Fire de mohor

Elena Serban

Fire de mohor, plăpânde pe un caier,

aşteptau copiii pierduţi prin capitală,

dar ei treceau în grabă şi-n urma lor un vaier

se-amesteca în colbul rămas la îndoială.

Înnămeţită prispa, din casa cu muşcate,

primea colindători, dar nu le mai zâmbea,

icoanele zvâcneau de lacrimi deportate

între apus şi zori, spre toţi şi nimenea.

Frisoanele muşcau din bulbii de zambile

şi bunul mă ruga să vin pe la mormânt,

duioasele poveşti, cu miei pierduţi din file,

la tâmple-ncărunţeau pe un fuior de gând.

Doar zarzărul mai stă cu braţele spre cer

Şi iarna se închid fântânile în dor,

din ramă, surâzând cuminţi, nimic nu cer,

la margine de sat sunt fire de mohor.

Pestriţă lume trece, asfaltu-a-nlocuit

pieptişul de ţărână din care m-am născut,

dar ultimul fecior, zglobiu şi fericit,

se-ncumetă să-şi ia ogorul de-nceput.