PIOTR IVANÎCI ŞI ALŢII

Mihail Zoscenko

Un colonel-inginer, ieşind anul acesta la pen­sie, a hotărît să se însoare.

Da, desigur, era un om trecut de prima tine­reţe. Avea şaizeci de ani împliniţi. Dar nu arăta de loc bătrîn. Era un bărbat prezentabil, mustind de sănătate, am zice chiar frumos, dacă am socoti corpolenţa drept frumuseţe.

Pensia respectabilă şi suma frumuşică trecută în carnetul de economii îl puneau într-o situaţie avantajoasă în armata destrămată rău a preten­den-ţilor la însurătoare, al cărei stat-major s-a lăsat aproape în întregime capturat la timp opor­tun de duşmanul perfid, înveşmîntat în mătăsuri şi blănuri.

Dată fiind profesia sa, colonelul nostru a pri­begit toată viaţa din oraş în oraş, fără a zăbovi prea mult nicăieri, din care pricină nici n-a avut soarta generalilor — nu s-a căsătorit şi nu şi-a întemeiat o familie.

Din aceeaşi pricină nici nu avea un cerc larg de cunoştinţe atunci cînd a ieşit la pensie şi cînd s-a statornicit de-a binelea.

Această din urmă stare de lucruri îngreuia in­tenţiile pretendentului nostru. În scurt timp, însă, el a găsit nişte ajutoare dezinteresate în persoana cîtorva femei trecute de ani din casa în care lo­cu-ia. Doamnele acestea în vîrstă s-au declarat gata să-i dea tot concursul în intenţiile lui matri­moniale.

Trebuie menţionat că în toate epocile istorice, nu ştiu de ce, femeile şi-au dat cu cea mai mare tragere de inimă concursul ori de cîte ori se ivea prilejul de a căsători sau de a peţi pe cineva.

Această străveche solidaritate e de-a dreptul mişcătoare şi uimitoare totodată, şi am fi dornici să-i găsim o explicaţie. Dar, vai, nici în ştiinţele sociale şi nici în ştiinţele naturii nu găsim răspuns la întrebare! Rămîne de presupus că această par­ti-cularitate se datoreşte impulsurilor nobile de care e animat sufletul femeii, înclinat spre ro­mantism.

Oricum ar fi, intenţia pretendentului nostru a găsit cel mai viu răsunet printre locatarele casei.

Deosebit de activă s-a arătat a fi vecina lui, Anna Ignatievna, care-şi ieşise, ca să zic aşa, din minţi, în dorinţa de a-l însura pe colonelul în retragere.

Vecina a găsit cîteva femei relativ tinere, dor­nice să se mărite. Numai că nu ştia cum să le prezinte pretendentului. Acesta era sever de felul lui, intransigent şi, mai ales, respingea categoric însuşi principiul peţitului.

Anna Ignatievna s-a oferit să organizeze o se­ra-tă, la care intenţiona să-şi invite candidatele, dar colonelul a respins categoric proiectul. I-a şi spus-o în faţă:
— O astfel de serată seamănă cu o vedere. E ceva ca peţitul din vremurile trecute, de tristă amintire. Nu, nu, stimată Anna Ignatievna, scuteş-te-mă de acţiunile astea prea directe, care au fost supuse unei critici nimicitoare în literatura noastră clasică.

La care vecina a replicat nemulţumită:
— Păi, e chip într-o treabă ca asta fără peţit, Piotr Ivanîci? Dac-ai fi şi dumneata mai tînăr şi ai merge, să zicem, pe la serate dansante, unde ai apărea cu carnetul de economii în mînă, atunci ar fi altceva. 

Dar dumneata nu ieşi decît pînă la prăvălie. Şi atunci ce-i de făcut?
Piotr Ivanîci i-a răspuns cu asprime în glas:
— Da, recunosc că mă aflu într-o situaţie di­fi-cilă. Cu toate acestea consider că peţitul ca atare mă umileşte cu trecutul lui mic-burghez. Nu, nu, Anna Ignatievna, mai bine rămîn burlac decît să reînnoiesc ceea ce la timpul său au ridi­culizat fără cruţare Ostrovski, Puşkin şi alţii!

Un asemenea afront, cu referiri la literatura cla-sică, ar fi pus-o în încurcătură pe orice altă feme-ie. Dar Anna Ignatievna nu era dintre cele ce se lasă uşor impresionate. Fără a ţine prea mult cont de literatură, ea a dat fuga la o prie­tenă ca să se sfătuiască, şi prietena i-a spus aşa:
— Înţeleg pe deplin sentimentele colonelu-   lui-inginer. Desigur, peţitul poate fi şocant pentru un om cultivat. Or, aici este important să mergi în pas cu cerinţele lui înalte. Nu de mult, noi am peţit o pereche prin mijlocirea teatrului. Am luat două bilete. Unul i l-am dat ei, celălalt, lui. Acolo, la teatru, stînd alături, au făcut cunoş­tinţă şi după aia s-au căsătorit. Şi acum sînt nespus de fericiţi.

Anna Ignatievna n-a întîrziat să-i împărtă­şească pretendentului acest proiect. La început, preten-dentul a rămas perplex în faţa unei atari inovaţii şi a stat mult în cumpănă. Dar pe urmă s-a declarat de acord.
— Da — i-a zis el vecinei — o astfel de întîlnire civilizată, la teatru, mă satisface. Pun însă o condiţie. Am să fac cunoştinţă cu persoana numai în cazul cînd îmi va plăcea. Aşa să facă şi ea. 

Atunci vom fi amîndoi chit din punct de vede-re moral.
După care Piotr Ivanovici i-a dat vecinei fără multă vorbă o anumită sumă de bani pentru bi­lete. Şi a rugat-o să se grăbească, cu atît mai mult cu cît în trecut el fusese un mare amator de tea­tru şi acum ardea de dorinţa de a relua această pasiune în noua ei calitate.
Anna Ignatievna ochise de mult candidata prin-cipală, una Olga Feodorovna. Era o femeie drăgu-ţă şi modestă, de profesie radiolog. Încă înainte de război ea a divorţat de bărbatul ei, un jurist, care bea de stingea. Acum, la treizeci şi nouă de ani, suferea sincer că era singură şi n-avea cu cine să schimbe o vorbă cînd se în­torcea de la serviciu.

Totuşi, la propunerea Annei Ignatievna a ră­mas teribil de descumpănită. La început, chiar a dat din mîini, găsind că e jenant să meargă la teatru cu astfel de intenţii. Dar pe urmă a rîs înveselită şi a găsit chiar amuzantă o asemenea aventură tea-trală.
Pe scurt, biletele au fost cumpărate şi înmînate solemn fiecăruia în parte.

A venit şi seara mult aşteptată. Olga Feodorov-na, gătindu-se cu multă grijă, a întîrziat şi şi-a ocupat locul după ridicarea cortinei.
Pe scenă se juca o piesă din zilele noastre. Dar Olga Feodorovna nu urmărea jocul artiştilor. În primele momente nici nu şi-a ridicat ochii din pricina emoţiei. Dar pe urmă a început să se uite cu coada ochiului la vecinul ei.

Bărbatul i se păru drăguţ, simpatic. O sur­prinse însă faptul că el îi acorda prea puţină atenţie. Şi atunci şi-a dat seama, mîhnită, că nu i-a plăcut. Uitîndu-se la ea, bărbatul s-a încrun­tat, a tuşit şi chiar a căscat pe furiş.

Olga Feodorovna s-a simţit atinsă în amorul ei propriu de femeie mai mult ca niciodată. Dar ca să nu-şi facă o părere greşită, a început să-şi urmărească vecinul cu mai multă atenţie. Nu, nu încăpea nici o îndoială: omul era nemulţumit, iri-tat şi regreta, se pare, că a venit la această întîlni-re. Acum căsca fără jenă şi nici măcar nu-şi ducea palma la gură.

Profund jignită, Olga Feodorovna a ieşit glonţ, fără a mai aştepta sfîrşitul actului.

Cît îl priveşte pe Piotr Ivanîci, după termina­rea spectacolului, el s-a întors acasă cumplit de indis-pus. La toate întrebările vecinei nu dădea nici un răspuns sau îngăima ceva nedesluşit. Se simţea teribil de ofensat de faptul că doamna dăduse bir cu fugiţii, manifestînd astfel o atitu­dine mai mult decît negativă. Faptul acesta su­părător i-a închis gura lui Piotr Ivanîci.

Anna Ignatievna n-a putut multă vreme să înţeleagă ce-i cu el. Abia a doua zi, discutînd ba cu Piotr Ivanîci, ba cu Olga Feodorovna, a dat de firul celor întîmplate.

Ei bine, toată nemulţumirea şi toate căscăturile lui Piotr Ivanîci nu vizau nicidecum doamna, ci piesa cu totul neizbutită şi plictisitoare. Dim­potri-vă, Olga Feodorovna i-a plăcut foarte mult. Voia să-i vorbească în pauză, dar ea a plecat.

Oftînd discret, Anna Ignatievna tot alerga de la Piotr Ivanîci la Olga Feodorovna şi înapoi, spe-rînd să împace părţile. Străduinţele ei ar fi fost poate încununate de succes, dar Olga Feo­dorovna, fiind în posesia unui bilet de odihnă, se pregătea să plece în Caucaz. De aceea împă­carea a fost amînată pînă la întoarcerea ei.

În Caucaz însă, Olga Feodorovna s-a întîlnit cu o cunoştinţă de-a ei din marină, şi la înapo­iere s-a căsătorit cu omul acela.
Piotr Ivanîci a regretat cumplit această pier­dere şi s-a jurat că nu mai merge la teatrele unde se joacă piese moderne proaste.
Într-adevăr, acum nu merge la teatru. Nu de mult, totuşi, s-a căsătorit. Cu vecina sa, Anna Ignatievna. Căsătoria asta a fost o surpriză pen­tru toţi.

S-ar cuveni ca Ministerul Culturii să ia o dată mai mult în consideraţie astfel de cazuri, care schilodesc destinele oamenilor.


va urma