vineri, 25 martie 2016

Ciuma (14)

Albert Camus






Rambert a aprobat şi a oferit câteva din ultimele sale ţigări. Acela dintre cei doi fraţi care încă nu vorbise l-a întrebat atunci pe Gonzales dacă problema cheltuielilor era aranjată şi daca se putea primi un avans.
—  Nu, spune Gonzales, nu e nevoie, e un prieten. Banii vor fi achitaţi la plecare.
S-au înţeles să se întâlnească din nou. Gonzales a propus pentru a treia zi o cină la restaurantul spaniol. De acolo se poate ajunge acasă la paznici.
—  În prima noapte, i-a spus el lui Rambert, am să-ţi ţin tovărăşie.
În ziua următoare, urcând spre odaia sa, Rambert s-a încrucişat pe scara hotelului cu Tarrou.
—  Mă duc să mă întâlnesc cu Rieux, spune acesta din urmă, vreţi să veniţi şi dumneavoastră ?
—  Nu sunt niciodată sigur că nu-l deranjez, spune Rambert după o ezitare.
—  Nu cred, mi-a vorbit mult despre dumneavoastră.
Ziaristul reflecta:
—  Ştiţi ce ? spune el, dacă aveţi un moment liber după cină, sau chiar mai târziu, veniţi amândoi la barul hotelului.
—  Asta depinde de el şi de ciumă, spune Tarrou.
Cu toate astea, la ora unsprezece seara, Rieux şi Tarrou au intrat în barul mic şi îngust. Vreo treizeci de inşi stăteau înghesuiţi şi vorbeau foarte tare. Veniţi din liniştea oraşului ciumat, cei doi s-au oprit, puţin zăpăciţi. Au înţeles această gălăgie văzând că se mai serveau încă băuturi alcoolice. Rambert stătea la una din marginile tejghelei şi le făcea semn de pe taburetul lui înalt. S-au aşezat alături de el, Tarrou împingând liniştit un vecin zgomotos.
—  Alcoolul nu vă sperie?
—  Nu, spune Tarrou, dimpotrivă.
Rieux aspiră mirosul de ierburi amare din paharul său. Era greu de vorbit în acest tumult, dar Rambert părea ocu­pat mai ales să bea. Doctorul nu putea încă să judece dacă era beat. La una dintre cele două mese care ocupau restul localului strâmt în care se aflau, un ofiţer de marină ţinând în stânga şi în dreapta câte o femeie de braţ, îi povestea unui in­terlocutor gras şi congestionat, despre o epidemie de tifos la Cairo: "Tabere, spunea el, se făcuseră tabere pentru indi­geni, cu corturi pentru bolnavi, şi de jur împrejur, un cordon de santinele care trăgeau asupra celor din familie când aceştia încercau să aducă prin fraudă leacuri băbeşti. Era o măsură aspră, dar dreaptă." La cealaltă masă, ocupată de nişte tineri eleganţi, conversaţia era de neînţeles şi se pier­dea în ritmul şlagărului Saint Jams Infirmay care se revărsa dintr-un picup cocoţat pe undeva.
—  Sunteţi mulţumit ? spune Rieux ridicând glasul.
—  Se apropie, spune Rambert. Poate în cursul săptămânii.
—  Păcat, strigă Tarrou.
—  De ce?
Tarrou se uită la Rieux.
—  O! spune acesta, Tarrou spune asta pentru că se gândeşte că ne-aţi fi putut fi de folos aici. Dar eu, înţeleg prea bine dorinţa dumneavoastră de a pleca.
Tarrou a mai oferit un rând. Rambert a coborât de pe ta­buret şi l-a privit în faţă pentru întâia oară:
— La ce v-aş fi de folos ?
—  Păi, spune Tarrou, întinzând mâna spre pahar fără să se grăbească, la formaţiile noastre sanitare.
Rambert îşi luă acel aer de reflecţie încăpăţînată care îi era obişnuit şi s-a căţărat la locul lui pe taburet.
—  Nu vi se par folositoare aceste formaţii ? spune Tarrou care tocmai băuse şi îl privea cu atenţie pe Rambert.
—  Foarte folositoare, spune ziaristul, şi soarbe din nou. Rieux observă că-i tremură mâna. Se gândi că da, hotărât, era complet beat.
În ziua următoare, când Rambert a intrat pentru a doua oară în restaurantul spaniol, el a trecut prin mijlocul unui grup de bărbaţi care scoseseră scaune în faţa intrării şi se bucurau de seara verde şi aurie în care căldura de-abia începea să slăbească. Fumau un tutun cu un miros înţepător. Înăun­tru, restaurantul era aproape pustiu. Rambert s-a dus să se aşeze la masa din fund la care îl găsise prima oară pe Gonzales. I-a spus chelneriţei că are să aştepte. Erau orele nouăspre­zece treizeci. Încetul cu încetul oamenii au intrat şi s-au instalat la mese. Începuseră să fie serviţi şi bolta joasă se umpluse de zgomote de tacâmuri şi de conversaţii înăbuşite. La orele douăzeci, Rambert tot mai aştepta. A fost aprinsă lumina. Nişte clienţi nou veniţi s-au instalat la masa lui. Şi-a comandat cina. La orele douăzeci şi treizeci, isprăvise de mâncat, fără să-l fi văzut pe Gonzales sau pe cei doi tineri. A fumat câteva ţigări. Restaurantul se golea pe nesimţite. Afară noaptea cădea foarte repede. Un suflu călduţ care venea dinspre mare mişca uşor perdelele uşilor cu geam. Când s-au făcut orele douăzeci şi unu, Rambert a băgat de seamă că la mese nu mai era nimeni şi chelneriţa se uita la el cu uimire. A plătit şi a ieşit afară. În faţa restaurantului, o cafenea era deschisă. Rambert s-a instalat lângă tejghea şi supraveghea intrarea restaurantului. La orele douăzeci şi unu şi treizeci, s-a îndreptat spre hotel, căutând zadarnic în minte un mijloc de a da de Gonzales, a cărui adresă n-o avea, şi simţind un gol în inimă la gândul tuturor demersurilor care trebuiau reîncepute.
Acesta a fost momentul, în noaptea spintecată de ambu­lanţe fugitive, în care şi-a dat seama, cum avea să-i spună doctorului Rieux, că în tot acest timp îşi uitase într-un fel soţia pentru a se concentra în întregime în căutarea unei spărturi în zidurile care îl despărţeau de ea. Dar acesta a fost şi momentul în care, întâlnind o dată mai mult toate căile ba­rate, a regăsit-o în centrul dorinţei sale cu o asemenea izbuc­nire de durere, încât a început să alerge spre hotel, pentru ca să fugă de această arsură sălbatică pe care însă o ducea cu el şi care îi sfredelea tâmplele.
A doua zi a venit foarte devreme la Rieux ca să-l întrebe cum l-ar putea găsi pe Cottard.
—  Tot ceea ce îmi rămâne de făcut, spune el, este să ur­mez din nou aceeaşi filieră.
—  Veniţi mâine seară, spune Rieux; Tarrou, nu ştiu de ce, mi-a cerut să-l invit pe Cottard. L-am chemat la ora zece. Veniţi la zece şi jumătate.
Când Cottard a sosit în seara următoare, Tarrou şi docto­rul Rieux vorbeau despre o vindecare neaşteptată care avu­sese loc în serviciul acestuia din urmă.
—  Unul la zece. A avut noroc, spunea Tarrou.
—  A! bun, spune Cottard, nu era ciumă.
L-au asigurat că era vorba chiar de această boală.
—  Imposibil, din moment ce s-a făcut bine. Ştiţi la fel de bine ca mine, ciuma nu iartă.
—  În general, nu, spune Rieux. Dar cu un pic de încăpăţânare, ai surprize.
Cottard râse.
—  Nu s-ar zice. Aţi auzit cifrele în seara asta ?
Tarrou, care se uita la rentier cu bunăvoinţă, spune că ci­frele îi erau cunoscute, că situaţia era gravă, dar ce dovedeau toate astea ? Dovedeau că trebuiau luate măsuri şi mai dras­tice.
—  Ei, păi! Le-aţi şi luat.
—  Da, dar trebuie ca fiecare dintre noi să le ia pe cont propriu.
Cottard se uita la Tarrou fără să înţeleagă. Acesta spu­nea că prea mulţi oameni stau inactivi, că epidemia era pro­blema fiecăruia şi că fiecare trebuia să-şi facă datoria. Formaţiunile voluntare erau deschise tuturor.
—  Asta e o idee, spune Cottard, dar nu va folosi la ni­mic. Ciuma e prea puternică.
—  O să ştim asta, spune Tarrou pe un ton răbdător, când vom fi încercat tot ce e posibil.
În acest timp, Rieux, la biroul lui, recopia nişte fişe. Tarrou tot îl mai privea pe rentier care se frământa pe scaun.
—  De ce n-aţi venit cu noi, domnule Cottard ?
Celălalt s-a ridicat cu un aer jignit şi şi-a luat pălăria lui rotundă:
—  Nu e meseria mea.
Apoi pe un ton de bravadă :
—  De altfel eu mă simt bine în mijlocul ciumei şi nu văd de ce m-aş băga ca s-o fac să înceteze.
Tarrou se lovi peste frunte, parcă iluminat de un adevăr neaşteptat:
—  Ah ! e adevărat, uitam că de n-ar fi asta v-ar aresta. Cottard a avut o tresărire puternică şi s-a agăţat de scaun ca şi cum s-ar fi sprijinit să nu cadă. Rieux încetase să mai scrie şi îl privea cu un aer serios şi interesat.
— Cine v-a spus asta ? a strigat rentierul.
Tarrou părea surprins şi a spus :
—  Păi dumneata. Sau cel puţin asta e ceea ce ni s-a părut, doctorului şi mie, că înţelegem.
Şi cum Cottard, apucat deodată de o furie mai puternică decât el, bolborosea cuvinte de neînţeles, Tarrou a adăugat:
—  Nu vă enervaţi. Nici doctorul şi nici eu n-o să vă de­nunţăm. Istoria dumneavoastră nu ne priveşte. Şi apoi, nu ne-a plăcut niciodată poliţia. Haideţi, staţi jos!
Rentierul se uita la scaun, şi apoi, după o ezitare, s-a aşe­zat. Un moment mai târziu, a oftat:
—  E o istorie veche, a recunoscut el, pe care au scos-o din nou la lumină. Credeam că a fost uitată. Dar e unul care a vorbit. M-au chemat şi mi-au spus să le stau la dispoziţie până la închiderea anchetei. Am înţeles că până la urmă mă vor aresta.
—  E ceva grav ? întreabă Tarrou.
—  Depinde ce înţelegeţi prin grav. În orice caz, nu e un omor.
— Închisoare sau muncă silnică ?
Cottard părea foarte abătut.
—  Închisoare, dacă am noroc...
Dar peste o clipă a reluat cu vehemenţă :
—  Este o eroare. Oricine face erori. Şi nu pot suporta ideea de a fi ridicat pentru asta, de a fi despărţit de casa mea, de obiceiurile mele, de toţi cei pe care îi cunosc.
—  A! exclamă Tarrou, şi de aceea v-a venit ideea să vă spânzuraţi ?
—  Da, o prostie, desigur.
Rieux a vorbit pentru prima dată şi i-a spus lui Cottard că-i înţelege neliniştea dar că, poate, totul avea să se aran­jeze.
—  O ! pentru moment, ştiu că n-am de ce să mă tem.
—  Văd, spune Tarrou, n-o să intraţi în formaţiile noastre.
Celălalt, care îşi învârtea în mâini pălăria, a ridicat spre Tarrou o privire nesigură:
—  Nu trebuie să vă supăraţi pe mine.
—  Sigur că nu. Dar încercaţi cel puţin, a spus Tarrou zâmbind, să nu răspândiţi microbul în mod voit.
Cottard a protestat că el nu dorise ciuma, aceasta venise aşa, şi nu era vina lui dacă ea îi aranja pentru moment trebu­rile. Iar când Rambert a ajuns la uşă, rentierul a adăugat cu multă energie în glas:
—  De altfel, părerea mea e că n-o să ajungeţi la nici un rezultat.
Rambert a aflat că nici Cottard nu cunoştea adresa lui Gonzales, dar că, oricum, puteau să se ducă din nou la cafe­neaua aceea mică. Şi-au dat întâlnire pentru a doua zi. Şi cum Rieux şi-a manifestat dorinţa de-a fi ţinut la curent, Rambert l-a  invitat să vină împreună cu Tarrou la sfârşitul săptămânii în odaia lui, noaptea, la orice oră.
Dimineaţa, Rambert s-a dus cu Cottard la cafenea şi i-au transmis lui Garcia să vină la o întâlnire în aceeaşi seară sau, dacă nu va putea, atunci să vină seara următoare. În seara aceea l-au aşteptat zadarnic. A doua zi Garcia era acolo. A ascultat în tăcere povestirea lui Rambert. El nu era la cu­rent, dar ştia că fuseseră consemnate cartiere întregi timp de douăzeci şi patru de ore pentru ca să se procedeze la veri­ficări de domiciliu. Era posibil ca Gonzales şi cei doi tineri să nu fi putut trece peste cordoane. Dar tot ceea ce el, Garcia, putea face, era să-i pună din nou în legătură cu Raoul. Fireşte, asta nu va fi decât poimâine.
—  Văd, spune Rambert, trebuie luat totul de la început. A treia zi, la un colţ de stradă, Raoul confirma ipoteza lui Garcia; cartierele periferice fuseseră consemnate. Tre­buia luat din nou contact cu Gonzales. Două zile mai târziu, Rambert lua prânzul împreună cu jucătorul de fotbal.
—  Ce prostie, spunea acesta. Ar fi trebuit să convenim asupra unui mijloc de a ne întâlni.
Aceasta era şi părerea lui Rambert.
—  Mâine dimineaţă ne vom duce la băieţi şi vom încerca să aranjăm totul.
În ziua următoare băieţii nu erau acasă. Le-au lăsat vorbă pentru o întâlnire a doua zi la amiază, în piaţa Liceu­lui şi Rambert s-a întors acasă cu o expresie care l-a uimit pe Tarrou, atunci când l-a întâlnit după-amiază.
—  Nu merge ? l-a întrebat Tarrou.
—  Tot luând-o de la cap... spune Rambert

Şi şi-a reînnoit invitaţia.
Seara, când cei doi bărbaţi au intrat în odaia lui Rambert, acesta stătea culcat. S-a ridicat şi a umplut paharele pe care le pregătise. Rieux, luîndu-l pe al lui, a întrebat dacă lucru­rile erau pe calea cea bună. Ziaristul a răspuns că făcuse din nou un ocol complet, că ajunsese la acelaşi punct şi că va avea în curând ultima întâlnire cu ei. A băut şi a adăugat:
—  Fireşte, nu vor veni.
—  Nu trebuie făcut din asta un principiu, spune Tarrou.
—  Încă n-aţi înţeles, răspunde Rambert dând din umeri.
—  Ce anume ?'
—  Ciuma.
—  A! face Rieux.
—  Nu, n-aţi înţeles că totul constă în a o lua de la capăt. Rambert s-a dus într-un colţ al odăii şi a deschis un mic fonograf.
—  Ce disc e ăsta ? întreabă Tarrou. Îl cunosc.
Rambert răspunde că era Saint James Infirmary.
La mijlocul discului, s-au auzit pocnind în depărtare două împuşcături.
—  Un câine sau o evadare, spune Tarrou.
Un moment mai târziu, placa se isprăvise şi apelul unei ambulanţe devenise limpede, crescuse, trecuse pe sub gea­murile odăii de hotel, scăzuse şi în fine se stinsese.
—  Placa asta nu e veselă, spune Rambert. Nu mai spun că e cel puţin a zecea oară c-o aud astăzi.
—  Vă place atât de mult ?
—  Nu, dar e singura pe care o am. Şi după o clipă:
—  Vă spun că totul constă în a o lua de la capăt.
L-a întrebat pe Rieux cum mergeau formaţiile. Erau cinci echipe care lucrau. Sperau să mai formeze şi altele. Ziaristul şedea pe pat şi părea preocupat de unghiile lui. Rieux îi cer­ceta silueta scundă şi puternică, ghemuită pe marginea patului. A băgat deodată de seamă că Rambert se uita la el.
—  Ştiţi, doctore, a spus el, m-am gândit mult la organi­zaţia dumneavoastră. Dacă nu sunt alături de dumneavoastră este pentru că am motivele mele. În rest, cred că aş mai şti să-mi pun pielea la bătaie, am făcut războiul din Spania.
—  De ce parte ? întrebă Tarrou.
- De partea celor învinşi. Dar de atunci am reflectat puţin.
—  La ce ? a făcut Tarrou.
—  La curaj. Acuma ştiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci el nu mă interesează.
—  Se pare că este capabil de orice, spune Tarrou.
—  Ba nu, este incapabil să sufere sau să fie fericit multă vreme. Nu este prin urmare capabil de nimic de seamă.
Se uită la ei, apoi spune:
—  Iată, dumneata, Tarrou, eşti capabil să mori pentru o iubire ?
—  Nu ştiu, dar cred că acuma nu.
—  Poftim. Şi eşti capabil să mori pentru o idee, se vede de la o poştă. Ei bine, eu m-am săturat de oamenii care mor pentru o idee. Nu cred în eroism, ştiu că e lesne practicabil şi mi-am dat seama că e distructiv. Ceea ce mă interesează este dacă cineva poate să trăiască şi să moară pentru ceea ce iubeşte.
Rieux îl ascultase cu atenţie pe ziarist. Fără să înceteze să-l privească, îi spune cu blândeţe:
—  Omul nu este o idee, Rambert.
Celălalt a sărit de pe pat cu obrazul aprins de pasiune.
—  Este o idee, şi încă o idee goală, începând din mo­mentul în care renunţă la iubire. Şi tocmai asta e, că nu mai suntem capabili de iubire. Să ne resemnăm, doctore! Să aşteptăm până ce devenim în stare să iubim şi dacă este într-adevăr imposibil, să aşteptăm izbăvirea generală fără a face pe eroii. Eu nu merg mai departe.
Rieux se ridică, cu o expresie subită de oboseală.
—  Dumneata ai dreptate, Rambert, ai întrutotul drep­tate, şi pentru nimic în lume n-aş vrea să te reţin de la ceea ce ai de gând şi care mi se pare ceva drept şi bun. Dar trebuie totuşi să-ţi spun următoarele: nu este vorba de eroism în toate astea. E vorba de cinste. Este o idee care poate să te facă să râzi, dar singurul mod de a lupta împotriva ciumei este cinstea.
—  Ce este cinstea ? spune Rambert, cu un aer deodată serios.
—  Nu ştiu ce e în general. Dar în cazul meu ştiu că ea constă în a-mi face meseria.
—  A! spune Rambert furios, eu nu ştiu care e meseria mea. Poate că într-adevăr greşesc alegând iubirea.
Rieux îi ţine piept:
—  Nu, spune el cu putere, nu greşeşti.
Rambert îl privea gânditor.
—  Dumneavoastră doi, spune el, îmi închipui că n-aveţi nimic de pierdut în toate astea. E mai uşor să alegi calea cea bună.
Rieux şi-a golit paharul.
—  Să mergem, spune el, avem treabă.
Iese.
Tarrou îl urmează, dar în ultimul moment a părut să se răzgândească, s-a întors spre ziarist şi i-a spus:
—  Ştiţi că soţia lui Rieux se află într-un sanatoriu la câteva sute de kilometri de aici ?
Rambert a avut un gest de surpriză, dar Tarrou plecase. A doua zi, la prima oră, Rambert îi telefona doctorului:
—  Aţi primi să lucrez cu dumneavoastră până ce găsesc mijlocul de a părăsi oraşul ?
Urmă o tăcere la celălalt capăt al firului, şi apoi:
—  Da, Rambert. Îţi mulţumesc.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu