luni, 21 martie 2016

Erori au fost, erori sunt încă…

Mircea Mihăieş



Prima erată de care-mi amintesc era la un volum de opere ale lui Marx, ajuns nu ştiu cum la noi în casă. Aveam vreo zece ani. Astăzi aş spune că era o modalitate ironică prin care nişte editori inteligenţi sugerau eroarea gândirii monstrului ideologic aflat la originea marilor crime ale veacului al XX-lea. Dar poate că era doar frica angajaţilor editurii de represaliile ideologice. Sau profesionalismul lor. Sau orice altceva.






Oricum, am rămas încă de atunci cu ideea că nu există pagini perfecte, că textele sunt supuse, asemeni oamenilor, erorii. Şi, prin urmare, că era inutil să te bucuri prea mult în faţa unui text „curat” – deoarece el putea oricând s-o ia razna –, dar nici să nu cazi în neagra disperare când dai peste unul împănat cu greşeli.

Această sănătoasă filosofie nu m-a scutit de una din cele mai mari ruşini pe care le-am trăit. Eram la al doilea sau al treilea articol de la debutul în „Orizont” când, râzând cu gura până la urechi, prietenul meu Vasile Popovici (Bazil) a venit spre mine, pe un culoar al Universităţii fluturând o pagină a revistei. Motivul sarcasmului său era imparabil: deşi articolul era de nici o jumătate de pagină de revistă, adăpostea de trei ori (de trei ori!) grafia aberantă a adjectivului „livresc”. Un redactor zelos, dar care-şi făcuse studiile prin anii ’50, găsise cu totul nepotrivit ca adjectivul să nu aibă o formă mai expresivă, mai rotundă, mai plină. Şi acordată în gen cu substantivele pe lângă care stătea. Cu atât mai mult cu cât se afla în vecinătatea unor cuvinte abstracte: „viziune”, „inspiraţie”, „patină” – sau ceva de genul ăsta. Ei bine, cu sentimentul datoriei împlinite, redactorul a transformat amărâtul de cuvânt în „livrească”. Şi nu o dată, ci de trei ori!

Am purtat cu mine stigmatul analfabetismului vreo câţiva ani. Dar Dumnezeu e mare şi le vede pe toate. Era o frumoasă zi de început de toamnă, când m-am trezit cu un telefon de la Bazil. „Ai fost răzbunat”, mi-a comunicat el cu o vocea mortuară. Tocmai primise exemplarul de semnal al cărţii lui de debut şi toate cele cinci ocurenţe ale cuvântului „romanesc” deveniseră, datorită unui culegător inventiv, „românesc” sau „românească”. „Îţi dai seama”, se lamenta Bazil, „ultima corectură am făcut-o chiar eu! Eu, cu mâinile mele!” Am izbucnit într-o hohot de râs la fel de neruşinat ca al lui şi am încercat să-l calmez: „Ei, ce să fac dacă n-ai fost suficient de livresc! Trebuia să corectezi cu capul, nu cu mâinile!”

Aceste mărunte întâmplări mi-au revenit în minte pe când reciteam capitolele din cartea pe care tocmai am încheiat-o, despre Ulysses de James Joyce, dedicate istoriei încercărilor de a corecta marele roman. Însumate, acestea se ridică la 5000: în fiecare ediţie în care erau eliminate câteva zeci sau sute, apăreau, miraculos şi înfricoşător, altele, la fel de numeroase. Când a deschis primul exemplar, al ediţiei de la Shakespeare and Company, din 1922, reacţia lui Joyce a fost – ca a lui Bazil – de oroare şi groază. Greşelile tipografice ţâşneau din pagină cu o violenţă dureroasă. Înainte de a se usca bine cerneala tipografică, s-a apucat de „igienizarea” paginilor. A muncit când şi cât îi îngăduia starea precară a sănătăţii şi boala ochilor. La a opta reimprimare a cărţii, odată cu schimbarea plăcilor, romanul a beneficiat de un corector profesionist. Însă când Joyce a intrat în posesia exemplarului „toaletat” a descoperit dintr-o ochire trei greşeli.

Marele semn de întrebare legat de acurateţea tipografică a lui Ulysses – sau, mai precis, de absenţa acesteia – e următorul: dacă erorile tipografice au fost identificate imediat, de ce au trecut peste şase decenii până la apariţia unei ediţii care să pretindă a fi „textul corect” al romanului? Există un răspuns simplu şi unul complicat. Răspunsul simplu e că s-au făcut, constant, eforturi deloc neglijabile pentru a eradica imperfecţiunile care mutilau pagina. Cel complicat ne proiectează într-o istorie dominată de fatalităţi, ghinioane, interdicţii, orgolii, laşităţi şi lăcomii. Dificultăţile de a difuza cartea au fost mari pe tot parcursul istoriei sale „ilegale”, iar metodele de a evita confiscările au mobilizat resurse imaginative demne de cele întrebuinţate în roman. Ideea reluării procesului tipografic era, în condiţiile date, contraproductivă. Cititorii s-au consolat – de voie, de nevoie – cu precaritatea filologică datorată statutului semi-clandestin al cărţii. Efortul eroic al tipografului din Dijon, Maurice Darantière, care lucra contra cronometru şi contra freneziei lui Joyce de a multiplica numărul paginilor, n-a mai fost egalat decât la mijlocul deceniului al optulea al veacului trecut. Atunci, echipa profesorului Hans Walter Gabler de la Universitatea din München şi-a asumat misiunea de a stabili un nou moment zero al existenţei romanului.

Istoria ediţiei Gabler nu poate fi înţeleasă fără a reface legăturile cu întortocheatele întâmplări ale condamnării în Statele Unite a lui Ulysses şi de încălcarea – cu câteva decenii mai înainte – a copyright-ului de către Samuel Roth. Ea intră, de asemenea, în coliziune cu nenumăratele veşminte tipografice ale cărţii, de la cel dintâi, datorat Sylviei Beach şi editurii sale improvizate, Shakespeare and Company, până la diversele reimprimări, corectări, revizuiri ori, pur şi simplu, piratări. În ciuda startului chinuit, industria Joyce s-a dovedit de o vitalitate nemaiîntâlnită şi de o complexitate ce depăşeşte puterea de cuprindere a unui singur domeniu. Ea s-a metamorfozat într-un soi de enciclopedie babeliană a producerii şi distribuirii, în care datele certe sunt mereu acoperite de negaţie, iar întregul se fărâmiţează sub presiunea adversităţilor.

Demersul lui Gabler şi al echipei sale ar fi fost de neimaginat dacă, la începutul anilor 1970, n-ar fi apărut ideea instituirii unei arhive care să adune toate (sau, măcar, cât mai multe) dintre manuscrisele şi documentele olografe ale lui Joyce. Manuscrisele lui Joyce au ajuns în biblioteci importante la scurtă vreme după moartea autorului. Cu timpul, s-au constituit mai multe centre puternice care au achiziţionat tot ce-a fost disponibil în materie de manuscrise. Cercetătorul dornic să intre în contact direct cu toate materialele legate de scrierea, corectarea şi editarea romanului ar fi trebuit să parcurgă un itinerar pe lângă care spaţiul mediteranean străbătut de Odiseu ar fi fost floare la ureche. El ar fi putut începe, de pildă, cu Muzeul Rosenbach, unde, la Philadephia, se aflămanuscrisul complet al romanului. Apoi ar fi trebuit să parcurgă peste 600 de kilometri până la Buffalo, aproape de graniţa canadiană, pentru a-l confrunta cu primele versiuni şi cu însemnările autorului. La Buffalo ar fi avut plăcerea de a studia dactilogramele şi „panourile” din perioada procesului de tipărire. Ar fi constatat că mai e nevoie de un drum de 50 de kilometri până la Princeton, pentru a se convinge că şi acolo există cópii ale acestora. Încă 80 de kilometri până la Harvard, unde se află depozitate primele „panouri”, ale corecturilor lui Joyce din perioada tipăririi efective a cărţii. Pentru corecturile finale, mai e un drum obligatoriu de 3150 de kilometri până la Austin Texas, la Centrul Ransom. De acolo, ar fi trebuit să ia avionul până la Dublin, în Irlanda. Adică alţi 7500 de kilometri, pentru notele scriitorului şi variantele timpurii. Iar de la Dublin la Londra (sub 500 de kilometri) pentru ciornele cărţii. În total, aproximativ 12 000 de kilometri – dacă presupunem că scrupulosul cercetător locuieşte în Philadephia. Pentru oricare altă localitate se adaugă distanţa până într-unul din punctele acestui itinerar. Plus un număr incalculabil de greşeli ce-şi aşteptau corectarea.

Şi când te gândeşti că pentru a te face de râs nu e nevoie decât de distanţa de la mână până la stilou…





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu