FUM...

Elena Neicu

Azi, sufletul mi-e gol de aşteptări

Şi la lumina zilei, să sfărâmă

La fel ca fumul ultimei ţigări,

Pe care-am stins-o, cu o clipă-n urmă.

Asemeni unui condamnat la moarte,

Ce-o ultimă dorinţa-şi poate pune,

Străpunge zarea cu priviri deşarte,

Fără a-şi mai dori ceva anume.

Şi-n timpul scurt, ce-acum i-a mai rămas,

Străbate amintirile-alergând,

Tot încercând să afle acel pas,

Ce l-a greşit, când zborul i s-a frânt.

Nu pentru c-ar putea să mai pornească

A cuceri în viaţă noi redute,

E mult prea ostenit, s-o mai dorească,

Şi astăzi, are aripile frânte.

Ci pentru, că ar vrea acum,

În clipa cea din urmă-n care pleacă,

Să facă primul pas, pe al său drum,

Primind lumină... ca să înţeleagă...