ORBITOR (54)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Nici acum nu-nţeleg de ce i-am lăsat manuscrisul lui Her­man. N-aveam nevoie să-l citească nimeni, nu-mi trebuia nici sfat, nici confirmare. Totuşi i l-am împins în faţă, iar el a-nceput să-l răsfoiască prudent. "Sper că nu e literatură", a spus după o vreme, uitîndu-se prin marele tablou cum te-ai uita pe fereas­tră. "Căci dacă e literatură", a adăugat privindu-mă-n ochi, "în­seamnă că totul a fost în zadar şi că o să aşteptăm pe altul". Dra­gul, dragul meu Herman! Cum să nu-mi amintesc, chiar şi după două decenii, schimburile noastre glumeţe de citate din Biblie, în răcoarea albă a palierului dintre etajul şapte şi opt? I-am răspuns automat, ca un fel de parolă: "Duceţi-vă şi spu­neţi lui Ioan ce aţi văzut şi ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii sînt înviaţi şi săracilor li se vesteşte Evanghelia..." Cît de proaspete-mi erau încă-n minte zilele verii cînd îmi făcuse cunoscută acea carte cu coperţi negre, care pentru el nu era o carte de cult, nici una de-nvăţătură mistică, ci un fel de tratat tehnic hilar deformat şi răstăl­măcit de gîndirea primitivă a celor în mîna cărora ajunsese. Ca şi cînd, zicea el, un paranoic ar avea o singură carte, un tratat de rezistenţa materialelor, şi, citind-o de sute de ori din doască-n doască, şi-ar fi făcut din ea un oracol infailibil, un îndreptar al vieţii lui de zi cu zi şi un idol la care să se închine, folosind for­mulele matematice ca rugăciuni şi ilustraţiile ca amintiri per­sonale. Herman citea Biblia încercînd să-nţeleagă cu creierul lui, cu mintea lui raţională, dăruită sie tocmai ca să-l poată căuta pe Dumnezeu, şi spunea adesea că e singurul om din lume care-a făcut vreodată asta. "Aşa să fie", răspunse zîmbind, şi conti­nuase cu unul dintre acele discursuri aparent dezlînate ― căci vorbea rar, cu pauze mari între fraze, adresîndu-se parcă unui public de mii de oameni înghesuiţi undeva foarte adînc sub tăl­pile lui ― dar atît de pline de sens dacă aveai răbdare să-l asculţi. Herman era departe de-a fi un simplu vagabond, ştiam asta încă din copilărie, cînd îl ascultasem de-atîtea ori, dar nici acum nu puteam înţelege de unde ştia omul acesta atît de multe lucruri, din atîtea domenii separate pentru mine de distanţe de nemă­surat. "De fapt, toate sînt una, toate vorbesc despre aceeaşi minune, singura minune: faptul că lumea există." îmi vorbise pe vremuri ore-n şir, de pildă, despre telomerază, pe care el o numea "enzima nemuririi", îmi ţinuse discursuri despre fractali, despre carul minunat ce i se arătase lui Ezechiel la rîul Chebar, despre topologie ("geometria de cauciuc") şi despre quasan, de­spre microcipuri şi diploidhaploidismul himenopterelor sociale ("Viziunea lui Daniel cu Cel bătrîn de zile înconjurat de zeci de mii de zeci de mii de sfinţi nu se deosebeşte de structura cuibului de viespi sau de albine decît prin ciudăţenia, neîntîlnită-n natură, că Bătrînul şi sfinţii săi sînt masculi, pe cînd lu­mea insectelor sociale e pur feminină)... Abia după ani sau de­cenii mi se-ntîmpla să găsesc, în vreo enciclopedie răsfoită alene sau în vreo emisiune ştiinţifică de la televizor, informaţiile pe care, cine ştie cum, Herman le ştiuse mult înainte ca ele să fie descoperite în laboratoarele ştiinţifice. "Pentru că existăm, tre­buie să ştim totul, căci existenţa însăşi e totul şi ea nu ni se dă cu măsură, ci deplin, fiecăruia dintre noi. Nu ştiu doar eu despre telomerază, ci şi cel care-o s-o descopere peste treizeci de ani, şi tu însuţi, şi gîndacu-ăsta, şi masa asta." Orice scriere trebuia să fie, după el, o Evanghelie, sau să nu fie deloc. Mai mult decît orice era pornit împotriva literaturii. O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decît ca săgeată-ndreptată spre mîntuire. Iar mîntuirea nu era pentru toţi, nici pen­tru mulţi. O carte era pînă la urmă o sită, un mecanism selec­tiv, o succesiune de grile şi probe din ce în ce mai dificile, aşa încît hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală iniţială să se piardă pe drum, să se-njumătăţească, dacă se putea, după pri­mele zece pagini şi să rămînă redusă doar la o zecime după pri­ma sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-ar deveni mai strimte, trapele şi capcanele s-ar înmulţi, fiare monstruoase ar prinde grai şi ar spune lucruri pe care puţini ar putea să le pri­mească, şi-n nici un caz cei deprinşi cu lapte şi terci. Iar spre sfîrşit probele-ar deveni inumane, pretenţiile absurde, des­puierea ar fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăşi imaginea cosmosului pe care toţi o avem ştam­pilată pe piept, pe spate şi umeri la naştere. Cartea s-ar pune-n mişcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care şi-ar azvîrli cititorii, cîte unul, în noapte, acolo unde e plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Arşi şi mutilaţi de lumină, ar cădea uşori ca fulgii între paginile unor cărţi rezonabile, unde ar şi rămîne, consumîndu-şi cuminţi literatura, laptele şi terciul lor de toate zilele. Pînă cînd unul singur ar căpăta premiul, coroana şi mîn­tuirea, cel care-avusese puterea să străbată tot labirintul pen­tru că el construise labirintul, cel care ştia răspunsul pentru că el pusese-ntrebarea. O carte adevărată selecta mereu un singur cititor, după cum o lume adevărată mîntuia un singur suflet iar un ovul adevărat alegea o singură spermie, căci într-un fel scrii­torul şi cititorul sînt una, lumea şi sufletul sînt una, ovulul şi spermia sînt una. Iar mîntuirea înseamnă să-nţelegi, distrugîn-du-te, acest lucru. De-aceea Herman nu credea în cărţile tipă­rite, ci numai în manuscrise, fiecare un unicat, fiecare o Evanghe­lie. Căci nu tu alegeai cartea, ci cartea te alegea ca să se scrie prin tine. "De aceea", adăuga el, privindu-mă pe sub sprîncene, "în­tr-o lume nu poate exista decît o singură carte, cîte una pentru fiecare dintre lumile posibile".

Cît de bine-l recunoşteam pe Herman în discursurile de felul acesta, furioase şi neputincioase, hieratice şi derizorii... Nu mi-l amintesc să fi dialogat vreodată cu adevărat. Chiar la circiumă, printre cei mai jegoşi dintre oameni, vorbea la fel, despre Dum­nezeu, cosmos, sex, Biblie sau comunism, construind în jurul lui liniştea, linişte pură, linişte de cea mai bună calitate. Cînd termina, mulţi îşi băteau joc de el, dar atîta vreme cît vorbea, aţintindu-şi ochii obositor de albaştri pe vreo etichetă sau pe vreo scrumieră plină de mucuri strivite, nimeni n-avea altă alegere decît tăcerea, de parcă vocea lui, care nu mai avea tim­bru, înălţime şi volum, ar fi fost una psihică, de ventriloc sau hipnotizator, sau cum auzim uneori în adîncul minţii noastre o şoaptă dulce chemîndu-ne pe nume. Cînd îl vedeam la măsuţa din faţa patiseriei, bătut de vînturile şi praful de pe şosea, cu praf în gene şi praf în dinţi, dar cu aceiaşi ochi frumoşi de adoles­cent, vorbind egal şi liniştit, eram uimit cum pînă şi vînzătorul de la aprozar, cu mîinile lui mereu murdare de la cartofii plini de pămînt, şi cel de la chioşcul de ziare, mereu cu borcanul de loz în plic în faţă şi chiar şi gospodinele simple ca mama, aşteptînd la cozi, trăgeau cu urechea către el. Mama chiar îmi spunea uneori, contrariată: "Ştii ce băiat deştept e beţivu-ăla de la opt? Putea să iasă ceva de capul lui, să nu fi avut meteahna asta. Mircişor, mamă, uite ce face băutura din om..." Dar discursurile lui erau rare şi tăcerile lui îl însoţeau, plase vechi de păianjen, oriunde mergea. Niciodată nu părea să iasă din perimetrul vecinătăţii noastre, tăiată-n două de şosea, altădată-ngustă şi pietruită, cu magherniţe ne-nchipuit de dărăpănate vizavi, unde nenea Căţelu rătăcea prin curtea lui devastată parcă de bombe şi unde centrul de pîine îşi aprindea seara luminile ferestrelor lui enig­matice, astăzi asfaltată şi cu blocuri late dincolo de benzile pline de maşini şi autobuze. Mi-amintesc cum, aplecîndu-mă pe geam, îl vedeam cîteodată traversînd grăbit şoseaua şi cum o lua me­reu spre stînga, către intersecţia cu strada Galaţi, unde se con­struiseră de curînd cele două blocuri de patru etaje, unul cu autoservirea, celălalt, mai îndepărtat, cu centrul de carne. Îşi lua în drum o pîine din care începea să muşte imediat cum o cumpăra. Se-ntorcea pe la prînz, deja mirosind puternic a ţuică, şi-atunci ne-ntîlneam cîteodată-n lift. Pe seară mai ieşea o dată, luînd-o-n direcţia opusă, către mult mai strania, pentru mine, zonă de vizavi de Direcţia Generală a Miliţiei, îndepărtată şi crepuscu­lară, unde făceam cu mama ultimele cumpărături la ore tîrzii în alimentara şi la aprozarul de-acolo. Cînd ajungeam la chioş­cul rotund de ziare din partea aceea, eram deja la marginea lumii: nu treceam niciodată de el. Cît de des visez şi acum acel chioşc, în care vînzătoarea abia dacă se zărea în purpura densă din inte­rior, pe cînd afară clădirile se scufundau în vastele ceruri por­tocalii! De-acolo mi-a cumpărat mama prima broşură din co­lecţia "Povestiri ştiinţifico-fantastice", care mi s-a părut atît de minunată, încît apoi, săptămînă de săptămînă, mă aventuram acolo singur, mă căţăram pe treapta chioşcului şi ceream femeii din umbră fie un nou fascicol din colecţia asta, fie unul din "Clubul temerarilor", în care citeam despre Idolul de sticlă, de­spre corsarul Francisc Drake şi despre fluturele Apokolokintosis... În vis, vînzătoarea, mereu nevăzută, îmi întindea din grota ei, în palmele tremurătoare, o rădaşcă uriaşă, cu coarne de cerb, de a cărei greutate de plumb îmi dădeam seama doar cînd o luam eu însumi în mîini.

O vreme, după-ntîmplarea cu scripetele agăţat în vîrful blo­cului, m-am văzut aproape-n fiecare zi cu Herman. Tot ca prin vis îmi aduc aminte. Aveam deja zece ani şi trecusem în clasa a treia cînd, după ce mă săturam de joacă, înainte să se facă ora prînzului şi să merg acasă, urcam cu liftul două etaje mai sus şi apoi, de pe palierul de la şapte, mai urcam cîteva trepte pînă la micul palier cu luminator dintre şapte şi opt, unde, aşezat pe trepte, cu capul adînc aplecat spre podeaua de mozaic, aştepta Herman. În uriaşa vacanţă de vară din 1964, sigur cea mai in­tensă vară a vieţii mele, cînd plecarea Mendebilului, care ne ilu­minase în vara dinainte cu poveştile şi "teoriile" lui, lăsase în noi un gol de nesuportat, cînd părăsisem şi sălbatica Vrăjitroacă, dar şi legile pe care copilul cel firav le scrisese cu cretă pe transformatorul de beton de la Scara Unu, întîlnirile cu Her­man, ideile lui atît de neaşteptate, de neînţeles pentru mine şi totuşi fascinante, căci eu extrăgeam din ele, ca din bomboanele cu miere, emulsia dulce a povestirii, au înălţat mai departe, în adîncul cortexului meu, clădirile rumegătoare începute de Men-debil, adăugîndu-le cupole şi bastioane, fleşe şi donjonuri, dra­pele troznind în vînt şi giruete scînteietoare, dar mai ales o bol­tă infinit mai înaltă, cuprinzîndu-le pe toate celelalte, şi care se confunda cu ţeasta mea înstelată: cerurile de vară ale copilăriei, cupola de circ a jongleriilor şi clovneriilor şi forţei şi minunii fiinţei noastre. În clasa a patra am plecat însă la Voila, în preventoriu ― căci pata de IDR de pe mînă mi se făcea an de an mai lată şi mai purpurie, spre bătaia de joc a colegilor, ajungînd pînă la urmă cît o farfurioară ― unde-am trăit doi ani în mij­locul pădurilor uriaşe, străbătute de izvoare în toate direcţiile. Cînd m-am întors eram deja mare şi nimic nu mi se mai părea ca-nainte. Aveam mult mai multe lecţii de făcut în timpul şcolii, iar în vacanţe începusem deja să sufăr de acea singurătate chi­nuitoare, fără leac, pentru care le uram atît, cum uram şi du­minicile şi orice alte sărbători. Nu mai aveam chef de Herman şi abia dacă-mi mai aminteam, cu un fel de repulsie, lungile ore petrecute odată cu el. Intram în marea somnolare ― a adoles­cenţei, în acel zbor planat, adăugat cumva artificial (sigur arti­ficial, spunea Herman), vieţii noastre de mamifere neotenice, care-ncercau să rămînă imature cît mai mult cu putinţă, aşa încît ce pierdea polul vegetal să poată cîştiga cel animal, polul plus al gîndirii şi-al întinderii spaţiale. Şapte mistici ani, adăugaţi vie­ţilor noastre, în care refuzam sexualitatea, converteam ritmul ei sacadat în melodia sinusoidelor culturale, în extinderea aripi­lor psihice, chiar dacă zdrenţuite de dor şi de tînjire. Am dormi­tat astfel, într-un cocon bncolat din mătase, pînă la şaptespre­zece ani, cînd brusc, într-o clipire din ochi, pe cînd stăteam într-o zi, ca de obicei, pe lada de la studio, cu tălpile pe caloriferul de sub imensa fereastră, am înţeles că exist, că sînt Mircea, că sînt. Că remodelarea lentă, în gogoaşa neotenică dintre zece şi şapte­sprezece ani, lenea aceea, zborul acela planat, mă schimbaseră din omidă în fluture, e drept, încă prizonier cojii tari, străvezii ca o cornee, mulată perfect pe umflăturile ochilor mei, pe firele picioruşelor şi pe inelele pîntecului, coajă pe care încă n-aveam puterea s-o fac să pleznească uşor, pe spinare, ca să mă pot ex­trage din ea, ud fleaşcă şi cu aripi zbîrcite, scoţîndu-mi pe rînd fiecare picior din piciorul de sticlă şi fiecare antenă din ante­na de sticlă, pînă cînd imaginea cea fragilă avea să rămînă uşoară şi goală, zdrenţuită de vînturi, încă agăţată de crenguţa ei, pe cînd eu aveam să-mi pompez, umflîndu-mi grotesc burta moale, cu chitina neuscată încă, lichidul vital în nervurile aripilor. Acea clipă era însă de neimaginat pe atunci pentru mine, iar imago-ul în care eram încă-nchis (manuscrisul meu, viaţa mea) mă strîngea ca o cămaşă de forţă, dar mă şi ocrotea ca o armură de ne­pătruns. Da, nu pusesem pe masă, între mine şi Herman, un manuscris, ci un mare, cît mine de mare fluture de sticlă organi­că, avînd faţa mea, coastele mele şi falangele degetelor mele, şi încreţirea tragică a aripilor mele ce nu vroiau să se deschidă o data. Era doar corpul fluturelui, atît de asemănător încă vierme­lui din care evoluase, dar care, punctate cu scînteieri de lumină în camera de cenuşă, întindea cu toate acestea-ntre noi aripi vir­tuale, aure iluminate albastru de efectul Kirihan, aripi pe care, o ştiam bine, Herman era capabil să le vadă la fel de limpede ca şi mine.

Înainte să plec, i-am mai spus o dată că poate răsfoi liniştit manuscrisul, că nu e literatură, că l-am scris doar pentru mine, că prin el îmi trăiam doar visul dintotdeauna, sau măcar de cînd, în adolescenţă, în pijamaua mea ruptă şi cu căciulită mea pe cap, ştiind că nu va fi niciodată feminitate şi bucurie în viaţa mea, îmi imaginam viitorul ca pe o garsonieră cu o masă, un scaun şi-un pat, în care eu, văduvitul, sumbrul, neconsolatul, ilumi­nat doar de un soare negru, aveam să scriu nesfîrşita mea carte, cartea ilizibilă, dementă, ale cărei bucle de cerneală aveau să fie direct conectate la venele mele, la canalele mele limfatice, şi ale cărei pagini erau chiar pielea mea şi ţesutul meu cerebral. Tot pe-atunci îmi închipuisem cum aveam să fiu găsit cîndva mort, aproape putrezit cu totul, în mansarda mea, cu capul prăbuşit pe manuscrisul fragil şi-ngălbenit ca foile de tutun, lipit de părul şi de obrazul meu prin mari bălţi de sînge uscat. Dar Herman nu părea să-mi mai urmărească fantasma. Tăcea şi frunzărea dis­trat manuscrisul, citind cîte-un rînd de ici şi de colo. M-am ridi­cat şi am mers la fereastră. Moara Dîmboviţa se-nălţa în gea­mul lui altfel decît o ştiam eu, căci eram aici cu trei etaje mai sus decît apartamentul alor mei, de unde o vedeam de obicei. Mă ndicasem acum în dreptul frontonului ei ascuţit, înălţat dea­supra absurd de vastului perete de cărămidă, plin de ferestre Prin care se vedea, în umbră, mişcarea veşnică a sitelor electrice. Pe acoperiş, sute de porumbei ciuguleau făina aşternută strat Peste strat, ca zăpada. Ciudate coşuri şi instalaţii, mici clădiri chiar, cu ochiuri rotunde de geam şi cu ornamentele bizarei arhitecturi industriale din secolul trecut (poduri rulante împodo­bite cu amoraşi de ipsos, castele de apă susţinute de atlaşi şi gorgone de piatră, zîmbind cu ochi albi şi cu muşchii jucîndu-le sub piele, fabrici cu structura de rezistenţă din fier forjat, răsucit ca să-nchipuie lujeri şi inflorescenţe delicate), se ridicau pe aco­periş, aşa încît moara înfăşurată strîns în cerul albastru părea un turn Babei iregular şi absurd. De la-nălţimea de unde pri­veam, curtea din faţă părea mult mai adîncă şi mai pustie, iar camionul cu prelată încremenit pe-o latură a ei se mai vedea doar ca o umbră cenuşie. Pe cînd priveam absent melancolicul edi­ficiu, mirat de copăceii crescuţi pe zidul ei din vreo sămînţă purtată de vînt, l-am auzit pe Herman vorbind din nou. L-am ascultat aşa, cu spatele către el, privind mereu pe fereastră, căci am simţit din primele lui cuvinte că numai aşa îmi putea vorbi despre Soile.


Vara se apropiase cu o putere năucitoare, de la-nceputul lui aprilie castanii din faţa Aleii Circului dădu­seră frunze şi flori, amestecate, crude, într-un cer albastru fără pată, aşa încît pe Mircea festivitatea în care a fost făcut pionier îl surprinsese în pantaloni scurţi. Geamurile clasei erau larg des­chise, şi cum el stătea pe rîndul de la fereastră, cămaşa albă îi flutura uşor pe corpul subţirel ca al unui copil cu un an mai mic. Băieţelul era printre cei mai mici de statură din clasă, negricios şi tăcut, aşa încît în clasamentul pe care-l făcuseră o dată fetele ieşise printre ultimii, deşi învăţa destul de bine, lucru care, cum­va, se adăuga la frumuseţe. Aici, oricum, nu-şi făcea iluzii. Mama-i spusese de suficient de multe ori că nu era drăguţ, ci "aşa şi-aşa, copil şi tu printre alţii". "Ce, eu am fost frumoasă? Taică-tu a fost frumos? Atunci, tu de unde să fi ieşit frumos? Mintea s-o ai frumoasă, asta e important!" Dar acum, stînd în picioare ca şi colegii lui în clasa din care ştia fiecare colţişor, aşteptînd să intre copiii cu steagurile, se simţea altfel decît de obicei. Parcă strălucea. Pe catedră, aşezate unele peste altele, ca foile unui alu­at, se aflau cele zece cravate de pionier, dintre care una avea să fie-nnodată, solemn, la gîtul lui. Împreună cu cămaşa albă, cum nu mai purtase niciodată şi pentru care umblase cu o zi înainte cu maică-sa prin tot Lipscaniul, cravata avea să-l schimbe deo­dată în altceva, în pionier, adică într-unui dintre copiii mari care puteau lua parte la atît de frumoasele adunări de unitate. De Pe geamul clasei, dar mai ales cocoţaţi, în pauze, pe grilajul gea­murilor de pe hol, cei mici, de clasa întîi şi a doua, se uitau de multe ori la careurile din curtea şcolii, dintre cele două porţi de handbal, unde sute de elevi în uniforme de pionier, cu băşti albe pe cap, avînd insigne în frunte, cîntau cîntece pioniereşti, salutau cînd soseau steagurile. Apoi se-ntîmpla ceva solemn şi misterios, preşedinţii de detaşament ieşeau în faţă, se aliniau şi, salutînd, dădeau pe rînd raportul preşedintei de unitate, o fată dintr-a şaptea cu mari cozi prinse-n buclă ca nişte urechi de căţel şi cu funde mari şi albe. Ea o jucase şi pe Lizuca la ser­barea de sfîrşit de an, vara trecută, sub cupola Circului. La rîndul ei, comandanta de unitate se-ntorcea către tovarăşul Preda, de geografie, care, caraghios, avea şi el cu ocazia aceea o crava­tă de pionier la gît, şi, salutînd în felul lor, altfel decît soldaţii de parcă şi-ar fi apărat ochii de un soare prea puternic, îi dădea raportul. Pentru că tovarăşul Preda era şi instructorul de pio­nieri din şcoala lor. Mircea crezuse întotdeauna că trebuia să fii tare deştept ca să faci toate aceste lucruri, iar cuvintele propriu-zise ale raportului, care nu se auzeau niciodată, le credea un fel de formule magice, asemenea celor din basme. Abia aştepta să ajungă şi el pionier. Aproape toţi erau făcuţi în clasa a doua, la sfîrşit, cînd împlineau opt ani. Doar cîţiva, care nu aveau încă vîrsta sau care învăţau prost, corigenţii şi repetenţii asemenea lui Strinu, golanul, sau lui Puică Ion, ţigănuşul cu care stătea în bancă (fiindcă elevii buni erau puşi în bănci cu cei slabi, ca să-i ajute la-nvăţătură, şi trebuiau să stea cu ei în pauze şi după ore, să le vîre-n cap lecţiile pe care nu vroiau nicidecum să şi le facă), erau lăsaţi pe clasa a treia şi uneori chiar a patra. Foarte puţini, cei mai răi, ca Porumbel, ajungeau la sfîrşitul celor opt clase fără cravată la gît. Dar Porumbel îi înjura pe profesori în faţă, fuma şi într-a opta s-a însurat, aşa că scăpase şcoala de el.


va urma