joi, 24 martie 2016

Portrete de luptători anticomunişti – Lucian Petrescu


Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi



Anul 1948, un an de început al prigoanei comuniste atee împotriva intelectualităţii şi spiritualităţii româneşti. A fost anul în care Lucian Petrescu şi întregul comandament de 105 ofiţeri şi subofiţeri din care făcea parte erau arestaţi pe motiv „sabotaj contra Armatei Populare”.


Aşa începe povestea fostului ofiţer al armatei române, ce era în vizorul noii orânduiri comuniste, pentru faptul că fuseseră unul din cei mai buni ofiţeri ai comandamentului de acţiune de sub comanda mareşalului Antonescu.

Întregul comandament a fost judecat de către Tribunalul Militar Bucureşti, care era condus de generalul Alexandru Petrescu, cel care a condamnat la închisoare, moarte sau muncă silnică peste 20.000 de oameni.

Cei 105 din comandament au primit în total 2000 de ani de închisoare. Lucian Petrescu primise 45 de ani, din care a executat 15. Era al cincilea pe lista condamnărilor.

Evenimentul a fost viu discutat la posturile de radio „Londra‖ şi „Vocea Americii şi Vocea Europei‖. Presa românească îi caracteriza ca pe nişte sabotori ai armatei populare, niste „bandiţi‖ ce se împotriveau mersului firesc al socialismului.

Practic întreaga înscenare grotească a evenimentului s-a produs ca urmare a conflictului dintre ministrul Emil Bodnăraş şi comandantul unităţii, rivalitate care a fost speculată la maxim prin condamnarea multor vieţi nevinovate la ani buni de închisoare fără drept de apărare a acestora.

Motivul la constituit deturnarea unei sume importante de bani din trezorăria unităţii.

Lucian Petrescu ofiţer al acelei unităţi militare, responsabil al caseriei, la rugămintea unui coleg, îl împrumută pe acesta cu o sumă mare de bani ce erau destinaţi a mitui un judecător ce judeca cazul unui „bandit‖, ce luptase în munţi împotriva securităţii. Partizanul fusese prins şi risca o condamnare la moarte. Prin suma împrumutată a fost salvată o viaţă, însă cu ce preţ...Fapta a fost interceptată , nu se stie prin ce informator, având repercursiuni tragice asupra întregii unităţii militare, fiind un pretext numai bun de a-şi pune în aplicare răzbunarea demonică ministrul Bodnăraş.

După condamnare, Lucian Petrescu (fost ofiţer apropiat al mareşalului Antonescu, coordonator asupra unor planuri de lupte de dincolo de Nistru împotriva armatelor bolşevice) este închis timp de un an de zile într-o celulă tip fântână, la Uranus. Temniţa avea doar o ferestruică la peste 3 metri înălţime, iar patul era constituit dintr-un prichici pe care erau aşezaţi câţiva strujeni de porumb. Ferestruica era deschisă chiar şi-n timpul iernii.

În martie 1949, ministrul Emil Bodnăraş îl vizitează la închisoare adresându-i următoarele: „Ai vrut să-l serveşti pe Truman (n.n. preşedintele american) ? Dar o să am grijă să te port prin toate închisorile ţării, ca să mături cu barba toate curţile‖... După un an de carceră a fost scos şi plimbat prin toate închisorile ţării, aşam cum i se prezise. În cei zece ani de puşcarie a fost purtat prin toate coloniile de exterminare fizică a Canalului: Poarta Albă, Culmea, Peninsula, Capul Midia, Constanţa. Povesteşte cum stadionul de la Constanţa a fost făcut de 3000 de deţinuţi, floarea intelectualităţii româneşti, fiind stropit cu mult sânge. Pe căldura caniculară de la Canal, apa era o fudulie. Uneori trebuiau să bea din tanderul locomotivelor, care conţinea sodă caustică, dar Dumnezeu i-a întărit şi au rezistat. Lucian Petrescu şi mulţi alţii recunosc că acest Canal dintre Cernavodă şi Agigea este presărat cu mii de morţi nevinovaţi. Fiecare metru pătrat este stropit cu sângele celor care s-au împotrivit sistemului comunist ateu sau nu au vrut să cocheteze cu acesta. A fost jertfa lor pentru binele nostru a celor ce scriem şi trăim în acest moment istoric.

Lucian Petrescu îşi aminteşte că în ultima închisoare Vlădeni, condiţiile de viaţă erau neomeneşti:,, Dormem în saivanele oilor, închise la intrare cu sârmă ghimpată, pe paie şi fân, plin de şerpi, astfel încât noapte trebuia să dormim ţinând mâna la gură să nu intre şerpii în noi‖...

A executat 10 ani şi 40 de zile de puşcărie, fiind eliberat datorită „relaxării‖politici comuniste din ţară.

După chinul celor zece ani, când nu credea că va mai scăpa vreodată din lagăr, este informat că va fi liber. Nu a crezut-o, ştiind bine că astfel de ştiri de multe ori erau iluzorii. Totuşi pe 18 septembrie 1958 este eliberat şi condus la poartă de sute de deţinuţi. „ Se uitau la mine ca la un câine scăpat de sub vigilenţa stăpânului‖...

Îndată după liberare este lăsat în gară la Feteşti, de acolo urmându-şi drumul până la Blaj, la casa natală.

Gândul libertăţii i-a dat aripi. Spera să o ia de la capăt, să-şi refacă viaţa, să viseze ca orice om liber. Fals. Realitatea din afara lagărului nu era cu mult diferită de cea din interior. Oamenii trăiau doar cu iluzia că sunt liberi, însă sisteml comunist îngrădise orice manifestare liberă în cuget şi spirit a fiinţei umane.

Non-valorile puseseră stăpânire pe mulţime, pe sistemul de conducere al ţării. Schimbările de regim aveau repercursiuni şi asupra familiei sale.




 Corina şi Lucian Petrescu înainte de război (1941)


Când fuseseră arestat avea deja familie. Şoţia Corina auzind că a primit 45 de ani de puşcărie (având pe atunci 27 de ani), după o perioadă lungă de aşteptări, dorind să scape şi de stigmatul pus de hidra comunistă, divorţează (era o modalitate des folosită de fostele soţii pentru a scăpa de urmărire sau alte „binefaceri‖ale sistemului, chiar dacă ele aşteptau cu sufletul la gură veşti sau în cazuri fericite întoarcerea lor, luându-o de la capăt ca şi cum acea hârtie nu ar fi însemnat nimic). În cazul lui Lucian Petrescu lucrurile luaseră o altă turnură. Pierzându-şi speranţa revenirii soţului ei Corina se recăsătoreşte.

Cei dragi, manipulaţi prin toate mijloacele posibile, ajung să se creadă vinovaţi de faptul că Lucian Petrescu şi ceilalţi de teapa lui sunt nişte „bandiţi‖ care nu vor decât răul poporului şi chiar propriilor familii. Păpuşarii îşi atinseseră scopul...

Fire tare de caracter, trecut prin anii buni de psihoză de front (1941-1945), Lucian Petrescu i-a această încercare ca pe un nou test dat de Dumnezeu asupra făpturii sale trecătoare prin viaţă, acceptându-şi destinul. Şi totuşi recunoaşte: „Pe Corina în cele din urmă am înţeles-o, erau prea mulţi ani şi nu mai spera să fiu în viaţă. M-a durut , dar a trecut... Cu toate acestea, deşi au trecut 45 de ani şi acum mai vorbeşte cu ea, povestindu-şi amarul prin care a trecut atunci.

Pentru a i se pierde urma, fiind un bun strateg militar, Lucian Petrescu pleacă din Blaj la o mină din judeţul Prahova, găsind printre ortaci adevăraţi prieteni. După doi ani întâlneşte o femeie cu chip de înger - Cati, care îl ocroteşte ca pe propriul său copil. Fug de acolo şi se mută la Huşi, unde şi astăzi îşi petrec dulcele bătrâneţi. Cumpătarea, omenia, modestia, ajutorul aproapelui, au fost norme după care s-au ghidat în toţi aceşti ani, având ca răsplată, chiar într-un sistem care era împotriva firii umane, bunăvoinţa oamenilor din jur, recunoaştinţă chiar de către „unşii poporului‖. Devine unul din cei mai buni contabili ai fostului IAS Huşi, mâna dreaptă a „tovarăşului‖Ion Neamţu, la care veneau în dese rânduri „tovi‖ de la partid să-şi îmbuibeze minte şi burţile cu mâncaruri şi vinuri alese, culese de pe plaiurile huşene.

Astăzi, îi întâlnesc deseori pe Cati şi Lucian Petrescu prin parc de mână, plimbându-se ca doi adolescenţi, firi vioaie, neîntrezărindu-se nici o urmă a frumoase vârste de înţelepciune şi maturitate pe care o port. Văd în ei adevărate modele vii de moralitate, la grea căutare în aceste zile când hidra comunistă atee a fost înlocuită cu alta mondialistă, mai perfidă şi înşelătoare.

Lucian Petrescu, intelectual curajos scrie şi istorie din faptele trăite în preajma reginei Maria, de felul cum a cunoscut-o la Balcic, despre mareşalul Antonescu pe care l-a însoţit în marea ofensivă de eliberare a nemului românesc de dincolo de Prut, cât şi despre soţia mareşalului Maria Antonescu pe care a întâlnit-o în timpul deportări din Bărăgan la Lăteşti, cât şi despre multe altele. La Huşi, invitat cu ocazia unor simpozioane culturale, electrizează sală prin discursul său sincer, bazat pe trăirea faptului istoric în spiritul adevărului. Fiecărui participant i-a fost insuflat un patriotism viu, autentic, plin de forţă morală şi spirituală, demonstrându-ne că viaţa cu toate încercările ei ne poate oferi numeroase oportunităţi care ne pot purifica sufletul şi mintea.

Lucian Petrescu s-a dovedit a fi un „partizan‖ viu chiar printre nonvalorile comuniste, fiind un model la care s-au raportat cei din jur. A supraveţuit prin inteligenţă şi speranţă. A supraveţuit pentru a ne spune lecţia de istorie prin viu grai, acum la 90 de ani, aşa cum a trăit-o şi a înţeles-o. A supraveţuit pentru noi.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu