pekwane, care îi promisese ca o sa aiba grija ca la ora stabilita câinii sa fie în casa, iar sotul ei sa fie ocupat cu mâncatul unei cine speciale. Asa ca nimic nu-l putea împiedica pe domnul J.L.B. Matekoni sa se strecoare sub Mercedesul parcat în curte si sa cotrobaiasca cu lanterna în caro­serie. Mma Ramotswe se oferi sa se bage si ea sub masina, dar domnul J.L.B. Matekoni se îndoi ca ar încapea, asa ca o refuza. Zece minute mai târziu, avea o serie scrisa pe o bucata de hârtie si cei doi se strecurara afara din curtea familiei Pekwane spre dubita alba, parcata mai încolo.
 - Esti sigur ca asta-i tot ce ne trebuie? în­treba Mma Ramotswe. E de-ajuns sa gasim proprietarul ?
 - Da, confirma domnul J.L.B. Matekoni, e de-ajuns.
Îl lasa în fata portii lui, iar la despartire el îi facu semn cu mâna în întuneric. Ea stia ca se va putea revansa în fata lui în curând.

În weekendul acela, Mma Ramotswe trecu gra­nita spre Mafikeng în dubita ei alba si se duse direct la Cafeneaua Cailor Ferate. Cumpara ziarul Johannesburg Star si se aseza la o masa, lânga fereastra, sa citeasca stirile. Erau numai vesti proaste, asa ca împaturi ziarul si îl puse pe marginea mesei, dupa care îsi petrecu timpul uitându-se la ceilalti consumatori.
 - Mma Ramotswe!
Îsi ridica privirea. Iata-l, acelasi Billy Pilani, mai în vârsta acum, fireste, dar în rest acelasi. Parca-l si vedea la scoala guvernamentala din Mochudi, stând în banca lui visator.

Îi facu cinste cu o ceasca de cafea si o gogoasa si-i explica ce vrea de la el.
 - Vreau sa afli a cui e masina asta, spuse ea, întinzându-i bucata de hârtie cu numarul de serie scris de mâna domnului J.L.B. Matekoni. Dupa ce afli, vreau sa-i spui proprietarului sau com­paniei de asigurari, sau cui crezi, ca pot veni la Gaborone sa-si ridice masina dintr-un loc pre­stabilit. Tot ce trebuie sa faca este sa aduca pla­cute de înmatriculare sud-africane inscriptionate cu numarul original. Apoi pot sa plece cu masina acasa.
Billy Pilani ramase uimit.
 - Asa, pur si simplu ? întreba el. Fara nici o plata?
 - Fara nimic, raspunse Mma Ramotswe. E doar o chestiune de returnare a masinii proprietarului de drept. Atâta tot. Crezi în chestia asta, nu-i asa, Billy?
 - Bine'nteles, raspunse pe data Billy Pilani.
Bine'nteles.
 - Si, Billy, vreau sa uiti ca esti politist pâna ispravim cu treaba asta. N-o sa faci nici o ares­tare.
 - Nici macar una mica? întreba Billy deza­magit.
 - Nici macar.
Billy Pilani o suna a doua zi.
 - Am extras detaliile de pe lista noastra de vehicule furate, spuse el. Am vorbit cu compania de asigurari, care platise deja polita. Asa ca vor fi foarte fericiti sa recupereze masina. Vor trimite pe unul dintre oamenii lor peste granita, s-o ridice.
 - Perfect, zise Mma Ramotswe. Sa vina cu numerele de înmatriculare la Mall-ul African din Gaborone la ora sapte dimineata, martea vii­toare.

Totul fu pus la punct si, marti dimineata, la ora cinci, Mma Ramotswe se strecura în curtea familiei Pekwane si gasi, conform întelegerii, cheile Mercedesului sub fereastra dormitorului, acolo unde le aruncase Mma Pekwane cu o seara înainte. Mma Pekwane o asigurase ca sotul ei doarme bustean si ca nu se scoala niciodata înainte ca Radio Botswana sa transmita sunetul talangilor la ora sase.
N-o auzi când a pornit masina si a iesit din curte. De fapt, de-abia pe la ora opt a observat ca i-a fost furat Mercedesul.
 - Cheama politia, tipa Mma Pekwane. Repede, cheama politia.
Observa ca sotul ei ezita.
 - Poate mai târziu, spuse el. Între timp, ma duc s-o caut eu.
Se uita în ochii lui si, o clipa, i se paru ca-i stânjenit. E vinovat, îsi spuse ea. Am avut drep­tate. Bine'nteles ca nu se poate duce la politie sa le spuna ca masina lui furata a fost furata.

Se întâlni cu Mma Ramotswe ceva mai târziu si-i multumi.
 - M-ati facut sa ma simt mult mai bine, mar­turisi ea. Acum voi putea dormi linistita noaptea, fara sa ma simt vinovata pentru sotul meu.
 - Ma bucur sa aud asta, zise Mma Ramotswe. Si poate ca si-a învatat lectia. O lectie foarte interesanta.
 - Si-anume? se interesa Mma Pekwana.
 - Ca fulgerul loveste întotdeauna de doua ori în acelasi loc, raspunse Mma Ramotswe. Chiar daca unii sustin contrariul.


va urma