MIRCEA CĂRTĂRESCU
Momentul cel minunat sosise în fine. Cei vreo zece şcolari care-aveau să fie făcuţi pionieri ieşiră-n faţa clasei şi se aliniară cu spatele la tablă. Tovarăşa trecu pe la fiecare şi le-nnodă la gît cravatele purpurii. Cel dinaintea lui Mircea sărutase cravata, repede, înainte de a-i fi pusă la gît, ca pe crucea popii care venea cu botezul. Tovarăşa le lega doar de formă, cu un singur nod, cînd, de fapt, cravata triunghiulară trebuia petrecută mai întîi pe sub epoleţii cămăşii albe, apoi înnodată cu un nod dublu, special. În acest timp copiii cîntau "Mi-e inima scăldată-n bucurie/ Şi mă înalţ ca şoimul către cer./ Azi am primit cravata purpurie/ Şi mă numesc de-acuma pionier." Pe Oprişor Petruţa şi pe Mihalache învăţătoarea-i privise cu drag, chiar ca o mamă, zîmbindu-le cum nu prea o făcea ea la ore. Dar prin Mircea privi absent şi rece, ca şi cînd nici n-ar fi fost. Băieţelul nu era unul dintre favoriţii ei. În clasa întîi îi dăduse premiul al treilea alături de o ciurdă de alţi copii. Ba chiar uitase să scrie diploma pentru el, aşa că o improvizase pe o hîrtie boţită, chiar la festivitatea de premiere. Din cauza asta se certase cu părinţii copilului. Mircea ducea de 8 Martie doar cîte-un mărţişor mic de tablă, de un leu cincizeci, înfăţişînd un trifoi cu patru foi sau o potcoavă cu inimioară, pe cînd alţi copii veneau cu cîte-o sacoşă cu două-trei pacheţele frumos mirositoare înăuntru. La corectarea temelor, avea mereu parte doar de cîte-un "văzut" ― un V mare cu cerneală roşie în colţul foii ― pe cînd alţi copii erau abonaţi la B şi FB. Copilul nu-şi bătea însă capul cu asta, ca părinţii lui. Ştia foarte bine că Pena era cu mult mai bună ca el, tatăl ei era violonist, iar cînd tovarăşa, la lecţia despre Eminescu Şi Ion Creangă, întrebase copiii dacă mai puteau da exemple de niari prietenii, Mircea stîrnise rîsul tuturor spunînd "Danieluţa şi Aşchiuţă", pe cînd Pena spusese "Oreste şi Pilade" şi fusese foarte lăudată. Cînd avuseseră de desenat o fîntînă cu cumpănă, nici un copil nu ştiuse s-o facă, aşa că tovarăşa o scosese la tablă pe Pena Cornelia, care o desenase grozav, în aşa fel că puteai vedea şi ovalul de deasupra, dar şi partea laterală. Ce să mai vorbim de muzică! Pena dirija perfect, cu mişcări de aripi leneşe, pînă şi măsurile de patru timpi, pe cînd Mircea... Nici măcar "Melc, melc, codobelc" n-ar fi putut să dirijeze. Pena cînta "Somnoroase păsărele" scoţînd la sfîrşitul fiecărui vers un fel de mici ţipete ciudate: "i-o, i-o, i-o", iar cînd spunea "Noapteeeeee buuuuuu-năăăăăă!" pe toţi îi apuca căscatul.
Acum toţi copiii înşiraţi în faţa tablei erau deja pionieri şi salutau solemn, stîngaci însă, căci o făceau prima oară, pe cînd steagurile se pregăteau să iasă pe uşă. Cum se-nchise uşa-n urma lor, de pe hol se auzi o asemenea hărmălaie (probabil cei patru se-ncăieraseră de-a binelea), că învăţătoarea ieşi şi ea pe jumătate, strigînd după ei cît o ţineau puterile: "Veniţi înapoi imediat! Animale ce sînteţi!" "Nesimţiţii!", mai adăugă cînd se-ntoarse la catedră. "Nu ştiu cine i-a făcut pe ăştia stegari. Cică sînt şcolari mari, dar zău că n-au mai multă minte ca voi." Apoi, fără nici o altă ceremonie, le spuse să se ducă acasă, după care se aşeză la catedră şi se apucă să decupeze nişte figuri ciudate din revista Luminiţa. Îndoite şi lipite cu pelicanol, ele deveneau maşinuţe, biciclişti şi semne de circulaţie. Copiii-şi puneau cărţile şi caietele în ghiozdane, se uitau bine-n bănci să vadă dacă n-au uitat ceva şi, cu ocazia asta, scoteau de-acolo şi aruncau pe jos tot felul de hîrtii şi resturi: lucrări de control făcute ghemotoc, sandviciuri cu salam mucegăite, cotoare de măr... Pupitrele erau groaznic de mîzgălite, şi de ei, dar mai ales de cei mari, de-a şasea, care-nvăţau după-masă în clasa lor. Scriau pe suprafaţa de rumeguş presat a pupitrelor date la istorie, versuri din poezii, dar mai ales porcării. Pe banca lui Mircea scria la margine, unde erau scobiturile pentru pus călimara, SUGEO. Degeaba-ncercase să răzuie cuvîntu-ăsta cu lama, că şcolarul dintr-a şasea îl făcea mereu la loc. Mai erau desenate şi prinţese, cu carioca, aşa cum le făceau fetele: în loc de nasuri aveau două punctişoare iar pe cap, deasupra părului buclat, purtau o coroniţă cu trei vîrfuri. Mircea făcuse şi el pe banca lui un pistol de cow-boy. La closet era acelaşi lucru, încă mult mai rău. Cînd erai de serviciu mergeai des acolo ca să uzi buretele de la tablă. Intrai întîi într-un fel de holişor doar cu o chiuvetă veche, vopsită-n verde. Deasupra avea şi o oglindă, dar prea sus ca să te vezi în ea şi, oricum, înnegrită şi ciobită ca vai de ea. Apoi era sala cu cabinele de veceu. În fiecare era un scaun de porţelan fără capac, şi mai tot timpul pluteau în apă, pe fundul closetelor, rahaţi dezgustători. Asta fiindcă apa nu prea curgea, dacă tră-geai de sîrmele strîmbe, ca Vasile Roaită, se scurgea numai un firişor subţire de apă ruginită, care nu putea să ducă grămezile puturoase, acoperite de şerveţele ude şi bucăţi mînjite de ziar. Ce era pe pereţii cabinelor! Ce desene strîmbe, unele scrijelite cu cheia sau cu un cui, altele trase cu linii negre, groase, ca de creion de tîmplărie. Săracele femeile de serviciu nu mai pridideau să şteargă porcăriile, că apăreau mereu altele şi altele. Era de parcă Jean de la blocul lui Mircea (care însă nici nu învăţa la şcoala aceea) ar fi avut o sută de mîini ca să deseneze în toate cabinele aceleaşi siluete de peşti zîmbăreţi, cu două rotocoale mari, păroase, la coadă. Mai scria cu pixul şi poezii, cu litere de tipar strîmbe, abia puteai să le desluşeşti. Una dintre ele îi intrase atît de bine-n cap, că se trezise într-o noapte recitînd-o-n gînd la nesfîrşit: "Uite luna, uite farul,/ Uite puia mea ca parul !/ Uite luna, uite rîpa,/ Uite puia mea ca cîrpa!" Era aproape la fel ca aceea pe care i-o spusese mamei lui, pentru că oricum o recitau toţi copiii din bloc ca pe o numărătoare şi nici n-avea cuvinte urîte: "Mi se rupe, mi se-ndoaie,/ Mi se face ca de oaie, /Mi se-ndoaie, mi se rupe,/ Mi se face ca de vulpe!" Dar mama lui tot ţipase la el şi-i zisese să nu mai vină la ea cu toate prostiile. Oamenii mari nu puteau suferi să audă lucruri de acel fel, pe care le numeau "porcării" sau "prostii". "Numai ţiganii vorbesc aşa", ziceau ei. Mircea nu înţelegea bine de ce se supărau ei atît de tare la anumite cuvinte. Chiar şi unele care pentru el erau foarte obişnuite. Toţi copiii îi ziceau lui Florin de la scara trei Flocică. De ce-i spusese mama lui să nu-i mai zică aşa, că e urît? Doar şi lui i se zicea Mirciosu, lui Luci, Luciosu, ce să mai zici de Lumpă, pe care nu ştia nimeni cum îl chema cu adevărat.»De ce să nu-i zic Flocică, mamă?", întrebase, dar mama lui se enervase şi mai tare: "Fiindcă nu-ţi dau eu voie, e bine?" Mircea ajunsese totuşi să ştie că anumite cuvinte erau mereu porcarii. Pulă, pizdă, fut erau cuvinte ce nu trebuiau spuse niciodată în prezenţa oamenilor mari. Ceva mai puţin grave erau căcat (şi chiar rahat, deşi pînă şi ai lui mai ziceau aşa) şi dracul, în locul căruia trebuia să spui mereu naiba. Totuşi, toţi băieţii de la bloc vorbeau în gura mare numai cu cuvintele astea, spuse doar ele sau în înjurături, care erau expresii ciudate, spuse la supărare, pline de cuvinte interzise. La Mircea acasă nu se-njura şi nici nu se drăcuia. Doar foarte rar, cînd rămînea fără ţigări, de exemplu, tatăl lui se făcea roşu ca racul la faţă, trîntea şi bufnea şi mai scăpa cîte-un "Pastele mă-sii!" Mai zicea şi "moaş-ta-n cur" sau "moaşă-ta pă gheaţă", dar astea nu erau înjurături, aşa-i vorbea el lui Mircişor cînd era bine dispus şi glumea. Dar [...] alergase imediat să i-l spună şi mamei lui, care amesteca-n oale la bucătărie. Femeia abia-şi ţinea rîsul, se vedea de la o poştă, totuşi strîngea din buze din răsputeri ca să rămînă severă. Pînă la urmă izbucni totuşi într-un rîs cu lacrimi, nepotolit, şi cînd îl privi pe copil ochii-i străluceau şi părea deodată mult mai tî-nără: "Mircişor mamă", îi spusese strîngîndu-l în braţe, "să nu mai vii să-mi spui, mamă, lucruri din astea, că nu-mi plac deloc, să ştii..." Cică un frizer avea un copil, aşa era bancul, şi copilu-ăsta iese-ntr-o zi pe stradă şi aude pe un alt copil spunînd "pizdă". Fuge repede la tatăl lui în salonul de frizerie şi-l întreabă: "Tată, ce-nseamnă pizdă?" Şi taică-su-i spune: "Ce să-nsemne? Pălărie, asta înseamnă". Copilul iese iar pe stradă şi de data asta aude un birjar că zice "Futu-i mama lui!" Fuge iar la taică-su: "Tată, ce-nseamnă futu-i mama lui?" "Păi, ce să-nsemne? Scaunu-ăsta pe care-mi bărbieresc clienţii." Bun. Iese iar copilul şi aude cu-vîntul "pulă". "Ce-nseamnă pulă, tată?" "Briciul meu, asta înseamnă". Şi ultima dată iese copilul afară şi aude "să fute". Iar se duce la taică-su: "Tată, ce-nseamnă să fute?" "Adică să bărbierească". Dup-aia frizerul pleacă undeva cu o treabă şi-l lasă pe copil în salon. Tocmai atunci intră un client. La care copilul îi spune: "Pune-ţi-vă pizda-n cui, /Staţi pe futu-i mama lui,/ Tata puia şi-o ascute,/ Vine-ndată să vă fute!" Asta era tot bancul.
Mircea spuse "bună ziua" şi ieşi din clasă printre ultimii. Şcoala era pustie, fiindcă adunarea de detaşament se ţinuse după ore, şi mai era încă puţin pînă cînd hoarda celor mari, dintre care mulţi se-nghesuiau deja la intrare, avea să intre. Mai întîi aveau însă să-i controleze dacă au matricole, dacă fetele au cordeluţe... Cele mari, de-a şaptea şi-a opta, îşi ţineau cordeluţele în buzunar şi le puneau doar la ore. Clasa a doua C era la parter, şi băiatul ştia bine drumul pe culoar pînă la uşa de la ieşire. Toate celelalte zone ale uriaşei clădiri îi păreau însă stranii şi ameninţătoare. Prin cele mai multe nu fusese niciodată. Mai erau două etaje, dar să urci pînă acolo nici nu-ţi putea trece prin minte, în ţinuturile acelea ― fusese doar o dată ― culoarele urlau de străinătate. Într-o zi tovarăşa îl trimisese să cheme-n clasă o elevă dintr-a patra, sora unui coleg al lui care se bătuse cu altul. Urcase atunci marile scări din stînga, traversase culoarul de la primul etaj (din fiecare clasă se auzea vocea învăţătoarei vorbind potolit sau ţipînd la copii), şi totul parcă plutea într-o ceaţă ameţitoare. Cît de-ndepărtate locuri! Cît de pustii, cît de neliniştitoare! Urcase mai mult, ajunsese la doi, căutase mult clasa, dăduse de inscripţii ciudate, "Laboratorul de chimie", "Cabinet medical", cotise după colţuri şi se-ncurcase-n alte coridoare, cu alte uşi şi alte voci exphcînd ceva în spatele lor. Din dosul uneia dintre uşi venea un sunet aşa de straniu: clang!... clang!... Îl năpădise deodată groaza: nu mai ştia să se-ntoar-că! Erau mereu etaje cu săli de clasă, în sus şi-n jos, la nesfîrşit! Avea să rămînă veşnic pe acele culoare cu pereţii vernil! începu să ţipe, ţipă mult, ghemuit pe jos, pînă se deschise o uşă şi ieşi o femeie cu mărgele la gît şi mulţi copii mai mari, necunoscuţi. Fusese ridicat şi coborît pe scări şi deodată, la parter, vuietul acela insuportabil încetase şi uşa clasei lui era atît de cunoscută, şi copiii din bănci rîdeau de el... Sigură era doar bucata de parter unde era clasa lui şi drumul pînă-n curtea şcolii, unde ieşeau în recreaţie. Recreaţia mare era de douăzeci de minute, aşa că aveau destul timp să alerge pînă-n curtea şcolii-tip, în formă de U, şi să-şi mănînce-acolo pacheţelul, mereu aceeaşi felie de pune cu unt şi parizer şi acelaşi ciorchine de strugure, încă ud, adus într-o punguţă de plastic. Cînd termina de mîncat, alerga şi el din răsputeri printre sute de alţi copii, strigînd şi cîntînd în gura mare. Cei mai mari jucau fotbal cu o mingică de tenis şi zbierau la toţi cei care treceau în fugă peste terenul lor. Fetele se adunau şi jucau jocurile lor veşnice, "Am pierdut o batistuţă", "Zăresc trei prinţi călare" sau "URSS,/ Sîntem ţări prietene/ O mie de secole". Cînd se apropia, ca-n acel sfîrşit de iunie, vacanţa mare, duzii din curtea şcolii erau plini de un frunziş incredibil de gras şi lucios, şi copiii se căţărau în ei, cu părul încins de soare. Lui Mircişor i se sfîşia inima gîndindu-se la ultima zi de şcoală. Toţi copiii fuseseră, la sfîrşitul clasei întîi, atît de fericiţi în acea zi, cîntau toţi "A sosit vacanţa/ Cu trenul din Franţa", dar el rămăsese în clasa goală, singur, după ce fugiseră toţi afară, către vară şi vacanţă, şi clasa pustie, însorită, mirosind a cretă, praf şi oţet, era atît de tristă fără copiii care-o însufleţiseră tot anul, încît, aşezat în banca lui, începuse să plîn-gă, şi plînsese o mulţime. Ştia fiecare bancă, acum goală pentru atîta vreme... Ce-aveau să facă băncile-astea timp de trei luni lungi de vară? Cum aveau să suporte atîta singurătate? Lumina soarelui se filtra prin castani şi umbre neclare se agitau peste marea tablă neagră, încă acoperită de caligrafia nesigură a copiilor. Mircea îşi iubise colegii, pe toţi, şi pe cei buni, şi pe cei răi. Gîndul că o dată aveau să se despartă, că vor trăi mai departe, am întregi, fără să se mai vadă niciodată, i se părea insuportabil, în ultimele ore de muzică tovarăşa Dogaru îi învăţase un cîntec pe care el nu-l putea cînta, pentru că imediat îi veneau lacrimi în ochi: "Trimestrele-au trecut pe nesimţite/ Şi anul, dragi copii, a luat sfîrşit,/ în clasa noastră băncile sînt goale/ Şi zgomotele toate-au amuţit." Acum nu mai era un copil mic, dar totuşi, pe cînd trecea pe culoar, mîngîind cu o mînă capetele libere, mătăsoase, ale cravatei de pionier, la vederea sălilor goale de clasă, cu uşile date de perete, i se strîngea inima ca şi cu un an în urmă. De-acum, o vară nesfîrşită n-avea să mai aibă lecţii de făcut, legume de decupat, cîntece de solfegiat. N-avea să-şi mai vadă decît puţini colegi, cei care locuiau mai aproape. Uneori nu mai pricepea ce se-ntîmplă cu el. Ascultînd vreun cîntec la radio sau amintindu-şi cîte ceva, din senin îl copleşea un fel de suferinţă dulce, lacrimile-i ţîşneau din ochii îngreunaţi-Ştia că doar fetele plîng din orice, aşa că-ncerca să se ascundă cînd simţea că e gata să izbucnească. Aveau acasă un radio mare şi greu, furniruit, cu pînză groasă deasupra difuzorului şi cu clape masive de plastic. Avea şi butoane care, dacă roteai de ele, mişcau un ac de-a lungul unei plăci de sticlă pe care erau scrise dezordonat toate capitalele din Europa. Cel mai fascinant era însă ochiul magic, verde intens, care se aprindea deodată sau murea încetişor cînd roteai de butoane. De obicei Mircea asculta, în camera lui, la ora şapte în fiecare seară, emisiunea "Bună seara, copii", cîte o mică poveste spusă cu o voce ciudată, dulceagă, gata să te adoarmă. Restul programului nu-l interesase multă vreme: vorbărie şi muzică, muzică şi vorbărie. La prînz era emisiunea "Vorbeşte Moscova", unde se dădea multă muzică populară, cînta Angela Moldovan "Mi-am făcut bundiţă nouă" şi-aproape-n fiecare zi se lălăia la nesfîrşit "Trandafir de la Moldova,/ Te-aş iubi dar nu-ţi ştiu vorba". Nu putea să sufere muzica populară. Ceva mai mult îi plăcea muzica uşoară, chiar unele cîntece îl emoţionau foarte tare. Unul era foarte trist, cînta un băiat despre o fată care trecea mereu pe strada lui, dar ea nici nu ştia că el există. Ba, încă, o dată trecuse braţ la braţ cu altcineva. Dar tînărul încă mai spera: "Şi-mi fac nădejdi cînd vă plimbaţi/ Pe strada mea sub zarzării-ncărcaţi:/ Poate că totuşi, totuşi sînteţi fraţi!" Mircea spera şi el că fata aia trecuse doar aşa, cu frati-su, pe stradă, şi că pînă la urmă avea să-l cunoască pe tînăr şi să se-ndrăgostească de el. Trio Grigoriu cîntau "Lili-Lili-Liliana", iarăşi un cîntec foarte frumos, mai ales cînd, după ce toţi ziceau "Şi eu o iubesc,/ Pentru ea trăiesc", unul dintre ei cînta deodată foarte gros: "Eu cred c-ar face foarte bine/ De s-ar mărita cu mine!", lucru care ţi-l făcea foarte simpatic. După unele cîntece, copiii făceau alte cuvinte, care sunau caraghios. Jean cînta mereu pe melodia "Lalele": "La lemne, la lemne,/ M-a prins pădurarul la lemne,/ Mi-a dat în cap/ Cu un ciomag/ De m-a băgat în spital." La fel, "Marina, Marina, Marina", pe care-o auzeai din toate apartamentele blocului, căpătase nişte cuvinte foarte comice: "Crede-mă, Marina,/ Că mă doare splina,/ Splina şi ficatul/ Cînd te văd cu altul!" Muzica începuse să aibă totuşi, în ciuda lălăielilor prietenilor lui, o putere adîncă asupra lui Mircea. Nu uitase seara în care, pe cînd sărea în pat privind cum saltă-n sus şi-n jos tabloul cu Ada-Kaleh, auzise la radio o melodie care-l făcuse să se aşeze deodată pe marginea patului şi să asculte tăcut, cuprins de acel farmec ciudat, de acea tristeţe nesfîrşit de grea, care-l speria, dar îl făcea şi foarte fericit. "Intră luna pe fereastră, /Intră-n odăiţa noastră", spunea cîn-tecul, şi-ţi imaginai o intimitate atît de dulce, o lume săracă dar plină de speranţă, doi oameni tineri care luptau cu viaţa, care făceau socoteli în fiecare seară în unica lor odaie, ca mama şi tatăl lui Mircea, cîndva, pe Silistra, dar care, după ce stingeau lumina, se ghemuiau fericiţi unul lîngă altul, se strîngeau în braţe în ciuda tuturor, şi luna literalmente le intra în odaie, mare sferă de lumină albastră, plutitoare. Mereu, cînd auzea cîntecul acesta, copilul se gîndea la poza din poşeta mamei, cu ea tînără şi frumoasă, domnişoară, în curtea din faţa unei case-nzăpezite, şi cu tatăl lui, de necrezut de tînăr, un băiat în trening şi bocanci, tuns foarte scurt... Ningea peste ei şi ei îşi zîmbeau, păreau bucuroşi că sînt împreună, aproape că-ţi părea rău că mai fusese şi fotograful pe-acolo. Mircişor pe atunci nici nu era pe lume. La ieşire stătea Porumbel, proptit cu spinarea în tocul uşii şi trăgînd din ţigară. Chiar şi după ce se-nsurase şi-l dăduseră afară, venea tot timpul pe la şcoală, îl vedeai prin colţuri cu alţi golani ca el. Era ras în cap şi arăta groaznic, tuturor le era frică de el. Vreme de vreo zece am fusese derbedeul şcolii, ajunsese de poveste. "Vrei s-ajungi ca Porumbel?" le ziceau învăţătoarele copiilor răi, sau care nu învăţau. Chiar şi mama lui Mircea nu-i mai zicea, cînd venea de la joacă murdar şi cu cămaşa scoasă din pantaloni, "arăţi ca Zdrelea", sau "parcă eşti scos din fundul pisicii", ci "parc-ai fi Porumbel ăla". Cînd treceai pe lîngă el nu trebuia să-l priveşti, fiindcă atunci se lua de tine. Dar chiar dacă nu te uitai la el şi erai singur, cîteodată te striga, şi atunci mai bine te duceai la el de bună voie, căci altfel tot te prindea şi te rupea în bătaie. Porumbel le cerea şi bani, dar cei mai mulţi copii nu aveau, şi dacă nu aveau, nu-i bătea. Mircea se temea totuşi foarte tare de el şi de ceilalţi golani. Erau şi ţigani, şi români, erau şi fete vagaboande, chiar curve, una de clasa a şasea fuma şi plecase de-acasă cu un bărbat mare, de douăzeci de ani, şi stătuse cu el două săptămîni, timp în care nu mai dăduse pe la şcoală. Şi printre colegele lui, ziceau băieţii, erau unele curve, se cunoşteau după chiloţii pe care-i purtau. Dacă erau cu buline sau răţuşte desenate era bine, dar dacă erau albi-albi şi puţin lucioşi, ca materialul de plapumă, în mod sigur erau curve. Ra-coviţă sau Sindili se apropiau pe la spate de cîte-o fată şi-i ridicau fusta pînă sus, să i se vadă chiloţii. Fata ţipa ca din gură de şarpe, o lua la fugă după el printre bănci, îl spunea apoi la tovarăşa... Fetele aveau un closet separat, unde dacă vroia să intre vreun băiat ţipau toate şi-l dădeau afară. Mircea intrase o dată acolo din greşeală, cînd nu cunoştea încă bine împrejurimile clasei. Din fericire, nu fusese nimeni înăuntru, şi closetul arăta exact ca al băieţilor, doar că pe pereţi nu era desenat sau scris nimic, erau albi şi curaţi.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu