Istoria Uniunii Sovietice (5)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

„Noul Curs” în politica sovietică în anii 60-70

URSS în timpul lui Hrusciov

Moartea fulgerătoare a lui Stalin a provocat o imensă confuzie. În noaptea de 4/5 martie 1953, membrii Biroului Prezidiului: Beria, Bulganin, Voroşilov, Kaganovici, Malenkov, Hrusciov, Pervihin, Saburov au trecut la o primă repartizare a funcţiilor şi responsabilităţilor şi au suprimat Prezidiul lărgit, înlăturând oamenii numiţi de Stalin. Primul loc în noua ierarhie l-a ocupat Malenkov: preşedintele Consiliului de Miniştri şi Secretar al CC; el era asistat de 4 vicepreşedinţi ai guvernului: Beria – Ministru de Interne, Molotov – la Externe, Bulganin şi Kaganovici. Hrusciov ocupa locul III în Secretariatul CC. Această troică: Malenkov – Beria – Molotov a fost curând considerată ilegală de toţi membrii PC. Drept urmare, Prezidiul l-a constrâns pe Malenkov să aleagă între cele două funcţii şi el a ales şefia guvernului, lui Hrusciov revenindu-i conducerea aparatului de partid. În ianuarie 1954, Beria a fost şi el eliminat, în urma unui proces fals, cu capete de acuzate fanteziste. În martie 1954, poliţia politică a fost reorganizată într-un organism autonom, sub numele de Comitetul Securităţii Statului – KGB – sub conducerea lui Serov, un apropiat al lui Hrusciov.

Beria, Malenkov şi Hrusciov

După dispariţia lui Beria, Malenkov şi Hrusciov au început disputele pentru supremaţie, care s-au desfăşurat sub forma proiectelor pe teme economice. Primul propunea o strategie de dezvoltare bazată pe industria uşoară şi scăderea preţurilor la bunurile de consum, cel de-al doilea propunea dezvoltarea agriculturii, prin desţeleniri în Kazahstan şi Siberia, ceea ce ar fi dus şi la dezvoltarea industriei (prin crearea de utilaje pentru acest proces). Hrusciov a reuşit să convingă CC de utilitatea planului său, pe care l-a şi pus în aplicare; efectul a fost vizibil imediat, astfel că până în 1956 producţia agricolă a crescut cu 25 %. În doar 5 ani (1953-1958) producţia de cereale a crescut cu peste 70%, însă indicatorii se datorau extinderii suprafeţelor cu până la 30 mil. hectare şi nu îmbunătăţirii productivităţii. Competiţia pentru cantitate nu a lăsat răgaz sporirii calităţii, progresele tehnologice fiind lente, iar resursele utilizate ineficient. Hrusciov a promovat şi un nou activism social prin revitalizarea sindicatelor, abandonarea constrângerilor în relaţiile de muncă, abolirea responsabilităţilor penale pentru întârziere şi scăderea duratei săptămânii de lucru de la 48 la 42 de ore.


În 1955 Malenkov a fost criticat pentru greşelile sale în politica agricolă de la începutul anilor 50 şi pentru tendinţele de dreapta; el a fost constrâns să-şi dea demisia şi să lase conducerea guvernului lui Bulganin. Îndepărtarea de la putere a lui Malenkov a fost cauzată şi de faptul că el se plasase pe linia lui Stalin, ca succesor desemnat de însuşi marele înaintaş. Tot în 1955 Molotov a fost îndepărtat de la Ministerul de Externe pe motivul că se opune reconcilierii cu Iugoslavia şi astfel, Hrusciov a rămas fără principalii competitori la conducerea statului.

Bulganin

În februarie 1956, s-a desfăşurat Congresul XX al PC, ale cărui lucrări au stat sub semnul invocării leninismului; Hrusciov a subliniat atunci necesitatea deschiderii internaţionale, bazată pe o nouă doctrină, numită „coexistenţa paşnică” şi a afirmat principiul pluralismul căilor spre socialism, potrivit condiţiilor fiecărui popor. În acest fel putem explica intenţia URSS de a normaliza raporturile cu Iugoslavia şi de a începe tratative cu SUA, care au dus la dezgheţarea relaţiilor internaţionale. Cu aceeaşi ocazie, Hrusciov a prezentat Raportul secret asupra activităţii lui Stalin, un adevărat rechizitoriu al practicilor represive de până în 1953; a evocat epurările şi metodele ilegale de anchetă, însă nu a pomenit nimic şi despre responsabilitatea partidului.


În martie 1958, Hrusciov s-a folosit de alegerile pentru Sovietul Suprem pentru a-l îndepărta pe Bulganin, luându-i locul în fruntea guvernului; în acest fel, Hrusciov a cumulat conducerea Partidului şi a Statului şi a pus astfel capăt conduceri colective.


Hrusciov a încercat în plan intern o seamă de reforme, însă a menţinut o bună parte din proiectele utopice specifice perioadei staliniste. Astfel, în mai 1957, a lansat lozinca „să ajungem din urmă şi să depăşim SUA”, prin care dorea să concureze economia americană în producţia de carne şi de lapte. Fixarea acestor obiective fanteziste demonstrau întoarcerea la un model voluntarist de mobilizare şi indică limitele proiectului hrusciovist. O altă idee pusă în practică a fost gruparea colhozurilor şi formarea unor federaţii colhoznice; prin această reformă el dorea să asigure muncitorilor şi ţăranilor un nou mod de viaţă şi să atenueze diferenţele dintre sat şi oraş. Proiectele sale economice nu au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, însă populaţia a simţit mai multă libertate: mulţi deţinuţi din lagăre au fost eliberaţi şi reabilitaţi, legislaţia a fost schimbată, făcând să dispară abuzurile din perioada stalinistă, iar noţiunea de „duşman al poporului” a fost abolită.


În privinţa culturii nu s-au înregistrat schimbări spectaculoase: s-a abandonat cultul lui Stalin, dar Hrusciov era în continuare de părere că istoria, literatura şi artele frumoase trebuiau să reflecte realizările măreţe ale PC. Afacerea Pasternak – autorul cărţii Doctor Jihvago – a arătat din plin limitele destalinizării; Pasternak a primit în 1958 premiul Nobel pentru literatură, însă CC a publicat o rezoluţie prin care respingea prezentarea calomnioasă a Marii Revoluţii socialiste din octombrie. Pentru a nu fi expulzat, Pasternak a trebuit să renunţe la premiu.

Boris Pasternak

„Revoluţia culturală” şi criza economică începută în 1958 şi terminată în 1963 au dus la diminuarea credibilităţii lui Husciov. Pe acest fond, în 1958, la Congresul XXI al PC el a pus bazele unui plan septenal, cu ambiţii utopice, conform căruia, URSS trebuia să devină în 7 ani prima putere economică a lumii. Congresul a marcat apariţia unui nou mit: cel al trecerii la comunism, proclamându-se cu acea ocazie încheierea construcţiei socialismului. Crearea acestui mit indică faptul că liderii sovietici pierduseră din nou contactul cu realitatea, mai ales că URSS obţinuse primele victorii tehnologice prin lansarea Sputnikului – primul satelit artificial – şi prin punerea la punct a rachetelor intercontinentale. Hrusciov îşi savura trimful, dar puterea sa deja începea să scadă. Introducerea rotaţiei obligatorii a unei treimi din toate posturile la fiecare ciclu electoral şi împărţirea partidului potrivit principiului producţiei au sporit îngrijorarea cadrelor faţă de lider. El şi-a înstrăinat treptat atât Prezidiul, cât şi Comitetul Central, tocmai forurile care îl sprijiniseră la preluarea puterii.


Hrusciov nu a mai avut însă timp să îşi vadă proiectele terminate, deoarece la 30 sept. 1964 colegii l-au sfătuit să meargă la odihnă la Soci. La revenirea la Moscova, Prezidiul i-a cerut demisia, iar la 14 oct 1964 Hrusciov ieşea din scenă.

De la „reformism” la „imobilism”

Locul lui Hrusciov în funcţia de secretar general a fost luat de Brejnev, iar postul de premier a fost ocupat de Kosâghin. Căderea lui Hrusciov nu a fost întâmplătoare; ea venea după doi ani în care politica sa fusese contestată şi după o perioadă în care îşi făcuse tot mai mulţi duşmani. De altfel, la căderea lui au contribuit atât complotul apropiaţilor lui, cât şi opoziţia nomenclaturii, care se temea ca reformele să nu le ameninţe posturile.

Kosâghin - Brejnev

După plecarea lui Hrusciov s-a pus capăt erei „reformelor” generatoare de instabilitate. Desele schimbări de cadre, de şefi, proiectele utopice şi marile campanii au fost abandonate pentru o funcţionare echilibrată a statului, fără zguduiri şi fără să se altereze în vreun fel echilibrul social. Aparatul funcţionăresc, ajuns la dimensiuni impresionante, considera că modul ideal de a menţine statul la un nivel echilibrat era evitarea balansului. Şi, în pofida sloganurilor mobilizatoare enunţate frecvent, care făceau trimitere la eforturi şi spiritul de sacrificiu, stabilitatea şi inerţia păreau că domină structurile sovietice. Conducerea statului a fost împărţită o perioadă de Brejnev şi Kosâghin. Din 1976 Brejnev a rămas singur la conducerea URSS, însă tot în în acel an el a suferit un atac cerebral care l-a scos din circuitul politic. Guvernarea era asigurată de subalterni, Brejnev asigurând iluzia conducerii prin apariţii publice ocazionale şi prin acumularea funcţiilor importante. Până în 1977, el a adunat toate funcţiile politice şi demnităţile militare, devenind şef al statului şi al partidului. Brejnev avea, de altfel, o adevărată pasiune pentru titluri şi decoraţii, pe care supuşii o foloseau pentru a-şi atrage simpatia. Această pasiune nu s-a transformat, însă, într-un cult al personalităţii de tip stalinist.

În 1977 a fost adoptată o nouă constituţie, conform căreia statul era expresia voinţei sociale şi îşi exercita autoritatea printr-un guvern şi organele administrative. Partidul era forţa care conducea şi orienta societatea sovietică, el fiind, de fapt, cel care deţinea puterea. Organizaţia partidului dubla administraţia statului la fiecare eşalon teritorial.


Organele de conducere ale PCUS erau:
1. Comitetul Central format din elita conducătoare a partidului; avea 551 de membri, din care 40 % aparţineau aparatului de partid, 30 % aparatului de stat, 7 % din cadrul armatei, 5 % din diplomaţie
2. Politbiroul, cu 23 de membri (din care doar 14 votanţi). Era un veritabil guvern care îşi impunea deciziile
3. Secretariatul CC, format din 10 membri, din care 6 erau şi membrii Politbiroului


Perioada lui Brejnev s-a caracterizat prin imobilism, stabilitatea cadrelor, continuitate în politica externă şi menţinerea planificării. În pofida interesului deosebit al conducerii sovietice, economia urma o accentuată pantă descendentă: se importa grâu din SUA, aprovizionarea cu alimente era deficitară, iar producţia industrială era scăzută. Cea mai mare parte a bugetului era destinat armatei, ceea ce dovedeşte importanţa acestui sector. Iniţiativa la nivelul activului de partid lipsea cu desăvârşire: rarele cerinţe venite de la centru erau parafrazate şi reluate în raporturi liniştitoare către autorităţile centrale. Această situaţie, care convenea tuturor, era însoţită de nepăsare la muncă şi lipsă de conştiinţă profesională.


La începutul anilor 80 conducerea sovietică la vârf era îmbătrânită, sfârşitul mandatului coincizând cu sfârşitul vieţii, iar stabilitatea anilor 70 se transforma în stagnare.


Marea noutate a perioadei a reprezentat-o apariţia societăţii civile, fenomen la care a contribuit urbanizarea masivă şi dezvoltarea generală a instruirii instituţionalizate. În 1980 partidul avea 17 milioane de membri, din care mulţi aveau studii superioare. Conştienţi de avantajele afilierii politice, aceştia s-au înscris în PCUS, completându-şi astfel cv-ul nu doar cu o diplomă, ci şi cu un carnet de partid, care le ajuta cariera, fără ca implicarea în politic să fie majoră. Nu în ultimul rând, o importanţă deosebită în constituirea societăţii civile a avut-o mişcarea ecologistă, care s-a opus unor proiecte fanteziste, ce aveau să distrugă ecosisteme (desecări, desţeleniri, defrişări, schimbarea cursurilor unor râuri).


Pe acest fond, la sfârşitul anilor 60 s-au constituit trei curente disidente, grupate în Mişcarea democrată:
1. Curentul marxism-leninismului adevărat a lui Medvedev
2. Liberalismul occidental a lui Andrei Saharov
3. Ideea creştină şi slavofilă, în frunte cu Soljeniţân


Ele nu au rezistat, însă, presiunilor şi constrângerilor venite din partea puterii, cel mai puternic semnal fiind expulzarea lui Soljeniţân, expulzare care a pus problema drepturilor omului în URSS. Această problemă a fost reglementată în 1973, prin Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa de la Helsinki, la care URSS a fost parte. Ideea unei conferinţe la nivel european pentru securitate a fost emisă de URSS încă din anii 50. În 1954 URSS a sugerat că trebuie semnat un tratat pentru 50 de ani de toate statele europene, însă statele din vest au declarat inacceptabilă propunerea sovietelor din moment ce ea implica recunoaşterea RDG şi separarea intereselor de securitate ale europenilor de cele ale americanilor (era un atac evident la bazele NATO). În anii 60, URSS, profitând de schimburile Est-Vest, a propus organizarea unei conferinţe europene de securitate care să confirme frontierele existente pentru Europa şi să creeze o structură de cooperare între Occident şi Orient. Ideea a fost receptată prudent de statele NATO. În 1969 aliaţii declarau că acceptă propunerea, însă cu câteva condiţii: includerea în proiect a SUA şi Canada, reconfirmarea statutului Berlinului şi o discuţie despre dezarmarea în Europa. Aceste obstacole au fost depăşite la începutul anilor 70, printr-o serie de acorduri între statele din cele două blocuri, deschizându-se astfel, canalul de dialog pentru o conferinţă de securitate şi cooperare în Europa. Discuţiile informale pentru acestă conferinţă au început în noiembrie 1972, la Helsinki şi au durat până în iunie 1973. Ele s-au terminat cu Recomandările finale ale Consultărilor de la Helsinki, cunoscute sub numele de Cartea albastră. Procesul Helsinki a oferit statelor din cele două blocuri un canal de comunicare permanent, un cod normativ de conduită şi un program pe termen lung de cooperare, care erau cu atât mai importante cu cât se desfăşurau pe fundalul războiului rece. Astfel CSCE a determinat schimbări calitative în relaţia est-vest şi a introdus norme noi de cooperare, printre care drepturile omului şi protecţia mediului. Plecând de la ideea că relaţiile internaţionale trebuiau să includă o dimensiune umană, au fost rezolvate un număr mare de cazuri umanitare legate de contactele familiale, de reunirea familiei, căsătoriile binaţionale, etc. Acest acord a relansat lupta disidenţilor în URSS, care au înfiinţat diverse comitete de supraveghere a aplicării acordului de la Helsinki.

Politica externă în deceniile VII-VIII

În privinţa politicii externe au existat 3 direcţii de acţiune:
1. Oprirea procesului de dezintegrare a lagărului socialist; în acest scop a fost lansată doctrina Brejnev, a „suveranităţii limitate” pentru statele satelit (folosită în cazul Cehoslovaciei)
2. Normalizarea relaţiilor est-vest, ilustrată prin semnarea acordurilor cu SUA de limitare a armelor nucleare
3. Susţinerea mişcărilor populaţiei din lumea a III-a – ilustrată prin intervenţia în Afganistan


„Coexistenţei paşnice” i s-a acordat o importanţă mai redusă, pentru a se demonstra că guvernul sovietic nu va cădea pe panta capitalismului. Accentul a fost pus pe depăşirea inferiorităţii militare şi pe creşterea producţiei de rachete balistice intercontinentale, obiectiv atins în 1969. Numărul forţelor convenţionale în Europa a crescut, Flota Roşie a înfiinţat primele detaşamente de patrulare în Oceanul Indian, iar la începutul anilor 70 a intrat în funcţiune primul portavion sovietic.


Dincolo de această cursă militară, URSS nu a dorit inăsprirea relaţiilor cu SUA. După criza rachetelor din Cuba cele două puteri au semnat Tratatul pentru interzicerea parţială a testelor nucleare, iar în mai 1972 Nixon a vizitat Moscova. Cu acea ocazie s-au semnat Acordul pentru reducerea armamentului strategic (SALT 1), Tratatul privind rachetele antibalistice şi acorduri pentru dezvoltarea relaţiilor culturale. Intenţiile şi promisiunile au fost, însă mai generoase decât posibilităţile reale de realizare a lor şi pe măsură ce dificultăţile de aplicare a tratatelor erau tot mai evidente, raporturile superputerilor s-au răcit din nou (procesul a devenit vizibil din 1975). Preşedintele Carter a readus în discuţie problema drepturilor omului din URSS, ceea ce reprezenta un subiect sensibil, iar propunerea SUA, din 1977, privind reducerea armelor strategice a fost respinsă de URSS ca dezavantajoasă. Regan a adoptat o poziţie şi mai dură faţă de sovietici, mai ales cu ocazia războiului din Afganistan şi a ameninţărilor de invadare ale Poloniei din 1980 şi 1981.


Relaţiile cu chinezii au rămas pe toată perioada încordate. Tratatul de pace şi prietenie dintre China şi Japonia a produs îngrijorare la Moscova, iar încercarea de subminare a lui prin încheierea unui acord sovieto-japonez a eşuat din cauza neînţelegerii privind retragerea URSS din insulele Kurile, ocupate în 1945.


Conflictul care a produs urmări majore pentru puterea militară sovietice a fost războiul din Afganistan. În 1979, diplomaţia sovietică susţinea că lumea era împărţită în patru zone: socialismul dezvoltat - reprezentat de URSS, ţările frăţeşti - în care intrau statele socialiste, zona regimurilor progresiste şi tabăra capitalistă. Afganistanul era plasat în zona a treia, prin venirea la putere a comuniştilor, iar invazia sovietică era menită să menţină statul în zona progresistă şi chiar să-l treacă în zona a doua. URSS a sprijinit constant statul afgan, mai ales după ce Pakistanul, cu care se afla în conflict pentru probleme teritoriale locale, era susţinut tot mai evident de SUA. După lovitura de stat din 1973 a prinţului Mohamad Daoud Khan, Afganistanul s-a apropiat tot mai mult de Moscova. Pentru a nu pierde din influenţa sa în regiune, URSS a decis în 1978 să intervină în statul islamic pentru a impune acolo un regim la ordinele sale. Noii lideri de la Kabul, aflaţi sub influenţa Moscovei, au introdus unele reforme în stil comunist, care au lovit în cutumele societăţii afgane conservatoare şi islamice, ceea ce a determinat reacţii de protest. Opoziţia tot mai mare, care ameninţa regimul comunist de la Kabul, a determinat intervenţia lui Brejnev, din decembrie 1979. Motivaţia oficială susţinută de Moscova a fost că intervenţia era necesară pentru a apăra regimul în funcţie din Afganistan şi pentru a păstra pacea în Asia centrală. Consecinţa directă a acestei intervenţii a fost declanşarea unui război civil între tabăra prosovietică şi cea islamistă. Gruparea islamistă – mujahedinii – au fost sprijiniţi cu arme de SUA, pentru a contrabalansa influenţa sovietică, însă ajutorul s-a întors împotriva americanilor, deoarece aceşti islamişti au contribuit la antrenarea, dotarea şi ascunderea teroriştilor care vor lansa mai târziu atacuri contra Occidentului (inclusiv cel de la 11 sept 2001). Bilanţul conflictului pentru URSS a fost dezastruos (unii fac comparaţia cu dezastrul SUA în Vietnam): 900.000 soldaţi sovietici au servit în război, din care 14.000 au fost ucişi, 75.000 răniţi, 800 de elicoptere şi avioane şi 1500 de blindate au fost distruse, iar statul a cheltuit 2 miliarde dolari pe an.

Iuri Andropov

În noiembrie 1982 Brejnev a murit, iar la conducerea URSS a urmat Iuri Andropov (şeful KGB); la 12 noiembrie el a preluat funcţiile de Secretar general al PCUS şi preşedinte al Prezidiului Sovietului suprem (şeful statului). Scurta perioadă în care a condus destinele URSS a fost marcată, în plan intern de intensificarea disciplinei de muncă, lupta contra corupţiei, iar în plan internaţional de deteriorarea relaţiilor cu SUA. A fost urmat de Constantin Cernenko, care a condus pentru o perioadă şi mai scurtă aprilie 1984 – martie 1985.

Constantin Cernenko

va urma