Cristina Diac
Ca mai toţi „revoluţionarii de profesie”, Al. Daneliuk-Ştefanski, cel de-al patrulea secretar general al Partidului Comunist din România (P.C.d.R.), a avut un destin ce depăşeşte limitele banalului. Viaţa sa aventuroasă şi scurtă s-a intersectat, la un moment dat, cu România, însă cu o parte minusculă şi nesemnificativă, fără niciun fel de influenţă în societate – comuniştii. Propulsat secretar general de Comintern în primăvara lui 1931, după ce partidul român se epuizase în mai multe şiruri de certuri intestine, calificate oficial-ideologic „lupte fracţioniste”, a fost scos din funcţie tot de Comintern, după trei ani. Polonez prin naştere, bolşevic prin alegere, a condus din străinătate cel mai mic partid comunist din Europa vremii. Cunoştinţele lui despre „cadrele” din subordine, mai ales cele care activau în ţară, erau doar aproximative. Practic, a lucrat la Moscova, Berlin şi Praga cu o mână de emigranţi originari din România.
Cristina Diac
În istoria comunismului românesc, Al. Daneliuk-Ştefanski este cel mai puţin cunoscut dintre toţi secretarii generali ai partidului comunist interbelic. Aparţine el, în vreun fel, istoriei propriu-zise a României? Răspunsul cel mai logic ar fi că nu. Face parte, însă, din trecutul minusculei grupări comuniste româneşti, aşa cum va fi fost ea.
Spre deosebire de Elek Köblös, Vitali Holostenco, Boris Ştefanov şi Ştefan Foriş, Daneliuk nu avusese nicio legătură cu România până la postarea lui în fruntea P.C.d.R.: spre deosebire de ceilalţi, nu se născuse în vreuna din provinciile unite cu Vechiul Regat în 1918 şi nu fusese niciodată cetăţean român. După Congresul al XX-lea al P.C.U.S., care a condamnat perioada stalinistă, când partidele comuniste europene au început să se intereseze de soarta emigranţilor politici din ţările lor dispăruţi în Uniunea Sovietică, a fost revendicat mai degrabă de Varşovia. Administrativ vorbind, P.M.R./P.C.R. nu avea niciun drept să solicite date despre soarta polonezului Daneliuk-Ştefanski. În plus, aparţinea perioadei când partidul român fusese o anexă nesemnificativă a Cominternului, epocă prea puţin glorioasă pentru a fi oportun să o mai aminteşti[1].
Al. Daneliuk-Ştefanski este un personaj emblematic pentru acea perioadă din istoria comunismului românesc, când partidul juca exclusiv după regulile Moscovei. Acest adevăr ce nu poate fi contestat nu-i răpeşte dreptul de a cunoaşte cât mai bine, atât epoca în sine, cât şi liderii care au populat-o. Daneliuk-Ştefanski este o prezenţă discretă în istoriografia română[2]. Sintetizând, despre cel de-al patrulea secretar general al P.C.d.R. se cunosc relativ puţine: că era polonez, că a fost instalat în funcţia de secretar general al P.C.d.R. după o perioadă de interimate, la Congresul al V-lea, din decembrie 1931, care a pus capăt oficial „luptelor fracţioniste”; în opinia Vandei Nicolski, care l-a cunoscut şi a lucrat nemijlocit cu Daneliuk-Ştefanski, numirea sa a îmbunătăţit relaţiile P.C.d.R. cu Cominternul[3]; că vorbea foarte prost româneşte[4] şi că nu a rezidat în România pe timpul mandatului, ci la Berlin (unde s-a aflat sediul Biroului Politic până în 1933), Praga şi Moscova; că mandatul s-a suprapus crizei economice şi grevelor din 1932-1933[5]; că a fost ajutat şi sprijinit de Elena Filipovici, una dintre puţine comuniste de origine etnică română aflată în emigraţie şi soţia nelegitimă a secretarului general P.C.d.R.; că promovarea unui nou lider, în persoana lui Boris Ştefanov, s-a datorat schimbării de optică a sovieticilor, produsă după venirea lui Hitler la putere[6]; în fine, că a fost printre primele victime ale Marii Terori. Opinii favorabile au exprimat comunişti din România aflaţi în emigraţie, precum Iulia Ungher, medic şi amică a Elenei Filipovici, care a spus că Ştefanski „era un om capabil şi sever, care citea foarte mult”[7].
O autobiografie din aprilie 1935 aflată în arhiva Cominternului, fondul dedicat partidului român, şi redactată la puţin timp după ce fusese scos din funcţia de secretar general al P.C.d.R., aduce unele lămuriri necesare pentru biografia lui Daneliuk-Ştefanski. Din punct de vedere al cantităţii informaţiilor, naraţiunea se prezintă ca o piramidă cu vârful în jos: autorul dă multe detalii despre începuturile activităţii sale politice plasate în Rusia anilor 1917-1919, mai puţine despre perioada poloneză, şi mai puţine despre mandatul său de secretar-general al P.C.d.R. Este, cel mai probabil, o autobiografie „liber-consimţită”, unde a scris ce i s-a părut lui demn de reţinut din întreaga-i carieră. Vremea pentru proverka (verificarea membrilor Partidului Bolşevic al cărui membru Daneliuk-Ştefanski era, cel mai probabil, la acel moment[8]) nu venise încă, dar era aproape: în a doua jumătate a anului 1935, cadrele partidului au fost controlate, ca preambul al Marii Terori[9].
Daneliuk-Ştefanski s-a născut în 1897, la Varşovia, oraş aflat în partea din fostul Regat al Poloniei controlată de Prusia. În 1912, la 15 ani, se considera socialist şi ateu, mărci identitare aflate în contradicţie cu convingerile familiei. Astfel că adolescentul a plecat de acasă şi s-a angajat, mai întâi la Varşovia, apoi în partea rusească a vechii Polonii, în oraşul Slonim din actualul Belarus, apoi la Nijni Novgorod, în regiunea Volgăi.
Primul război mondial l-a găsit muncitor într-o uzină din Nijni Novgorod. În timp ce co-naţionalii săi luptau în armatele prusacă, austro-ungară, respectiv ruso-ţaristă, Daneliuk-Ştefanski nu a fost înrolat. L-au scăpat de război statutul juridic incert, vremurile complicate şi lipsa de eficienţă a administraţiei ţariste. La Nijni, a continuat activitatea politică socialistă, de această dată organizat. A fost arestat pentru propagandă antirăzboinică şi eliberat după câteva luni. Peregrinează, în căutare de lucru, prin mai multe localităţi. În vara lui 1916 ajunge la Ciuguev – gubernia Harkov, unde se alătură unui grup de polonezi, membri ai Partidului Democraţia Socială a Regatului Poloniei şi Lituaniei (S.D.K.P.i.L.)[10].
Perioada 1915-1919, cât s-a aflat pe teritoriul Imperiului Ţarist şi a trăit acolo două „revoluţii” şi o parte a războiului civil, este cel mai bine reprezentată în autobiografie. Avea intenţia, cel mai probabil, să sublinieze angajamentul timpuriu de partea bolşevicilor. În vremea Marii Terori care stătea să înceapă atunci când Daneliuk-Ştefanski îşi deapănă povestea vieţii, statutul de vechi bolşevic nu mai reprezenta o carte de vizită. Dimpotrivă, l-a făcut şi pe el ţintă unui Stalin decis să încheie socotelile cu „vechea gardă”.
Biografia lui Daneliuk-Ştefanski este şi o oglindă a „mersului revoluţiei” din 1917 într-un orăşel din imensul Imperiu al ţarilor. Naratorul nu era înzestrat cu talentul literar capabil să reconstituie întâmplările „marii istorii” ca fundal al propriului destin. Nu arată nici prea multă preocupare pentru claritate. Din aglomerarea de amănunte bune pentru o biografie politică – stil de redactare specific acestui tip de texte – răzbate totuşi zgomotul schimbării ce cuprinsese „Imperiul cu picioare de lut”.
După Revoluţia din februarie 1917 şi până în aprilie 1918, Daneliuk-Ştefanski intră în sovietul uzinei unde lucra şi se implică adânc în politică alături de bolşevici. Deţine unele funcţii în organizaţia de partid din Ciuguev, participă la conferinţe, face propaganda bolşevicilor printre lucrătorii polonezi cu alte convingeri.
După lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917, alături de alţi patru tovarăşi, devine membru al Comitetului Revoluţionar Militar din localitate, cu funcţia de secretar. Participă la crearea Gărzilor Roşii, la dezarmarea militarilor din Şcoala de Cadeţi (prezenţa militară la Ciuguev era o tradiţie, începută în secolul al XVII-lea, în vremea ţarului Mihail I Romanov); de asemenea, la dezarmarea cazacilor ce încercau să se alăture trupelor conduse de generalul Alexei M. Kaledin. Contribuie, în continuare, la instaurarea „noii ordini”, în calitate de adjunct al preşedintelui sovietului local, comisar pentru Finanţe, membru al conducerii uzinei unde lucrase.
Urmare a blocajului întâmpinat de negocierile de pace dintre bolşevici şi Puterile Centrale iniţiate după lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917, la 17 februarie 1918 a luat sfârşit şi armistiţiul dintre cele două părţi. În scurt timp („războiului de 11 zile” sau Operaţiunea Faustschlag), armatele Puterilor Centrale au ocupat ţările baltice, Belarusul şi cea mai mare parte a Ucrainei. În nord, au ajuns la mai puţin de 100 de mile de Petrograd, forţând guvernul bolşevic să se retragă la Moscova.
Împreună cu „roşii” din Ciuguev, în primăvara lui 1918 Daneliuk-Ştefanski s-a retras în Rusia. Situaţia fluidă l-a purtat prin mai multe oraşe, de la Voronej la Saratov, apoi la Samara şi Ivaşenkovo. Participă la luptele cu „albii”. După pierderea Samarei de bolşevici, a rămas să activeze ilegal la Samara. Arestat în vara lui 1918, a fost închis până în octombrie, când „roşii” reuşesc să recucerească oraşul de pe Volga. În graba lor de a evacua Samara, adversarii îi îmbarcă pe Daneliuk-Ştefanski şi pe alţi tovarăşi de-ai săi într-un „tren al morţii”, după cum l-a calificat el, cu destinaţia Siberia. A reuşit să evadeze înainte de ajungerea la destinaţie şi să se refugieze la Novonikolaevsk, unde staţiona statul major al Diviziei a 5-a Albe Poloneze. A regăsit acolo vechi tovarăşi, care i-au confecţionat o altă identitate şi i-au distribuit noi „sarcini”. A lucrat câteva luni la un ziar al „albilor”. Sub acoperirea de publicist, a făcut propagandă printre polonezii care luptau de partea „contra-revoluţiei”. Cu succes, a ţinut să precizeze în autobiografia din 1935: „Rezultatul activităţii organizaţiei noastre a fost refuzul Regimentului 4 Infanterie polonez alb de a acţiona pe front împotriva bolşevicilor”. Acţiunile sale au atras atenţia şi, pe cale de consecinţă, ar fi atras şi foarte probabile represalii. Ajutat de un compatriot cu influenţă pe lângă comandanţii Diviziei poloneze, a obţinut un nou set de acte false şi şansa de a se repatria în Polonia. Plecat din Siberia în mai 1919, după un drum istovitor a ajuns la Varşovia în iulie 1919. Se încheia astfel o etapă din cariera „revoluţionară”, o alta stătea să înceapă.
Note
[1] La fel explică precaritatea informaţiilor despre Al. Daneliuk-Ştefanski şi Radu-Florian Bruja, în studiul Un polonez în Partidul Comunist din România: Alexandr Danieluk Ştefanscki, publicat în Polonia şi România – de la vecinătate istorică la parteneriatul european. Materialele simpozionului, Suceava, 2009, p. 237-246.
[2] În surse edite apare, fără a i se acorda un spaţiu prea mare, în autobiografiile scrise de Marcel Pauker la Comintern în 1937, editate în volumul O anchetă stalinistă. Lichidarea lui Marcel Pauker, Documente traduse şi adnotate de G. Brătescu, Postfaţă de Florin Constantiniu, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 104-105, 193; dintre autorii care au tratat istoria comunismului, îl menţionează Vladimir Tismăneanu, în Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Prefaţă de Mircea Mihăieş, Traduceri de: Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploieşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p. 33-35; aceleaşi date despre Daneliuk-Ştefanski şi în idem, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Postfaţă de Mircea Mihăieş, Polirom, 2005, p. 94-95, 318; Radu Florian Bruja, într-un studiu mai recent ce discută interferenţele româno-poloneze, în Radu Florian Bruja, loc. cit., p. 237-246.
[3] Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, p. 63, nota 41; idem, Stalinism …., p. 318, nota 64.
[4] Ibidem.
[5] În a doua jumătate a anilor ’50, istoriografia a accentuat rolul lui Gheorghiu-Dej în organizarea şi conducerea grevelor de la Griviţa, tratând cu parcimonie contribuţia liderilor oficiali ai P.C.d.R. din acea vreme, care trăiau în străinătate, dar erau îndrituiţi să stabilească „linia“ politică pe care Secretariatul din ţară trebuia să o aplice.
[6] Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 241.
[7] ANIC, Fond Dosare personale ale luptătorilor antifascişti, dosar nr. 54, f. 251.
[8] Din document nu reiese cărui partid îi aparţinea Daneliuk-Ştefanski, din punct de vedere administrativ, în momentul redactării autobiografiei publicate mai jos. Cu certitudine a fost membru al Partidului Comunist Polonez până în 1930, când a ajuns în U.R.S.S. Unii emigranţi politici erau încadraţi în Partidul Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, alţii continuau să activeze în partidele din ţările de origine. Cercetări viitoare în arhivele sovietice vor lămuri dacă măcar în perioada mandatului de lider al P.C.d.R. Daneliuk-Ştefanski a fost membru al partidului pe care era presupus a-l conduce. Faptul că documentul se regăseşte în fondul de arhivă al partidului român ar sugera că a fost.
[9] Date şi statistici despre verificarea din 1935, la J. Arch Getty şi Oleg V. Naumov, Stalin and the Self-Destruction of the Bolsheviks, 1932-1939, Translations by Benjamin Sher, Yale University Press, New Haven and London, 1999, p. 197-200.
[10] Partidul Democraţia Socială a Regatului Poloniei şi Lituaniei, creat în 1900 prin unificarea Partidului „Democraţie Socială pentru Regatul Poloniei (SKDP)”, înfiinţat de Julian Marchlewski şi Roza Luxemburg, cu Partidul „Democraţia Socială a Lituaniei”. Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, vol. II: Din 1795 până în prezent, Traducere de Carmen Barti, Polirom, 2014, p. 432.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu