Limba noastră, giuvaer străvechi

Georgeta Resteman

Doamne, cât ai fost de-ndurător

Când ai vrut ca să mă nasc în vară,

Lâng-o pădurice şi-un izvor

Prefirând în mine primăvară.

Toamnelor m-ai dăruit doinind,

Ruginiu brumat cu dor de glie,

Iernile mi le-ai pictat, zâmbind,

Cu omăt pe trup de Românie

Legăn de visări cu mir curgând -

Graiul nost’, limba română sfântă,

De la daci străbuni sclipiri în gând,

Colţ de rai ce sufletu-ţi încântă.

Luminat-ai, Doamne, cugetul

Copt-ai grâul, frământat-ai pâine,

Alinat-ai, tandru, plânsetul

În descântecul limbii române.

Nu-i în lumea asta-atâta foc -

Jar de maci în trunchiuri de cuvinte,

Auriu din lanuri prinse-n joc

Cu albastrul cerului, cuminte,

Ca-n tărâmul lui Zamolxe, vechi,

Unde spiritul în veci nu moare -

Limba noastră, giuvaer străvechi,

Cu safire dăltuite-n mare,

Limpezită-n roua munţilor,

Răsădită-n lutul din câmpie

Şi-n coroana verde-a codrilor,

Doină-n tufele de iasomie...

De vei auzi, Doamne, vreodat’

Un român uitând limba română

Fie el de-a pururi blestemat

Şi odihnă n-aibă în ţărână!

Doamne, cât ai fost de-ndurător

Când ai vrut ca să mă nasc în vară,

M-ai sfinţit în românesc izvor

De cuvânt şi dragoste de ţară.