Blindatele morţii (34)

Sven Hassel

Când luptam în Maroc, spuse Legionarul, nu trebuia să facem decât un singur lucru: să ne întoarcem spre Mecca şi să spunem „Ins Allah". Şi apoi porneam de-a dreptul! Aici ce să mai spunem? Deci înainte, băieţi!
Noi suntem putregai şi vom crăpa pentru alt putregai.
Tunuri, mitraliere, aruncătoare de flăcări, bazooka, mine, bombe, grenade: cuvinte, poate! Dumnezeu, totuşi, ştie ce amintesc ele!
― Camarazi, venim...
Şi toţi aceşti oameni în uniformă, beţi, ge­loşi, bolnavi, înspăimântaţi atacau.
― Prada vă aşteaptă! Sângele, femeile, băutura!
Mâine veţi fi morţi! Şi noi de asemenea.
Viva la Muerte!

TRĂIASCĂ MOARTEA

 ― Gata! Iar am intrat la apă! zise Porta. De fiecare dată când comandoul e refăcut, ne aruncă în groapa cu ra­hat!
 ― Atâta vreme cât ne lasă în pace, n‑ai de ce să pro­testezi, spuse Bătrânul.
După ce‑şi curăţă jobenul cu o cârpă pentru şters ar­mele, Porta propuse o partidă de cărţi.
 ― Ivan poate sosi dintr‑o clipă în alta, mârâi Stege prost dispus. Ar fi mai bine să ne odihnim.
Dar văzându‑i pe camarazi cum încep să joace pe fun­dul unei gropi de grenadă, nu se mai putu abţine, şi ceru cărţi. Micuţul îşi împodobise capul cu o scufiţă de neîn­chipuit, probabil o rămăşiţă a unui vechi melon pe care Porta îl sfătuise s‑o poarte. Uluit, von Barring ceru expli­caţii.
 ― E o pălărie tip Napoleon, pe care Micuţul a găsit‑o la balamucul din Brodnâi, declară Legionarul.
 ― Mi‑ar place totuşi foarte mult să nu cădeţi în ridicol, mormăi von Barring. Colonelul nu suportă aşa ceva!
 ― Dar, domnule căpitan, nu putem totuşi continua să purtăm „manşoanele pentru ţeastă" la începutul primă­verii! interveni Porta. Cum acoperămintele de armată ne fac rău la păr, camaradul a pus căciuliţa asta de munte!

Von Barring ne privi cu o înfăţişare de nepătruns, scu­tură din cap şi dispăru în lungul tranşeei, urmat de loco­tenentul Vogt.
Timp de câteva zile sectorul nostru de front a fost calm; ruşii din faţă stăteau liniştiţi şi schimbam mesaje de la o tranşee 1a alta. Unul dintre ruşi, care vor - bea foarte bine germana, ne promitea lucruri minunate în cazul că acceptăm să aruncăm armele şi să trecem la ei.
 ― Mii de perechi de picioare frumoase vă aşteaptă la Moscova! striga el.
 ―  E adevărat ce spune păduchosul ăsta? întrebă Mi­cuţul, brusc foarte interesat.
 ― Poţi să te duci să‑l întrebi! îl sfătui Porta.
Micuţul ieşi din tranşee, îşi puse mâinile pâlnie la gură şi strigă din toate puterile:
 ―  Aici Micuţul! Ce tot povesteşti de tipele tale din Moscova? Dacă ai dovezi, am putea discuta.
Puţin după aceea rusul răspunse:
 ― Vino aici, Micuţule, îţi vom da un bilet pentru rapid, care te va lăsa în mijlocul celui mai mare bordel din Moscova.
Micuţul se gândi o clipă:
 ― E prea frumos să fie adevărat ce spune boul ăsta. Şi adăugă cu profund dispreţ: Nu eşti decât un lăudăros şi un ticălos roşu!
În pofida liniştii aparente, întăririle de artilerie so­seau ziua şi noaptea, fără întrerupere. Apoi, într‑o di­mineaţă, devreme, am zărit foarte sus pe cer un mic avion argintiu cu aripi ca de libelulă.
 ― Observator de artilerie, declară Heide.
 ― Crezi că eşti deştept? spuse Porta prost dispus.
Heide a avut diplomaţia să nu răspundă. La nouă fix a început bombarda - mentul. Mii de obuze, de grenade, de rachete s‑au revărsat peste tranşee, dând impresia unei explozii neîntrerupte. Ghemuiţi în gropile noastre, ne aflam sub o imensă umbrelă de oţel incandescent. Două ore de iad! Şi brusc tirul încetă. Se aşternu o tăcere neliniştitoa­re. Am descoperit uimiţi nu numai că nici unul dintre noi n‑avea nici cea mai mică zgârietură, dar şi că armele şi muniţiile rămăseseră intacte. Acest noroc excepţional pro­vocă în toată poziţia un hohot de râs homeric şi eliberator. Atunci au apărut deasupra copacilor valuri de avioane trăgând după ele o trenă de bombe cu fosfor şi cu ben­zină. Cine nu reuşea să se adăpostească era curăţat într‑o secundă. „Măcelarii" ne‑au pisat timp de o oră, apoi după o scurtă pauză, artileria a atacat din nou.
Porta privi în sus şi mormăi:
 ― Petrecerea asta o să ţină pe puţin două zile! N‑aş fi crezut că se...
N‑a putut să‑şi termine vorba. O explozie extraordi­nară îl aruncă în groapa sa şi o ploaie de pietre şi oţel căzu pe capetele noastre.
 ― Ce rahat! strigă Micuţul. De data asta fără prostii, altfel ne‑am ars!
Legionarul, care asculta la sţie, ridică mâna:
 ― Ne chemă comandantul de batalion, dar e imposi­bil să aud vreun cuvânt.
 ― Mai încearcă, îi strigă locotenentul von Lüders, comandantul nostru de companie.
Legionarul învârti disperat manivela de apel şi deveni brusc foarte atent. Îi zâmbi locotenentului von Lüders:
 ― Domnule locotenent, zise el, să nu credeţi că am căzut în cap, dar comandantul tocmai a ciripit că gene­ralul de armată vine cu el să inspecteze poziţiile noastre. Sunt pe drum!
Lüders şi noi înşine l‑am privit încremeniţi, ca şi cum ar fi căzut din lună.
 ― Doamne, fie‑ţi milă de noi! spuse locotenentul.
 ― Ce nu merge? întrebă Micuţul. O să primim oare artilerie?
 ― Nu, un general de corp de armată, rânji Porta.
 ― Asta mai lipsea! exclamă Micuţul. O să vedeţi că animalul ăla ne aruncă exact în labele lui Ivan! Dac‑aş putea s‑o şterg pe uşă din dos!
Locotenentul von Lüders primi ordinul să‑l aştepte pe general la o cotitură a unui drum desfundat ca să‑i con­ducă, pe el şi statul lui major, pe linia frontu - lui. Înjurând de tot şi de toate, Lüders îi ordonă Bătrinului să‑l urmeze cu comandoul.
 ― Hai, la drum! spuse Lüders şi începu să fugă ca să traverseze spaţiul descoperit care ne despărţea de tran­şeea următoare.
 ― Ne‑am fi lipsit bucuroşi de povestea asta! zise Porta. Să vezi acum fericire pe capul fricoşilor!
Ruşii ne‑au prins imediat sub focul unei mitraliere grele, instalată pe o înăl - ţime, chiar în faţa noastră. Cul­caţi într‑un şanţ, am reuşit să traversăm drumul târâş, apoi să ne strecurăm în spatele unui tufiş care ne ascun­dea de privirile inamicului, dar nu ne ferea de gloanţe. Total epuizaţi, unii gata să leşine, am ajuns, în şfârşit, la drumul desfundat. Ne‑am aruncat în şanţ şi Micuţul, gâ­fâind, ridică mâna ca un băieţaş la şcoală:
 ― Domnule locotenent, ce trebuie să facem ca să pu­păm şi anul viitor o plimbare de soiul ăsta?
N‑a primit nici un răspuns, fiindcă generalul şi mai mulţi ofiţeri de stat‑major tocmai apăruseră în curbă. În­tregul grup sosea dându‑şi aere de‑a lungul drumului. Epo­leţii roşu aprins, pasmanteriile de aur, crucile argintii stră­luceau orbitor, dar colonelul Hinka şi căpitanul von Bar­ring păreau foarte prost dispuşi: probabil nu primiseră complimente.
Locotenentul von Lüders pocni din călcâie şi se pre­zentă:
 ― Locotenentul von Lüders, comandaal companiei a 5‑a. Aici se află coman- doul de acoperire, sub ordinele subofiţerului Beier.
Generalul se uită insistent cu o expresie de inchizi­tor la Lüders şi, fără măcar să‑i răspundă la salut, se în­toarse spre locotenent‑colonelul Hinka.
 ― Încă unul din şleahta dumitale, cojonele? Fii atent! Nu‑i ordine, nu‑i disciplină! Asta nu mai este o companie de armată, ci o centrală telefonică! Aţi văzut vreodată un locotenent prezentându‑se unui comandant de armată cu o trupă răspândită într‑un şanţ de parcă a fost vomitată acolo şi cu oameni care rumegă ca nişte vaci îndopate cu furaje? Ce adunătură pe porci murdari! Apoi, adresân­du‑se lui Lüders: Unde vă este masca de gaze? Şi casca? Ştiţi foarte bine că trebuie să o purtaţi în permanenţă! De când ne plimbăm în linia întâi cu şapca de garnizoană?
Generalul era stacojiu. Abia atunci observă pălăria fantezistă a lui Porta şi pe cea a Micuţului.
 ― Şi ăştia doi? Ce au pe cap?
Porta se ridică cu o încetineală nesfârşită şi, spriji­nindu‑se în puşcă, declară:
 ― Un ţilindru, domnule general!
 ― A, da, un ţilindru! Hai! Dă‑l jos imediat. Ai grijă să‑l pedepseşti pe omul acesta, colonele. Apoi, întorcându‑se spre Micuţul care morfolea liniştit un fir de iarbă, cu scufiţa dată pe ceafă: Şi asta? Este probabil tot un soi de pălărie şi ai avut tupeul să te împopoţonezi cu ea.
Micuţul se ridică speriat, se împiedică şi se întinse cât era de lung, în vreme ce pistolul automat îi alunecase în şanţ. Reuşi, în sfârşit, să se pună pe picioare.
 ― Da, domnule general, e doar o pălărie Napoleon.
 ― Ce!
(Micuţul nu ştia ce înseamnă asta şi credea cu toată convingerea că o pălărie melon se numeştee aşa.)
Generalul închise ochii pe jumătate şi, din stacojiu, deveni alb.
 ― Omul acesta, colonele, va fi trimis la Curtea mar­ţială imediat ce regimentul va pleca din linia întâi. Îl învăţ eu minte să‑şi bată joc de mine!
 ― Bunule şi dragule Ivan, murmură Bătrânul, cântă‑le puţin din orgile lui Stalin!
Din nefericire, Ivan nu auzi nimic şi sectorul rămase liniştit. Genera­lul, încă foarte furios, ceru să vadă pozi­ţiile şi, în timpul drumului, se adresă ironic unui loco­tenent care se aruncase pe burtă în clipa când o grenadă de 75 explodase pe drum:
 ― Ce cauţi pe jos, locotenente? Ai pierdut ceva?
Locotenentul se ridică roşu de ruşine şi‑l urmă pe marele şef. După ce inspectă poziţiile pe care le critică de la un capăt la altul, generalul se angajă pe o por - ţiune de teren descoperit pe care noi o străbătuserăm câteva clipe mai devre - me. Bucuria ruşilor! În aceeaşi clipă, din înaltul colinei pârâi mitraliera. Trei ofiţeri au fost răniţi, dar generalul, ţeapăn şi nepăsător, a străbătut zona fără măcar să le arunce o privire. Pe drum am fost întâmpinaţi de o salvă de gre - nade dintre care una sfâşie abdomenul locotenentului Lüders, care muri imediat, iar alta smulse piciorul unui ofiţer. Câteva zile mai târziu scăpasem din locul acela infernal şi‑l regăseam bucuroşi pe locotenen­tul Halter, fostul nostru comandant, de curând ieşit din spital.

va urma