Picnic la marginea drumului (3)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

O sută douăzeci şi doi de metri? De unde i-o fi nu­mărat? A, probabil că-i socoteşte de la ultimul marcaj. Corect. De acolo nu poate să fie mai mult. Mda, totuşi au progresat "ochelariştii" ăştia! Au agăţat deja marcaje până la dealul de acolo, şi încă ce marcaje! Uite şi şăn­ţuleţul unde s-a "îngropat" Slizniak, la numai doi metri de drumul lor. Şi doar îi spusese Ciolănosu': "Ţine-te, tâmpitule, cât mai departe de şanţ, altfel nu mai rămâne nimic pentru înmormântare". Şi, ca şi cum ar fi ştiut că aşa o să se întâmple, chiar nimic n-a mai rămas. Uite ― aşa e cu Zona asta: te-ai întors cu ceva  de  acolo  ―  mi­nune;  te-ai  întors  viu  ―  succes;  te-ai ales cu un glonţ de patrulă ― noroc; iar restu' ― aşa-i viaţa.

Mă uit la Kirill şi observ că mă priveşte cam pieziş. I se schimbase atât de mult expresia feţei, încât, în acel moment, m-am răzgândit. "Ce  mă  interesează?  Ia  mai  dă-i  dracului!  La urma-urmei, ce-o să-mi facă?"

Putea să nu-mi spună nimic, dar tot îmi zice:
― Laborant Schuhart, ţin să subliniez că am fost in­format, în mod oficial, din surse autorizate, despre posi­bilitatea de a aduce o contribuţie însemnată la dezvol­tarea ştiinţei în urma cercetării garajului. Există chiar şi o propunere în acest sens. Premiu garantat.
― Da' de unde au mai apărut şi sursele astea oficiale? întreb şi afişez un zâmbet de om cretin.
― Sunt surse confidenţiale.  Dar  ţie  pot să-ţi spun. (Deodată, încetează să mai zâmbească şi se încruntă.) Să zicem ... de la doctorul Douglas.
― Aha, de la doctorul Douglas. Care Douglas?
― Sam Douglas, spune sec. A dispărut anul trecut.

Am simţit că mă trec nişte furnicături pe piele. Fir-ai tu să fii! Cine pomeneşte de asemenea lucruri înainte de plecarea în Zonă? Poţi să tai lemne pe capul "ochelariştilor" ăstora ― nimic nu mişcă acolo. Am înfipt mucul de ţigară în scrumieră şi-am zis:
― Bine, lasă. Unde-i Tender al tău? Trebuie să-l mai aşteptăm mult?
Într-un cuvânt, n-am lungit vorba pe tema asta. Kirill a sunat la PPC şi a obţinut "galoşu'-zburător", iar  eu  am  luat  harta  şi m-am uitat ce-au mâzgălit ăia pe-acolo. Foar­te bine desenat, ca la carte. Totul văzut de sus şi mult mărit prin fotografiere. Se zăreau chiar şi tăieturile de pe anvelopele aruncate lângă poarta garajului. Harta asta ar putea fi pentru noi fratele stalkerului ... şi, totuşi, nai­ba  s-o  ia;  noaptea  când nu-ţi vezi nici propriile mâini nu e bună de nimic.

Îşi face apariţia, roşu la faţă şi gâfâind, Tender. Fata îi era bolnavă şi fugise până la doctor. Se scuză pentru în­târziere,  numai  că  şi  noi i-am făcut un cadou: va mer­ge în Zonă. La început uitase chiar să mai gâfâie, săracu'. "Cum adică în Zonă? întreabă. De ce eu?" Totuşi, au­zind de premiul dublu şi de faptul că Redrick Schuhart merge şi el, îşi revine şi începe să respire din nou.

Am coborât în "budoar". Kirill a şters-o după legiti­maţii, pe care le-am arătat apoi sergentului care ne-a dat costumele speciale. Eh, ăsta-i într-adevăr un lucru folo­sitor. Dacă l-ai fi vopsit din roşu în orice altă culoare mai convenabilă, orice stalker te-ar fi "garnisit" cu cinci sute de monede pentru un asemenea costum, fără măcar să clipească. M-am jurat de mult să mă "învârtesc" cum­va şi să şterpelesc unul. La prima vedere, nimic deosebit; un costum subacvatic, parcă ― cască de scafandru, cu un geam mare în faţă. De fapt, nu chiar subacvatic, mai de­grabă ca al piloţilor de pe avioanele cu reacţie, sau şi mai bine, ca al cosmonauţilor. Uşor, comod, nu te strânge nicăieri, iar la arşiţă nici măcar nu transpiri. Cu un astfel de costum poţi să stai şi-n foc, şi-n gaze, nimic nu se strecoară. Se spune că nici glonţul nu-l pătrunde. Bi­neînţeles că şi focul, şi chiar vreo iperită, şi glonţul sunt pământeşti, omeneşti. În Zonă, însă, nu există nimic din toate astea şi deci nu trebuia să te temi de ele. În general, ce să mai vorbim, poţi să mori cu costum special cu tot, fără nici o greutate. E-adevărat că fără costum ar fi mu­rit poate şi mai mulţi. De exemplu, costumul ăsta te sal­vează sută la sută în "puful arzător"   sau   în   cazul  unui scuipat de "varza dracului" ... În sfârşit.

Ne-am îmbrăcat costumele speciale, iar eu am mu­tat piuliţele dintr-un săculeţ în buzunarul de la panta­loni. Apoi am traversat curtea Institutului şi ne-am în­dreptat spre ieşirea în Zonă. Aşa e obiceiul aici, să se vadă totul: adică, uite cum  se  duc  eroii  ştiinţei să-şi dea viaţa pe altar în numele omenirii, ştiinţei şi al Sfântului Duh, amin! Şi într-adevăr, s-au aşezat la toate geamu­rile până la etajul cincisprezece; mai lipsea o orchestră şi batiste fluturânde.
― Măreşte pasul, îi spun lui Tender. Suge-ţi burta, slăbănogule. Omenirea recunoscătoare nu te va uita.

A privit spre mine şi observ că nu-i arde de glumă. Are dreptate. Ce glume sunt astea? Dar când mergi în Zonă, ştii una din două: ori plângi, ori glumeşti, iar eu de când sunt n-am plâns. Mă uit la Kirill. Se stăpânea bine, numai buzele i se mişcau, de parcă s-ar fi rugat.
― Te rogi? îl întreb. Roagă-te, roagă-te. Cu cât eşti mai departe în Zonă, cu atât o să fii mai aproape de cer.
― Ce? întreabă el.
― Roagă-te, ţip. Stalkerii ajung în rai fără să stea la rând.
Surâse deodată şi mă bătu cu palma pe spate: adică, nu te teme, cu mine nu te prăpădeşti, şi dacă te prăpă­deşti, atunci murim o singură dată, vezi bine. Pe legea mea, hazliu băiat.

Dăm legitimaţiile ultimului sergent, dar, în mod excep­ţional, de data asta, în locul lui e un locotenent pe care-l cunosc (tatăl lui vinde grilaje pentru morminte în Recksopol); "galoşu'-zburător" e deja aici, băieţii din PPC având grijă să-l pună la intrare. Toţi sunt aici: şi salva­rea, şi pompierii, şi salvatorii noştri neînfricaţi ― o grămadă de pierde-vară îmbuibaţi şi elicopterul lor. Să nu-i văd în faţa ochilor.

Ne urcăm în "galoş". Kirill se aşază la conducere şi îmi spune:
― Hai, Red, comandă!
Deschid fermoarul, fără să mă grăbesc, şi scot de la piept bidonaşul. Trag un gât zdravăn, înşurubez capacul şi-mi strecor înapoi la piept bidonaşul. Nu pot altfel. De fiecare dată când merg în Zonă, fără asta nu pot. Se uită amândoi la mine şi aşteaptă.
― Aşa. Vouă nu vă dau. Mergem pentru prima dată împreună şi nu ştiu ce efect are asupra voastră alcoolul. Vom avea următoarea regulă: tot ce spun trebuie înde­plinit imediat şi fără comentarii. Cum începe vreunu' să pună întrebări sau zăboveşte, îl ating pe unde s-o nime­ri, iar scuzele mi le cer de pe-acum. Uite, de exemplu, îţi ordon domnule Tender să stai în mâini şi să mergi, iar dumneata, domnule Tender, va trebui, în acel mo­ment, să-ţi ridici fundul tău gras şi să îndeplineşti tot ce ţi se cere. Nu execuţi, nu-ţi mai vezi fata bolnavă. E clar? Numai  că  o  să am eu grijă s-o vezi din nou.
― Principalul e să nu uiţi să comanzi, Red, rosteşte printre dinţi Tender, în timp ce e tot roşu, deja transpi­rat, şi buzele-i freamătă. Merg chiar şi-n dinţi, nu numai în mâini. Nu-s începător. Am mai fost de două ori.
― De două ori astea ale matale să le ascunzi în buzu­nar, îi spun, iar de comandat n-am să uit, fii pe pace. Apropo, ştii să conduci "galoşu"?
― Ştie, spuse Kirill. Conduce bine.
― Dacă-i bine, bine să fie. Atunci, cu Dumnezeu şi gata de luptă. Uşor înainte, după marcaje, înălţimea trei metri. La marcajul 27 ne oprim.

Kirill a ridicat "galoşu" la trei metri şi a pornit încet înainte, iar eu am întors capul pe furiş şi am suflat uşor peste umărul stâng. Mă uit:   neînfricaţii   salvatori   s-au urcat în elicopterul lor, pompierii s-au sculat în picioare în semn de respect, locotenentul de la intrare ne-a sa­lutat, iar deasupra tuturor o pancardă uriaşă şi-a afişat urarea deja decolorată: "Bine aţi venit, domnilor vizita­tori!" Tender era cât p-aci să facă cu mâna, dar m-am uitat la el în aşa fel încât ideea asta i-a zburat din cap cât ai clipi. Las' că-ţi arăt eu rămas bun.

În dreapta noastră rămâne Institutul, în stânga ― car­tierul Ciumat, iar noi mergem din marcaj în marcaj, drept pe mijlocul străzii. Eh, demult nu mai călcase nimeni pe strada asta. Asfaltul a crăpat tot, iarba a răsărit din cră­pături, numai că asta era încă iarba noastră omenească. Pe trotuarul din partea stângă, crescuseră deja spini ne­gri, iar pe spinii ăştia se vedea clar cum şi-a însemnat Zona limitele: mărăcinii negri de lângă bordură parcă au fost tăiaţi cu coasa. Într-adevăr, vizitatorii ăştia au fost cu toţii nişte băieţi cumsecade. Nici chiar "puful arzător" nu iese din Zonă, deşi s-ar părea că vântul îl poate plim­ba în toate părţile.

Casele din cartierul Ciumat sunt cojite, moarte, deşi geamurile de la ferestre sunt aproape peste tot întregi, atâta doar că sunt murdare şi de-aceea parcă sunt oarbe, iar noaptea, când te strecori pe alături, se vede foarte bine cum înăuntru luceşte ceva de parcă ar arde spirt, cu limbi din acelea albăstrui. Este "piftia vrăjitorului" ce ră­suflă din pivniţă. În general, oricum l-ai privi, cartierul e ca orice cartier, casa ca orice casă, care bineînţeles ne­cesită nişte mici reparaţii, în general nimic deosebit, doar că nu se văd oamenii. Uite, de exemplu, în această casă de cărămidă a trăit profesorul nostru de literatură, pore­clit Virgulă. Era un pisălog şi-un ghinionist; a doua ne­vastă îl părăsise înainte de Vizita propriu-zisă, iar fata lui a avut cataractă la ochi şi, după câte-mi amintesc, o tachinam până-i dădeau lacrimile. Când a început panica, a fugit din cartierul ăsta, împreună cu ceilalţi, doar cu ce avea pe el. Au alergat într-un suflet până la pod ― cu totul şase kilometri. Pe urmă a fost mult timp bolnav de ciumă. I s-a cojit pielea şi i-au căzut unghiile. Aproape toţi din cartierul ăsta s-au îmbolnăvit şi de aceea carti­erul se numeşte Ciumat. În celelalte trei cartiere oamenii au orbit. 

Tocmai de aceea cartierele se numesc Primul Orb, Al doilea Orb ... N-au orbit de tot, ci numai aşa, de parcă aveau orbul găinilor. Printre altele, se spune că ar fi orbit nu datorită vreunei explozii oarecare, cu toate că o explozie tot a fost, ci datorită unei bubuituri foarte pu­ternice. A început să tune atât de tare, încât au orbit pe loc. Doctorii au spus că aşa ceva nu e posibil, "încercaţi să vă aduceţi bine aminte". O ţineau însă una şi bună că au orbit din cauza unui tunet puternic. Şi culmea! Ni­meni, în afară de ei, n-a auzit tunetul.

Da ... Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic aici. Uite cum stă, întreg, chioşcul ăla de sticlă. Sau căruciorul de copil din poartă ― are chiar lenjerie în el, care parcă ar fi şi-acum curată. Antenele însă şi-au cam dat "arama pe faţă" ― pe ele a crescut un fel de păr sub formă de claie, lăţos. "Ochelariştii" noştri au prins de mult pică pe antene: sunt foarte interesaţi, după cum v-aţi dat sea­ma, să cerceteze ce e cu claia aceea ― nu mai găseşti ni­căieri aşa ceva, decât în cartierul Ciumat şi numai pe an­tene, iar principalul e tocmai aici, de fapt alături, chiar sub geamuri. Anul trecut le-a venit o idee: au coborât cu elicopterul o ancoră fixată de un cablu de oţel, ca să agaţe una dintre clăi. Tocmai trăgeau, când, pe neaştep­tate ... fşşş! Ne uităm, şi, ce să vezi? Pe antene fum, pe ancoră fum, şi chiar cablul începuse să fumege, dar nu fumega pur şi simplu, ci cu un şuierat răutăcios, veninos, asemănător şarpelui cu clopoţei. Pilotul a înţeles ce se întâmplă, a aruncat cablul şi a şters-o imediat. Iată şi cablul acela, atârnat, ajungând până aproape de pământ, pe care a crescut deja o claie mică ...

Şi uite aşa, uşurel, încetinel, am plutit până la capătul străzii, aproape de cotitură.
Kirill se uită la mine: cotim? Îi fac semn cu mâna: cât mai încet. Întoarce "galoşu'" nostru şi plecăm cu viteză minimă deasupra ultimelor mărturii ale pământului ome­nesc. Trotuarul se apropie, suntem la câţiva paşi de el şi, iată, umbra "galoşului" cade deja pe spini ... Gata. Zona. Simt un fior. De fiecare dată mă trece acelaşi fior şi nici până azi nu ştiu ce este: sau Zona mă întâmpină astfel, sau nervii stalkerului o iau razna. Şi tot de fiecare dată îmi spun: la întoarcere, voi întreba dacă şi celorlalţi li se întâmplă acelaşi lucru, dar întotdeauna uit.

S-o lăsăm baltă. Ne târâm încetişor deasupra fostelor grădini, motorul de sub picioare toarce rotund, liniştit. Ce-i pasă, lui cine-i deranjează? Şi deodată Tender al meu nu mai rezistă. N-ajungem bine la primul marcaj, că se-apucă să trăncănească. Aşa cum se-ntâmplă mai în­totdeauna. Începătorii au obiceiul să trăncănească în Zo­nă: le clănţăne dinţii, inima se întrece pe sine, îşi pierd minţile, le e ruşine şi nu se pot stăpâni. După mine, este ca şi cum ai avea un guturai, care nu depinde de om. Îţi curge întruna nasul şi nu se mai opreşte. Şi despre câte nu trăncănesc! Ba sunt încântaţi de peisaj, ba se referă în general la cu totul altă problemă. Aşa şi cu Ten­der acum. Flecăreşte despre noul său costum şi nu se mai poate opri: cât a dat pe el, ce lână fină, cum i-a schimbat croitorul nasturii.
― Mai taci, îi spun.
Se uită la mine trist, plescăie şi ... din nou: câtă mătase a folosit pentru căptuşeală ... 

Sub noi apăruse deja terenul argilos, unde fusese cândva groa­pa de gunoi a oraşului. Simt că pe aici suflă vântuleţul. Numai că până acum nu fusese nici un vântuleţ, dar s-a pornit dintr-o dată chiar acum şi drăcuşorii de praf au început să alerge deja. Parcă aud ceva.
― Taci sau te omor, îi spun lui Tender.
Nu, nu mai poate să se oprească. Acum ne povesteşte despre întăritura costumului făcută din păr de cal. Ei, atunci, scuză-mă.
― Stai, îi spun lui Kirill.
A frânat imediat. Are reacţii bune. Bravo! L-am luat  pe  Tender  de   umăr,  l-am întors spre mine şi, luându-mi avânt, i-am trăsnit o palmă. S-a lovit, săracu', cu nasul în geam, a închis ochii şi a tăcut. Şi cum a amuţit am şi auzit: trr ... trr ... trr ... Kirill se uită la mine cu din­ţii încleştaţi. Îi fac semn cu mâna ― stai, pentru Dum­nezeu, stai, nu te mai mişca. Doar şi el a auzit trosnetele alea, însă, ca toţi începătorii, a vrut să acţioneze, aşa din­tr-o dată, să facă orice.
― Mers înapoi? şopteşte.
Am dat din cap cu înverşunare şi i-am băgat pumnul în faţa căştii, doar o tăcea. Şi deodată am uitat de toate. Pe deasupra grămezii de gunoi vechi, peste sticlele sparte şi diferite boarfe, a apărut un fel de vibrare, de tremur, ca şi   aerul   fierbinte   de   după-amiază deasupra acoperişuri­lor de tablă. A trecut peste o moviliţă şi a mers, a mers, tăindu-ne calea şi s-a oprit aproape de marcaj. A stat dea­supra drumului cam o jumătate de secundă ― sau poate numai atât mi s-a părut ― şi s-a târât mai departe peste câmp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, până acolo, dea­supra cimitirului de maşini vechi.

Ia te uită şi la "ochelariştii"   ăştia!   Unde  s-au gândit să marcheze drumul, într-o văgăună! Dar nici cu mine nu mi-e ruşine. Unde mi-au fost ochii când admiram har­ta lor?
― Hai, uşor înainte, îi spun lui Kirril.
― Dar ce-a fost asta?
― Păi de unde vrei să ştiu? A fost şi nu mai este, slavă Domnului. Hai, închide pliscu' ... te rog. Acum nu mai eşti om, înţelegi? Acum eşti o maşină, levierul meu.
Şi imediat mi-am dat seama că m-a apucat şi pe mine "guturaiul vorbirii".
― Gata, spun. Nici o vorbă în plus.
Vântuleţul parcă se mai domolise şi nu se mai auzea. nimic înfricoşător, doar motorul torcea liniştit, adormitor. Împrejur, soare, căldură, iar deasupra garajului ceaţă.

Totul pare normal, marcajele trec unele după altele. Tender tace, Kirill tace ― începătorii se obişnuiesc. Nu-i nimic, băieţi, şi-n Zonă poţi să respiri, dacă te pricepi ... Uite şi marcajul 27 ― o bară de fier şi o sferă roşie cu numărul 17 pe ea. Kirill se uită la mine, eu dau afirma­tiv din cap şi "galoşu" nostru se opreşte.
Până aici a fost cum a fost, să vezi de-acum înainte. Pentru noi, lucrul cel mai important este acum calmul desăvârşit. N-avem unde să ne grăbim, nu e vânt, vizibi­litatea e bună, totul e ca-n palmă ... Uite şi şanţul unde s-a "îngropat" Slizniak ― se vede ceva împestriţat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parşiv, lacom, prost, murdar, odihnească-se în pace! Numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o poştă oamenii ca Slizniak şi îi foloseşte ... În general, Zona nu întreabă: eşti rău, eşti bun, şi tocmai de aceea îţi mulţumim Slizniak că ai fost un prostănac; nimeni nu-ţi mai ştie numele adevărat, în schimb le-ai arătat oamenilor   deştepţi   unde  n-au voie să calce ... Aşa. Cel mai bine ar fi, bineînţeles, să ajungem până la asfalt. Asfaltul e neted, se vede clar totul şi chiar o crăpătură în el se cunoaşte. Însă nu-mi plac muşuroaiele alea. Dacă mergi direct pe asfalt nimereşti chiar între ele. Stau, zâm­bind parcă satisfăcute, abia te aşteaptă. Nu, n-am să mă duc între voi. A doua regulă a stalkerului: şi-n stânga, şi-n dreapta, totul trebuie să fie curat până la o sută de paşi. Dar uite că se poate trece peste moviliţa din stân­ga ... E adevărat că nu ştiu ce este dincolo de ea. Pe hartă nu e însemnat nimic, dar cine mai crede în hărţi?
― Ascultă, Red, îmi şopteşte Kirill. Hai să sărim, ce zici? Douăzeci de metri în sus, coborâm imediat şi am şi ajuns lângă garaj, nu?
― Taci, măi prostule, îi spun. Nu mă deranja şi taci.

Auzi la el: în sus. Dar dacă acolo, la douăzeci de metri, te pocneşte? Nici măcar oasele nu le mai culegi. Dacă apare pe-aici, pe undeva, "chelia ţânţarului", nu se mai pune problema să-ţi mai rămână ceva oase, nici măcar un loc umed nu mai găseşti. 

Vezi tu, arde de nerăbdare: hai să sărim ... În general, e clar cum o să ajungem până la moviliţă, iar acolo ne vom opri şi vom vedea. Am bă­gat mâna în buzunar şi am scos un pumn de piuliţe. I le-am arătat lui Kirill şi i-am spus:
― Îl mai ţii minte pe Tom Degeţel? Ai învăţat la şcoală? Acum totul va fi invers. Uită-te! Şi am aruncat prima piuliţă. N-am aruncat-o  departe,  ci  cum s-a nime­rit. La vreo zece metri. Piuliţa s-a dus normal. Ai văzut?
― Ei?
― Nu "ei", am întrebat dacă ai văzut.
― Am văzut.
― Acum, cu cea mai mică viteză, duci "galoşu"' până la piuliţă. Te opreşti la doi paşi de ea. Ai înţeles?
― Am înţeles. Cauţi concentratorul de gravitaţie?
― Ce caut, aia trebuie. Stai să mai arunc una. Urmă­reşte-o, vezi unde cade şi să nu-ţi dezlipeşti privirea de pe ea.
Am aruncat încă o piuliţă. Bineînţeles că s-a dus tot normal şi s-a oprit lângă prima.
― Haide, spun.

"Galoşu'" porneşte. Faţa i se mai luminează şi pare li­niştit: se vede că a înţeles. De fapt, toţi "ochelariştii" ăştia sunt la fel. Pentru ei important este să găsească denumi­rea. Până când nu reuşesc, ţi-e milă să te uiţi la ei, dar de cum izbutesc ― de exemplu, concentratorul de gravi­taţie ― totul parcă devine mai clar şi dintr-o dată viaţa li se pare mai uşoară.


va urma