Picnic la marginea drumului (2)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

REDRICK SCHUHART, 23 DE ANI, CELIBATAR, LABO­RANT AL FILIALEI INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT


STĂM ÎN DEPOZIT. Când vine seara, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să aruncăm salopetele de pe noi şi s-o ştergem până la birtul "Borj" ca să ne mai dregem cu o picătură -două de tărie. Acum stau, pur şi simplu, şi sprijin pereţii. Abia aştept să fumez ― doar rezist de mai bine de două ore. El tot mai răscoleşte lu­crurile: a umplut deja un seif, l-a încuiat şi sigilat, iar acum dă gata un altul; ia de pe transportor "biberoanele", cercetându-le cu grijă pe toate feţele (printre altele tre­buie spus că nu-i aşa uşor, fiecare cântărind în jur de şase kilograme şi jumătate), apoi le aşază delicat pe un raft.

Se luptă cu aceste biberoane de atâta timp şi, probabil, fără nici un folos pentru omenire. În locul lui, le-aş fi dat dracului de mult şi-aş fi făcut orice altă muncă pen­tru aceeaşi bani. Dacă stau să mă gândesc însă, "biberoanele" astea au într-adevăr ceva bizar. De câte ori nu mi-am rupt spinarea cărându-le şi, totuşi, după cum observ, nu pot să nu mă minunez de fiecare dată. Sunt de fapt două discuri de cupru de mărimea unor farfurioare groase de 5 mm, având distanţa între ele de 400 mm. Între discuri nu se află nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poţi să-ţi treci şi mâna printre ele, ba chiar şi capul, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile mirându-te; pustiu şi iară pustiu, doar aer. Desigur, între ele o fi existând ceva, vreo forţă, acolo, dacă stau să mă gândesc.  Oricum,  nimeni  n-a re­uşit până acum nici să le apropie, nici să le depărteze.

Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci când ţi se arată şi poţi să le cercetezi convingându-te, în sfârşit, despre ce este vorba. E ca şi cum ai încerca să descrii în mod ştiinţific şi cu detalii bogate, să zicem, o cană sau, Doamne-fereşte, un păhărel: dai din mâini neştiind ce să explici amănunţit şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te răcoreşti înjurând să­nătos.

În sfârşit, să presupunem că aţi înţeles despre ce este vorba şi chiar dacă ar mai fi ceva neclar, nu aveţi decât să luaţi "Expunerile" Institutului. Acolo, la fiecare reedi­tare, sunt şi fotografii ale acestor bidoane.

În general, Kirill s-a chinuit cu aceste "biberoane" mai bine de un an. Am lucrat cu el de la bun-început, numai că nici până acum nu prea înţeleg bine ce vrea de la ele. La drept-vorbind, însă, nici nu încerc să aflu. Mai întâi să înceapă el să înţeleagă, să se descurce singur, şi atunci am să încep poate şi eu să-l ascult. Până una-alta, mi-e clar un singur lucru: are neapărată nevoie de câteva biberoane, pe care să le meşterească, să le decapeze cu acizi, să le turtească la presă şi să le topească în cuptor. Şi abia atunci totul i se va părea clar, va fi plin de glorie şi de laude, şi chiar ştiinţa mondială se va cu­tremura de mulţumire. Dar, după cum înţeleg, mai e până acolo. Deocamdată n-a descoperit nimic, deşi, în ultima perioadă, s-a zbătut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela că a prins o paloare nesănătoasă, cenuşie, a devenit tăcut, iar ochii au început să-i lăcrimeze mai des, ca la un câine bolnav (coadă-ntre picioare, urechi blegite).

Ia să fi încăput pe mâna mea oricine altcineva decât Kirill. L-aş fi dus prin toate barurile de noapte şi bordelurile din regiune (că doar le cunosc mai bine decât   pe   mine   însumi)  şi-ntr-o săptămână scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coadă sus). Dar pentru Kirill medi­camentul ăsta nu e valabil, aşa că nici măcar nu merită să te oboseşti propunându-i-l. Are altă fire.

Deci stau în depozit şi mă uit la el cum încă mai munceşte, deşi i se închid ochii de oboseală, când, deodată, mi s-a făcut milă de el, nici eu nu ştiu de ce. Atunci mă decid. Culmea este că încă nu mă hotărâsem să vor­besc, dar parcă m-a tras cineva de limbă.
― Ascultă, Kirill!
Ţinea ultimul "biberon" în echilibru, într-o asemenea poziţie încât aveai impresia că vrea să intre în el cu totul.
― Ascultă, Kirill! Dacă ai fi avut un biberon plin?
― Un "biberon" plin? repetă şi îşi arcui sprâncenele, de parcă i-aş fi spus nişte bazaconii.
― Ei da! i-am spus. Capcana ta hidromagnetică, cum îi zice ... obiectul 77-B. Doar că mai are acolo, în interior, o umplutură cu reflexe albăstrui.
Observ că începe să înţeleagă. Îşi ridică ochii spre mine şi-i mijeşte, încercând să-şi ascundă sclipirile de in­teligenţă şi luciditate, aşa cum îi plăcea să se exprime uneori ...
― Stai! spune. Plin? Tot ca ăsta, doar că-i plin?
― Păi, da.
― Unde?
Kirill al meu tresare: "Urechi ciulite, coadă sus".
― Hai să fumăm!

Aruncă vioi "biberonul" în seif, trânteşte uşa, o încuie cu trei rotaţii şi jumătate ale unui minuscul disc şi por­nim înapoi spre laborator.
Pentru un "biberon" gol, Ernest dădea patru sute de monezi, bani-gheaţă, iar pentru unul plin, ca un fiu de căţea ce sunt, i-aş fi băut până şi sângele lui spurcat. Dar, mă credeţi, nu mă credeţi, când i-am făcut acea propu­nere lui Kirill nu m-am gândit la bani, ci am făcut-o   numai   pentru   că  l-am văzut cum s-a înviorat şi s-a în­cordat ca o strună, de puteai să cânţi pe el. Acum nu reuşeam să-l mai domolesc. În drum spre laborator sărea câte patru trepte o dată, de nu mai avea omu' timp să fumeze. În general îi cam spusesem totul: şi cum e, şi un­de se află, şi care e drumul cel mai bun pe care poţi să te furişezi până la el. Scoate imediat harta, găseşte garajul, pe care-l arată cu degetul, se uită la mine şi ... E clar. A înţeles totul despre mine, de parcă ar fi fost ceva de neînţeles în asta!

― Ia uită-te la el! zice şi chiar zâmbeşte. Eh, ce să-i faci, trebuie să plecăm. Hai chiar mâine-dimineaţă. La nouă voi cere permisul şi galoşul, iar la zece plecăm. Ce zici?
― Mergem. Şi cine va fi al treilea?
― De ce să fim trei?
― A, nu! Ce, crezi că organizăm un picnic cu dom­nişoare? Dar dacă ţi se întâmplă ceva? Aici e Zona. Trebuie să fie ordine.
Zâmbeşte uşor, dând din umeri resemnat.
― Cum vrei tu. Oricum le vezi mai bine.
Ce-ar fi să nu le văd! Sigur că a fost mărinimos, n-am ce zice, s-a străduit pentru mine: un al treilea e de prisos. Mai bine să plecăm numai noi doi. N-o să ne afle nici vântul, nici pământul.
Dar eu ştiam că cei de la Institut nu mergeau în Zonă doar câte doi. Exista următoarea regulă: doi făceau treaba şi un al treilea privea, iar când era întrebat, po­vestea totul.
― Personal, l-aş fi luat pe Austin, continuă Kirill. Dar tu, bineînţeles, nu-l vrei. Sau nu ai nimic împotrivă?
― Ba da. Numai Austin nu. Pe Austin ai să-l iei altă dată.
Austin nu-i băiat rău, e laş şi curajos într-o proporţie normală, dar, după mine, e marcat deja de cele prin care a trecut. Lui Kirill nu pot să-i explic, dar eu aşa le văd: îşi închipuie omu' că ştie şi înţelege totul despre Zonă, adică  nu-i  mai lipseşte decât înmormântarea.   Pof­tim,   n-are decât să moară. Numai că ... fără mine.
― Bine, spune Kirill. Dar Tender?
Tender. Ăsta e al doilea laborant al său. Om obişnuit, liniştit.
― Cam în vârstă, spun. Şi are şi copii.
― Lasă, c-a mai fost în Zonă.
― Fie şi-aşa. Să rămână Tender.
A rămas să studieze harta, iar eu am pornit în galop, direct spre "Borj", pentru că voiam să halesc ceva, iar gâtlejul mi se uscase.

În sfârşit, s-o lăsăm baltă. Deci apar eu dimineaţă     la     nouă,     ca-ntotdeauna, şi prezint permisul la intrarea de serviciu, unde stă o prăjină de sergent pe care îl mardi­sem anul trecut, pentru că, beat fiind, se agăţase de Guta.
― Hai noroc! îmi spune. Bă, Roşcovane, te caută în tot Institutul ...
Îl întrerup imediat, cavalereşte.
― Nu-ţi sunt Roşcovan şi nu te-nghesui să-mi fii prie­ten, huidumă suedeză!
― Doamne Dumnezeule, Roşcovane! exclamă mirat. Dar toată lumea îţi spune aşa.
Înainte de a merge în Zonă sunt întotdeauna cam nervos, iar pe deasupra, acum, mai sunt şi treaz, aşa că l-am apucat de harnaşament şi i-am aruncat în faţă câteva vorbe, care îi reaminteau în mod detaliat de arborele său genealogic şi de persoana sa. El a scuipat alături şi, înapoindu-mi permisul, mi-a spus cu un glas de-ţi pă­trundea frigul în oase:
― Redrick Schuhart! Trebuie să vă prezentaţi de ur­genţă la căpitanul Hertzog.
― Eh! Aşa mai merge, îi zic.
Încerc să par vesel, dar cad pe gânduri: "Asta ce-o mai fi? Ce naiba mai vrea de la mine Hertzog în timpul serviciului? Dar, hai să mă duc să-mi arăt şi mutra". Cabinetul lui se află la etajul trei, un cabinet excelent, dar cu gratii la ferestre. Poţi să juri că te afli la poliţie. Willy stă în fotoliul său, pufăie din lulea şi ciocăneşte ceva la maşina de scris, scriptologie de-a lui. 

Într-un colţ, un sergenţel, unul nou, pe care nu-l   cunosc,   cotrobăie  într-un dulap de fier. La noi în institut, sergenţei de-ăştia tot aşa corpolenţi şi rumeni în obraji sunt mai mulţi decât o divizie. Hm! Sânge-n lapte, oricum nu au voie în Zonă, iar de problemele lumii îi doare-n cot.
― Bună ziua, spun. M-aţi chemat?
Willy se uită la mine ca la un loc pustiu, dă la o parte maşina de scris, îmi pune în faţă o mapă volumi­noasă şi începe s-o răsfoiască.
― Redrick Schuhart?
― În persoană, răspund, şi îmi vine să pufnesc în râs. Un râs nervos.
― De cât timp lucrezi la Institut?
― De doi ani, merg pe-al treilea.
― Componenţa familiei?
― Sunt singur. Orfan.
Se întoarce spre sergenţelul său şi-i ordonă sever:
― Sergent Lummer, mergi la arhivă şi adu-mi dosa­rul cu numărul 150.
Willy închide mapa şi mă întreabă sumbru:
― Te-ai apucat din nou de "cele vechi"?
― Care "cele vechi?
― Ştii şi singur care, iar am primit reclamaţii.
"Aşa va să zică", gândesc.
― Dar de unde le-aţi primit?
Încruntându-se, se ridică şi scutură nervos pipa în scrumieră.
― Nu te priveşte. Te sfătuiesc în numele unei vechi prietenii; renunţă la afacerea asta pentru totdeauna sau zbori imediat din Institut ... Şi definitiv. Mă-nţelegi? Dacă te prind şi a doua oară, nu mai scapi doar cu şase luni.
― Înţeleg, îi spun. Asta înţeleg.
Mă priveşte din nou cu ochi inexpresivi, pufăind din luleaua goală şi frunzărind dosarul. Asta însemna că ser­gentul Lummer se întorsese cu dosarul numărul 150.
― Mulţumesc, Schuhart, spuse căpitanul Willy Hertzog, poreclit şi Mistreţul. Asta-i tot ce-am vrut să lămu­resc. Eşti liber.

Aşa că am plecat spre vestiar, mi-am tras salopeta pe mine, mi-am aprins o ţigară,  gândind:  "De  unde s-o fi ivit şi zvonul ăsta? Dacă-i din Institut, atunci totul nu-i decât o minciună. Aici nimeni nu poate şti ceva despre mine. Iar dacă e de la poliţie, ce-ar mai putea şti în afară de vechile mele afaceri? M-o fi turnat Sterviatnik, o canalie, care nu merită decât să fie înecat. Numai că acum nici Sterviatnik nu ştie nimic despre mine". M-am gândit ce m-am gândit, dar n-am descoperit nimic şi m-am hotărât s-o las baltă. Ultima oară am fost în Zonă acum trei luni, noaptea, şi aproape toată marfa "a făcut aripi". Nu m-au prins asupra faptului, iar acum numai dracu' poate să mă mai ia!

Dar, tocmai când coboram scările, mi-a trăznit o idee. M-am întors în vestiar, m-am aşezat pe-o bancă şi am început din nou să fumez. Reieşea că astăzi nu mai aveam voie să mă duc în Zonă. Nici mâine şi nici poi­mâine. Deci, eram din nou luat în colimator de curcanii ăia râioşi. Nu m-au uitat, iar dacă m-au uitat, cineva a avut grijă să le reamintească. Oricum nu mai are im­portanţă cine a făcut-o. Nici un stalker nu s-ar apropia de Zonă, nici măcar pe departe, când ştie că e urmărit, doar dacă nu cumva a înnebunit. Deocamdată, aveam ne­voie de cel mai întunecat colţişor unde să mă pot as­cunde. Auzi la ei: Zonă! Păi, n-am mai fost acolo cu legitimaţia de nu ştiu câte luni. Ce v-o fi căşunat pe un biet laborant cinstit?".

M-am gândit la toate astea şi parcă m-am simţit mai uşurat că astăzi nu trebuia să mă duc în Zonă. Am să-n­cerc să-i comunic toate astea lui Kirill, cât mai delicat. I-am spus-o însă direct:
― Nu mai merg în Zonă. Aveţi ceva dispoziţii?
Bineînţeles că la-nceput se holbează la mine. Apoi, parcă începe să-nţeleagă. Mă ia de cot şi mă conduce până la el în cabinet, mă aşază pe scaunul lui, iar el se cocoaţă alături, pe pervazul ferestrei. Tăcem şi fumăm. Apoi, mă întreabă cu grijă:
― S-a întâmplat ceva, Red?
Ce pot să-i spun?
― Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ieri, ce chestie, am pierdut la pocker douăzeci de monede. Joacă tare Nunan ăsta.
― Stai. Ce-ţi veni? Te-ai răzgândit?
― Nu am voie, îi răspund printre dinţi. Nu am voie, mă-nţelegi? Chiar acum m-a chemat la el Hertzog.

Se întristează şi ochii îi lăcrimează din nou ca unui pudel bolnav. Tuşeşte spasmodic, aprinde o altă ţigară de la chiştocul vechi şi spune încet:
― Poţi să-mi povesteşti, Red. N-am să scot o vorbă.
― Las-o baltă. Nu despre tine e vorba.
― Deocamdată nu i-am spus nimic lui Tender. De permis i-am făcut rost, dar ce-i mai important, dacă mer­ge  sau  nu  merge,  nu  l-am întrebat.
Tac şi fumez. Hm! Să râzi şi să plângi, nu mai poate omu' să înţeleagă nimic.
― Ce ţi-a spus Hertzog?
― A, nimic deosebit. M-a turnat careva, asta-i tot.

Se uită la mine cam ciudat, sare de pe pervaz şi în­cepe un du-te-vino în propriul cabinet. El aleargă, eu stau, scot fum şi-mi ţin gura ferecată. Îmi pare rău de el şi totodată mi-e necaz cât de tâmpit s-au potrivit lucrurile. Cum s-ar spune, s-a vindecat omul de melancolie. Dar cine-i vinovat? Desigur, eu. Dar deodată încetează să mai alerge, se opreşte chiar lângă mine şi, uitându-se undeva într-o parte, mă întreabă stingherit:
― Ascultă, Red. Şi cam cât ar putea să coste un bi­beron plin?
La început nu l-am înţeles. Întâi m-am gândit că şi-a propus să-l cumpere cine ştie de unde, numai că de unde să-l iei. Nu exista decât unul, iar pentru ăsta nu-i ajun­geau banii: de unde să-i aibă el, un specialist internaţio­nal, şi încă unul rus? Pe urmă însă m-a fulgerat o idee: da' ce crede el, mârşavul, că din cauza verzişorilor amân toată afacerea? Ah, porc de câine, drept cine mă iei? Am deschis gura să-i amintesc de toţi dumnezeii famili­ei, dar mi-am muşcat limba şi m-am abţinut. Pentru că, într-adevăr, drept cine mă lua? Drept un stalker? Stalker şi sunt, adică unul care are nevoie de cât mai mulţi verzişori şi care toată viaţa se târguieşte numai pentru ei. Cum s-ar zice, ieri am pus momeala şi astăzi arunc un­diţa, adică măresc preţul.
Îmi amorţise deja limba numai la gândul ăsta şi, colac peste pupăză, se mai şi uita drept la mine, fără să cli­pească. Dar am văzut în ochii lui doar înţelegere, nedesluşind încă dispreţul.

Aşa că am început să explic liniştit:
―   La   garaj   nu   s-a  dus deocamdată nimeni, niciodată, cu permisul. Acolo nu există încă un traseu marcat, asta o ştii şi tu. Deci când o să ne întoarcem, Tender al tău va începe să se fălească cum ne-am repezit direct spre garaj, cum am luat tot ce ne trebuia, şi cum ne-am şi întors imediat, de parcă am fi mers până la vreun de­pozit oarecare. Fiecăruia o să-i fie atunci clar ce ştiam înainte de plecare şi de ce ne duceam acolo. Şi care din­tre noi trei a turnat. Fără comentarii. Acum înţelegi de ce-mi miroase ceva?

Îmi termin discursul, ne uităm unul la altul drept în ochi şi tăcem.
Apoi, pe neaşteptate, pocneşte din palme şi, frecându-le cu însufleţire, îmi spune:
― Ei, ce să-i faci, dacă nu se  poate,  nu  se  poate.  Eu  te-nţeleg, Red, şi nu pot să te condamn. Merg şi singur. Cred că mă descurc. N-ar fi prima dată ...

Aşterne harta pe pervaz, se propteşte în mâini şi se apleacă deasupra ei; parcă i se adună în ochi toată dâr­zenia.
Îl aud mormăind:
― O sută douăzeci de metri ... chiar o sută douăzeci şi doi ... Şi ce mai este acolo în garaj ... Nu,  nu-l iau pe Tender. Ce zici Red, crezi că, într-adevar, nu merită să-l iau pe Tender? Totuşi, are doi copii.
― Nu te vor lăsa să mergi singur.
― Ba mă vor lăsa, mormăie el. Nu-mi plac însă auto­camioanele alea. După treisprezece ani de la deschiderea cerului tot mai stau acolo şi sunt ca noi. La douăzeci de paşi ― cisterne ruginite şi găurite ca nişte site, iar lân­gă ele autocamioane nou-nouţe, ca pe banda de montaj. Ah! Ce ţi-e şi cu Zona asta!

Îşi ridică fruntea şi se uită pe fereastră. Mă uit şi eu. Dincolo de geamul gros şi plumburiu de la fereastra noas­tră    se    observa,    la   o aruncătură   de   băţ,   Zona-măicuţă vă­zută ca-n palmă de la etajul nouă.

Privind-o, pare a fi pământ ca orice pământ. Soarele răsare deasupra ei ca-n orice altă parte a Pământului şi parcă nimic nu s-a schimbat în toţi aceşti treisprezece ani. Tata, Dumnezeu să-l ierte, s-ar fi uitat şi n-ar îi observat nimic deosebit, poate doar ar fi întrebat: "Da' fabrica aia de ce nu fumegă, e grevă sau ce? ..."
Conuri din rocă galbenă, caupere strălucind în soare, şine, iar pe şine o locomotivă mică cu platformă. Ce mai, peisaj industrial în toată regula! Numai oamenii lipsesc. Nici vii, nici morţi. Uite că se vede şi garaju': un maţ lung şi cenuşiu, cu poarta desfăcută, iar pe o platformă de asfalt stau autocamioanele. Nu s-a întâmplat nimic cu ele de treisprezece ani. Însă, Doamne fereşte, să te stre­cori între două maşini, mai bine le ocoleşti ... Acolo e o crăpătură în asfalt, doar dacă între timp n-au mai crescut niscaiva mărăcini.


va urma