Omerta (3)

Mario Puzo

Marele război-fulger purtat de F.B.I. împotriva familiilor mafiote din New York în anii '90 a lăsat doar doi supravieţuitori. Don Raymonde Aprile, cel mai important şi mai de temut, a rămas neatins. 
Celălalt, Don Timmona Portella, care era aproape la fel de puternic ca Don Aprile, dar inferior ca om, a scăpat printr-un mare noroc. 
Dar viitorul era clar. Cînd legea RICO din 1970 a fost atît de nede-mocratic adoptata şi echipele speciale F.B.I. de urmărire au început sâ dovedească un zel neobişnuit, iar credinţa soldaţilor Mafiei americane în omerta a început să scadă, Don Raymonde Aprile a ştiut că sosise momentul să iasă din scenă în mod onorabil. 
Don Aprile îşi condusese Familia timp de treizeci de ani, iar acum se transformase într-o legendă. Crescut în Sicilia, nu avea nimic din falsele idei sau din aroganţa agresivă a capilor Mafiei născuţi în America. El era, de fapt, aidoma acelor vechi conducători sicilieni din secolul al nouăsprezecelea care conduceau oraşe şi sate prin carismă, simţ al onoarei şi pedepsirea cu moartea a oricărui duşman prezumtiv. El a 
dovedit totodată şi geniul strategic al acestor vechi eroi. 
Acum, la şaizeci şi doi de ani, totul era în ordine în viaţa lui. îşi eliminase duşmanii şi îşi îndeplinise datoria de prieten şi tată. Se putea bucura de anii de bătrîneţe cu conştiinţa împăcată, se putea retrage departe de murdăriile din lumea lui şi îşi putea asuma rolul care i se potrivea cel mai mult: acela de bancher onorabil şi stîlp al societăţii. 

Cei trei copii ai lui îşi aveau carierele lor proprii, sigure şi de succes. Fiul cel mare, Valerius, avea acum treizeci şi şapte de ani, era căsătorit şi avea copii. Era colonel în Armata Statelor Unite şi ţinea prelegeri la West Point. Cariera lui fusese determinată de timiditatea pe care o dovedise în copilărie. Don Aprile îi asigurase intrarea la West Point în calitate de cadet pentru a-i corecta aceasta deficienţă de caracter. 

Cel de-al doilea fiu, Marcantonio, ajunsese, la numai treizeci şi cinci de ani, printr-un mister al combinării genelor, director executiv la o reţea naţională de televiziune. In copilărie fusese un posac şi trăise într-o lume imaginară, iar tatăl lui crezuse că nu va reuşi nimic serios în viaţă. Dar iată câ acum numele lui apărea adeseori în ziare şi se 
spunea despre el câ era un fel de creator vizionar, ceea ce îi făcea plăcere lui Don Aprile, dar nu îl convingea. în fond, era tatăl băiatului. Cine să-l cunoască mai bine, dacă nu el? 

Fiica lui, Nicole, fusese alintata Nikki în copilărie, dar cînd împlinise şase ani ceruse imperios să i se pronunţe numele întreg. Ea era partenera lui preferată de discuţii în contradictoriu. La douăzeci şi nouă de ani, era avocata unei corporaţii, feministă şi apărătoare din oficiu a delincvenţilor săraci şi disperaţi, care altfel nu-şi puteau permite o apărare adecvată. Se pricepea mai ales sâ-i scape pe criminali de scaunul electric, pe soţii ucigaşi de încarcerare şi pe violatorii în serie de închisoarea pe viaţă. Era absolut împotriva pedepsei cu moartea, credea în reabilitarea oricărui infractor şi era un critic sever al structurii economice a Statelor Unite. Considera câ o ţară atît de bogată ca America nu putea rămîne nepâsâtoare la soarta celor nevoiaşi, indiferent de greşelile comise de ei. Cu toate acestea, era un negociator priceput şi dur în cadrul legislaţiei specifice corporaţiilor, o femeie sigură pe ea, care nu râmînea neobservata. Ea şi Don Aprile nu cădeau de acord niciodată. 

Cît despre Astorre, acesta făcea parte din familie şi era cel mai apropiat de Don ca nepot oficial. Dar părea frate bun cu ceilalţi datorită intensei lui vitalităţi şi a farmecului inegalabil. De la trei pînă la şaisprezece ani fusese prietenul lor intim, adoratul frate vitreg mai mic - pînă la exilarea lui în Sicilia cu unsprezece ani în urmă. Don Aprile îi ordonase sâ se întoarcă atunci cînd se retrăsese. 
Don Aprile îşi plănui cu grijă retragerea. îşi împărţi imperiul în intenţia împăcării cu potenţialii inamici, dar îşi omagie şi prietenii credincioşi, ştiind că recunoştinţa era cea mai puţin durabila dintre virtuţi şi că putea fi reîmprospătată doar prin daruri repetate. Avu grijă în mod special sâ cada la pace cu Timmona Portella. Portella era periculos din cauza excentricităţii şi naturii lui criminale, în numele căreia ucidea cu pasiune şi nu întotdeauna din necesitate. 
Cum reuşise Portella să scape din războiul fulger declanşat de F.B.I. în anii '90 era un mister pentru toată lumea. Asta pentru că el era un „don" născut în America - lipsit de subtilitate, un om neprevăzător şi nestăpînit, cu un temperament exploziv. Avea un trup imens, o burtă enormă şi umbla îmbrăcat ca un picciotto din Palermo, un tînâr ucenic ucigaş, cu haine bălţate numai din mătase. îşi cîştigase puterea din distribuirea de droguri ilegale. Nu fusese niciodată căsătorit şi, la vîrsta de cincizeci de ani, încâ umbla după femei. Singura persoană pentru care nutrea o reală afecţiune era fratele lui mai mic, Bruno, care părea uşor retardat, dar moştenise aceeaşi brutalitate. 

Don Aprile nu avusese niciodată încredere în Portella şi rareori făcuse afaceri cu el. îl considera periculos datorită slăbiciunii lui şi vedea în el un om care trebuia neutralizat. Aşa că îl convocă la o întîlnire. 
Portella veni împreună cu fratele lui, Bruno. Aprile îi întîmpină cu obişnuita lui curtoazie neostentativâ, dar trecu repede la subiect. 
— Dragul meu Timmona, spuse el. Eu mă retrag din toate afacerile. Râmîn doar cu băncile. Aşa că tu vei rămîne singurul vizat, deci trebuie să fii foarte precaut. Dacă vei avea vreodată nevoie de un sfat, vino la mine. Chiar dacă mâ retrag, nu voi fi complet lipsit de resurse. 
Bruno, o copie a fratelui sâu la dimensiuni mai reduse, căruia reputaţia lui Don Aprile îi producea groază, dar şi veneraţie, zîmbi de plăcere, vâzînd de cît respect se bucura fratele lui. Dar Timmona îl înţelesese pe Don mai bine. Ştia că primise un avertisment din partea lui. înclină capul în faţa lui Don Aprile, plin de respect. 
— întotdeauna ai dat dovadă de cea mai mare înţelepciune dintre noi toţi, spuse el. Şi respect ceea ce faci acum. Poţi conta pe prietenia mea. 
— Foarte bine, foarte bine, spuse Don Aprile. Acum, ca un dar pe care ţi-l ofer, îţi cer sâ ţii seama de acest avertisment. Acel om de la F.B.I., Cilke, este foarte imprevizibil. Sâ nu ai în nici un caz încredere în el. E îmbătat de succes, iar tu vei fi următoarea lui ţintă. 
— Dar tu şi cu mine am scăpat deja de el, spuse Timmona. Deşi i-a pus la pămînt pe toţi prietenii noştri, nu mi-e teamă de el, dar îţi mulţumesc oricum. 
Inchinară un pahar în cinstea înţelegerii, apoi fraţii Portella plecară, în maşina, Bruno spuse: 
— Mare om! 
— Da, aproba Timmona. A fost un mare om. 
Cît despre Don Aprile, era foarte satisfăcut. Văzuse neliniştea din ochii lui Timmona şi asta îl asigurase ca nu mai avea de ce să se teama în privinţa lui. 
Don Aprile îi ceru o întîlnire între patru ochi lui Kurt Cilke, şeful Biroului F.B.I. din New York. Spre propria lui surprindere, Don Aprile nutrea o adevărată admiraţie faţă de Cilke. Acesta trimisese în închisoare cea mai mare parte a capilor Mafiei de pe Coasta de Est, reuşind aproape să le anihileze autoritatea. 
Don Raymonde Aprile reuşise să scape de el cu multă iscusinţă, căci cunoştea identitatea informatorului secret al lui Cilke, care făcuse posibila reuşita operaţiunii iniţiate de el. Dar cel mai important motiv al admiraţiei lui Don Aprile era faptul că Cilke jucase întotdeauna cinstit, nu încercase niciodată înscenări, nu hărţuise pe nimeni cu insistenţa şi nu făcuse public nici un amănunt semnificativ legat de copiii şefului mafiot. Aşa câ Don Aprile considera că era un act de onestitate sâ-l avertizeze. 

Intîlnirea avu loc la reşedinţa de la ţara a lui Don Aprile din Montauk. Cilke trebuia să vină singur, ceea ce reprezenta o violare a regulilor Biroului. însuşi directorul F.B.I. aprobase acest lucru, dar insistase ca Cilke să folosească un aparat special de înregistrare. 
Acesta era implantat în corpul lui, sub cavitatea toracică, fiind invizibil pe pereţii exteriori ai torsului. Aparatul nu era cunoscut public, iar fabricarea lui se făcea sub un control strict. Cilke ştia câ adevăratul scop al aparatului era sa înregistreze ceea ce avea să îi spună el lui Don Aprile. 

Se întîlnirâ într-o după-amiaza aurie de octombrie pe veranda lui Don Aprile. Cilke nu reuşise niciodată să pătrundă în casa aceea cu un instrument de ascultare, iar un judecător interzisese supravegherea fizica permanentă. De data asta nu fu percheziţionat în nici un fel de oamenii lui Don Aprile, ceea ce îl surprinse. Era evident câ Don Aprile nu avea de gînd să-i facă nici o propunere ilegală. 

Ca de obicei, Cilke fu uimit şi chiar puţin tulburat de impresia pe care i-o făcea Don Aprile. Deşi ştia că şeful mafiot ordonase sute de crime şi încâlcase nenumărate legi ale societăţii, Cilke nu putea sâ-l urască. Cu toate acestea, vedea în aceşti oameni răul, deoarece atacaseră însăşi structura civilizaţiei. 

Don Aprile purta un costum de culoare închisă, cravata asortata şi cămaşa alba. Avea o expresie gravă şi, în acelaşi timp, înţelegătoare, iar trasaturile feţei lui erau blînde, ca ale unui om care iubeşte virtutea. Cilke se întreba cum era posibil ca o faţă atît de umană să îi aparţină unui om atît de lipsit de scrupule. 

Mafiotul avu delicateţea sâ nu-i întindă mîna oaspetelui sâu, ca să nu îl pună într-o situaţie jenantă. în schimb, îi făcu semn să ia loc şi îl salută printr-o înclinare a capului. 
— M-am hotarît să mă pun pe mine şi pe familia mea sub protecţia ta — adică sub protecţia societăţii, spuse el. 
Cilke era uimit. Ce naiba voia să spună bâtrînul? 
— în ultimii douăzeci de ani m-ai considerat duşmanul tău. M-ai urmârit pas cu pas. Dar ţi-am fost recunoscător pentru fair play-ul de care ai dat dovada. Niciodată n-ai falsificat dovezi şi nici n-ai încurajat Sperjurul împotriva mea. Mi-ai trimis la închisoare majoritatea prietenilor şi ai încercat din răsputeri sâ faci acelaşi lucru şi cu mine. 
Cilke zîmbi. 
— încă mai încerc, spuse el. 
Don Aprile încuviinţa. 
—  M-am descotorosit de toate afacerile dubioase, cu excepţia cîtorva bănci, care sînt, desigur, o afacere respectabilă. M-am pus sub protecţia societăţii voastre. In schimbul acestei protecţii, îmi voi face datoria faţa de această societate. Poţi face ca lucrurile sâ decurgă mult mai simplu daca nu mâ mai urmăreşti. Căci nu mai ai de ce-să o faci. Cilke ridică din umeri. 
— Biroul hotârâşte asta. Te urmăresc de atîta vreme. De ce m-aş opri acum? Poate am noroc. 
Expresia lui Don Aprile deveni mai gravă şi mai obosită. 
— Vreau să fac un schimb cu tine. Succesele tale răsunătoare din ultimii ani mi-au influenţat decizia Ideea e că îţi cunosc cel mai important informator, ştiu cine este. Şi n-am suflat o vorbă nimănui. 
Cilke avu o ezitare de cîteva secunde, apoi spuse impasibil: 
— Nu am un asemenea informator. Şi repet, Biroul decide, nu eu. 
Aşa că mi-am pierdut timpul degeaba. 
— Nu, nu, spuse Don Aprile. Nu caut să obţin avantaje, ci doar o înţelegere. In virtutea vîrstei mele, dă-mi voie să-ţi spun ce am aflat. Nu te folosi de puterea ta numai pentru ca-ţi vine la îndemînâ să o faci. Şi nu te complace în iluzia unei victorii sigure cînd logica îţi spune că există cel puţin bănuiala că s-ar putea produce o tragedie. Dă-mi voie să-ţi spun că acum te privesc ca pe un prieten, nu ca pe un duşman, şi cîntăreşte singur ce ai de pierdut sau de cîştigat dacă îmi respingi oferta. 
— Dar, dacă într-adevăr te-ai retras, la ce-mi mai foloseşte prietenia ta? spuse Cilke, zîmllind. 
— Vei cîştiga bunăvoinţa mea, răspunse Don Aprile. Şi asta valorează ceva chiar şi din partea celui mai mărunt dintre oameni. 
Mai tîrziu, Cilke derula banda în prezenţa adjunctului său, Bill 
Boxton, care întrebă: 
— Despre ce naiba e vorba? 
— Trebuie să înveţi chestiile astea, îi explică Cilke. A vrut să-mi spună că nu este total inofensiv, că mă are în vizor. 
— Ce prostie, spuse Boxton. Nu se pot atinge de un agent federal. — Aşa este, spuse Cilke. Tocmai de aceea am continuat să-l supraveghez, indiferent dacă s-a retras. Cu toate acestea trebuie să fiu precaut. Nu poţi fi sigur niciodată... 
După ce a studiat istoria celor mai prestigioase familii din America, a acelor baroni tîlhari care îşi clădiseră averile încâlcind fără scrupule legile şi etica societăţii umane, Don Aprile a devenit, ca şi ei, un binefăcător pentru toată lumea. La fel ca ei, avea imperiul său propriu — era proprietarul a zece bănci particulare aflate în cele mai mari oraşe ale lumii. Aşa că a donat sume generoase în vederea construirii unui spital pentru cei săraci. A avut o contribuţie importantă şi în lumea artelor. A înfiinţat o catedra pentru studiul Renaşterii la Universitatea din Columbia. 

Este adevărat că Yale şi Harvard i-au refuzat donaţia de douăzeci de milioane pentru numirea unui cămin „Cristofor Columb", deoarece, în acea vreme, acest personaj istoric avea o reputaţie proastă în cercurile intelectuale. Yale s-a oferit să accepte banii în schimbul denumirii căminului „Sacco şi Vanzetti", dar pe Don Aprile nu îl interesau Sacco şi Vanzetti. Ii dispreţuia pe martiri. 

Un om mai meschin s-ar fi simţit insultat şi ar fi păstrat ranchiuna. Dar nu şi Don Raymonde Aprile. El s-a mulţumit să ofere banii Bisericii Catolice pentru pomenirea soţiei sale, care urcase la ceruri cu douăzeci de ani în urmă. 

A mai donat un milion de dolari Asociaţiei de Binefacere de pe lîngâ Poliţia din New York şi un alt milion de dolari unei societăţi pentru protecţia imigranţilor ilegali. In cei trei ani care au urmat retragerii sale, a revărsat asupra lumii un potop de binefaceri. Şi-a deschis punga ori de cîte ori a fost rugat, cu o singură excepţie. A 
respins cererile insistente ale fiicei lui, Nicole, de a contribui la Campania împotriva Pedepsei cu Moartea - cruciada pe care o purta pentru anularea pedepsei capitale. 

Este uimitor cum trei ani de fapte bune şi generozitate pot aproape să şteargă din memoria publică o reputaţie de treizeci de ani de acte de violenţa. Dar marii oameni îşi pot, de asemenea, cumpăra bunăvoinţa celorlalţi, iertarea pentru trădarea prietenilor şi pentru comandarea de execuţii. Iar Don Aprile a avut aceasta slăbiciune universală. 

Căci Don Raymonde Aprile era un om care trăise după regulile stricte ale propriei lui moralităţi de o factură speciala. „Codul de legi" după care s-a condus a atras respectul celorlalţi timp de peste treizeci de ani şi a generat extraordinara teamă care a stat la baza puterii lui. 

Una dintre doctrinele acestui cod era totala lipsă de îndurare. 
Aceasta nu provenea dintr-o cruzime înnăscută sau dintr-o dorinţă psihopată de a provoca durere, ci dintr-o convingere fermă: aceea că oamenii refuză să facă ceea ce li se cere. Pînâ şi îngerul Lucifer l-a înfruntat pe Dumnezeu şi a fost alungat din Rai. 
Astfel că un om ambiţios, care lupta pentru putere, nu avea altă cale de urmat. Desigur că au existat metode de convingere, concesii făcute intereselor celuilalt. Era normal să fie aşa. Dar dacă toate acestea nu dădeau nici un rezultat, nu mai ramînea decît pedeapsa cu moartea. 

Niciodată ameninţări cu alte forme de pedeapsă, care ar fi putut inspira ideea de represalii. Pur şi simplu eliminarea din sfera pămînteanâ, faţă de care nu exista nici o cale de negociere. 

Trădarea era cea mai gravă ofensă. Familia trădătorului avea de suferit; la fel şi cercul lui de prieteni. întreaga lui lume se nâruia. Căci există mulţi oameni curajoşi şi mîndri care sînt îh stare sâ-şi joace viaţa pentru propriul lor cîştig, dar se gîndesc de două ori înainte să o rişte pe a celor dragi. în acest fel, Don Aprile a reuşit să dea naştere unui val de teroare. Se bizuia pe generozitatea lui în materie de bunuri lumeşti dacă voia să le cîştige dragostea celorlalţi, de care avea totuşi mai puţină nevoie. 

Dar trebuie spus că era la fel de necruţător cu sine însuşi. Cu toată imensa lui putere, nu a putut împiedica moartea tinerei lui soţii, după ce aceasta îi dăruise trei copii. Ea a murit de cancer după o suferinţă cumplită şi îndelungată, vegheată de soţul ei timp de şase luni. In tot acel timp, Don Aprile a ajuns la concluzia că aceasta era pedeapsa lui pentru toate păcatele mortale pe care le comisese, aşa că şi-a pronunţat singur sentinţa: nu se va mai recăsători niciodată. îşi va trimite copiii departe de casă, spre a fi educaţi în spiritul legilor societăţii civile, ca să nu crească în lumea lui atît de plină de ură şi de pericole. Ii va ajuta sâ-şi găsească drumul în viaţă, dar nu îi va implica niciodată în activităţile lui. Cu sufletul sfîşiat de tristeţe, a decis că nu va cunoaşte niciodată ce înseamnă să fi părinte cu adevărat. 


va urma