Tom Gallagher
„Marea Britanie ar putea să devină fracturată în facțiuni unite de nimic altceva decât de lipsa de înțelegere și antipatia față de celălalt.“ (James Wharton)
Marea Britanie înregistrează cea mai rapidă creștere a populației din Europa. În următorii 20 de ani, populația sa urmează să crească cu 20 de milioane de persoane, ceea ce înseamnă mai bine de 25 de procente. În acest context, nu este de mirare că, cel puțin în ultimele șase luni, imigrația a devenit cea mai importantă problemă pentru electoratul britanic. În ultimele două decenii, migrația la scară largă a fost sprijinită de o elită cosmopolită. Când încă avea credibilitate, această elită insista că Marea Britanie beneficia, din punct de vedere cultural, din diversitate. În plus, din cauza iminenței unui viitor european comun, frontierele naționale erau din ce în ce mai demodate.
Astfel de argumente sunt mai puţin frecvente astăzi, în epoca unei Uniuni Europene paralizate și incapabile să răspundă metodic provocărilor economice și de securitate. Dar argumentul că migrația pe scară largă sporește productivitatea economică este încă larg auzit. Se insistă pe faptul că eventuala contribuție a nouveniților la creșterea economică va ajuta la plata pensiilor britanicilor. Dar un raport publicat la Londra chiar luna aceasta de Institute for the Study of Civil Society (Civitas) arată că, de fapt, contribuția lor nu va conduce la îmbunătățirea condițiilor de viață sau la creștere economică. Autorul raportului, Robert Rowthorn, profesor emerit de economie la Universitatea Cambridge, susține chiar că va avea loc o stagnare a salariilor sau chiar scăderea veniturilor în termeni reali. Aceste consecințe nefavorabile vor fi resimțite în primul rând de britanicii din clasa muncitoare, pe măsură ce surplusul de forță de muncă provenit din noii migranți va împinge în jos salariile.
Tabără de migranţi improvizată la Calais, în apropierea Eurotunelului care leagă Franţa de Marea Britanie
Imigrația necontrolată conduce de multe ori la importul de sărăcie multigenerațională. Dar, așa cum David Green, directorul Civitas, a subliniat în același raport, pot exista daune semnificative pentru țările de origine: „Ţările bogate se îmbogățesc pe cheltuiala țărilor mai sărace. Atitudinea pare să fie: să lăsăm țările sărace să plătească pentru educația tinerilor lor și apoi să îi invităm aici pentru a le exploata aptitudinile. Țările sărace nu își pot permite să-i piardă pe tinerii cei mai educați și mai motivați“.
Multă vreme pe BBC nu a existat nicio discuție serioasă despre imigrație și despre efectele sale. Jurnalistul Ed West nota – întrun raport al Civitas – faptul că „în discuția pe tema imigrației, BBC a acordat un spaţiu covârșitor vocilor promigrație, deși acestea reprezintă un punct de vedere minoritar, chiar dacă elitist“. Și tot el a mai adăugat: „nu ar fi o exagerare să spunem că un străin care s-a uitat numai la BBC ar putea vizita această țară fără a avea cunoștință despre multe dintre problemele sociale asociate imigrației“. Sigur, dacă și criticilor li s-ar fi permis să apară pe BBC, este posibil ca un mic procent dintre ei să fi avut accente xenofobe sau șovine.
După cum sublinia recent Charles Crawford, fostul ambasador britanic în Polonia (fără a se referi exclusiv la britanici): „Majoritatea europenilor înțeleg că propriile lor identități individuale, genetice și cultural-lingvistice sunt toate amestecate datorită transformărilor petrecute vreme de secole. Ei sunt deschiși schimbărilor aduse de migrație, atât timp cât aceasta este controlată, rezonabilă și transparentă. Dar ei vor să cunoască detaliile, termenii acordului și modul în care acesta va fi implementat“.
Agenda ușilor deschise în materie de imigrație a fost concepută și pusă în aplicare de către o elită bine educată, provenită din profesiile liberale. Ei obișnuiau să administreze Imperiul Britanic, iar o minoritate semnificativă a fost atrasă apoi de comunism, pentru că părea să prezinte schema unui sistem global universalist în care ei ar putea exercita poziții de autoritate. David Goodhart, unul dintre criticii lor, spune că aceștia au adoptat o atitudine de superioritate în raport cu cetățenii britanici obișnuiți, fiind convinși că știu mai bine decât aceștia ce este bun pentru ei.
Jumătate de secol de Uniune Europeană, precum și răspândirea în Occident a unei culturi a disidenței și experimentării îndrăznețe au consolidat credința acestor „preoți“ radicali că lumea va fi în curând redusă la o singură cultură globală, progresistă și omogenă. Reunind oameni de afaceri, profesioniști din sectoare civile, din lumea ONG-urilor și celebrități, în timp ei au ajuns să se considere parte dintr-o „elită deteritorializată“, care nu avea loialitate față de o anumită țară.
În epoca ISIS, speranțele utopice ale acestor personaje cosmopolite devin tot mai parohiale, orientate doar pe termen scurt și nerealiste. Imigranții pe care ei i-au întâlnit sunt sunt cei din categoria bonelor, a menajerelor sau a chelnerilor din restaurantele exotice. Sunt genul de profesioniști extrem de bine plătiți care trăiesc în cartiere prospere și care nu văd imigranți în fiecare zi.
Au fost prea puțin interesați să investigheze dacă toți imigranții sunt la fel. Unii, cum ar fi persoanele cu studii superioare și productive economic, cu puțini dependenți, s-au dovedit a fi foarte valoroși pentru economie și ușor de integrat ca noi cetățeni britanici. Dar ei au fost depășiți și copleșiți de nou-veniții săraci, prost educați și inițial nevorbitori de engleză. De multe ori era vorba de familii cu probleme de sănătate, susceptibile de a trăi de pe urma asistenței date de stat, deseori cu până la şase copii, rareori încurajați să depună prea multe eforturi la școală și cu probleme sociale. Somalezii, până de curând grupul etnic cu cea mai rapidă creștere din Marea Britanie, reflectă bine acest tipar.
Când influentul om de știință Michael Young a demonstrat, în anii ’50, cât de mare era atașamentul celor din clasa muncitoare pentru stabilitate şi predictibilitate, descoperirea a fost celebrată de cercurile academice de stânga. Dar, în ultimele decenii, atunci când oamenii au început să obiecteze, predictibilitatea lor fiind perturbată de amplorea imigrației în masă, ei au fost adesea denunțați ca fiind înapoiați și rasiști.
Oamenii obișnuiți din cartierele unde nou-veniții s-au stabilit nu sunt naivi. Ei pot vedea cum unii dintre aceştia se integrează, contribuie și îmbunătățesc locul. Printre ei sunt și românii cu o etică puternică a muncii, prietenoși și pregătiți să facă ceva pentru a întări echilibrul social al cartierului în care trăiesc acum. Dar există și mulți migranți, o mulțime chiar din România, ale căror norme și valori sunt departe de cele ale culturii occidentale contemporane. Ei pot avea trăsături pitorești și agreabile, dar și pe cele pe care cetățenii autohtoni (și totodată chiar mulți dintre nou-veniți) le găsesc drept ciudate și tulburătoare.
Mulți dintre migranții din Marea Britanie provin din societăți care au eșuat să construiască o civilizație modernă de succes. Iar acest lucru nu poate fi pus pe seama imperialismului occidental, care a fost o experiență relativ scurtă; și, fără îndoială, perioada destul de lungă de dominație britanică în India a lăsat beneficii civilizaționale, în special legile și instituțiile de învățământ care îi ajută pe mulți dintre indienii care trăiesc astăzi în Marea Britanie să se dezvolte în noua lor casă. Mulți dintre migranții din țările Orientului Mijlociu aduc cu ei rivalități fratricide și niveluri scăzute de realizare intelectuală. Acest lucru este ilustrat și de numărul mic de cărți publicate anual în aceste țări și lipsa comerțului dintre ele. Ei pot avea priorități culturale (cum ar fi atitudinea față de femei) și o perspectivă religioasă monolitică, ceea ce înseamnă că doar o minoritate dintre ei va accepta cu ușurință valorile europene.
În acest context, nu este deloc surprinzător faptul că s-au format rapid comunități segregate. Cele mai ridicate niveluri de segregare înregistrate oriunde în Marea Britanie sunt cele dintre indieni și pakistanezi, în orașele din nordul Angliei. Tot ele prezintă, de asemenea, un grad semnificativ mai mare de segregare între negri și asiatici decât între albi și negri. Acest lucru sugerează că explicația pentru izolarea multora dintre nou-veniți nu este rasismul alb, ci mai degrabă lipsa unei culturi comune care să permită unor grupuri diferite să împartă ceva semnificativ.
Ray Honeyford era director în 1984 într-o școală din orașul Bradford. El a încercat să promoveze integrarea prin încurajarea elevelor să facă sport și să lupte pentru rezultate academice bune. Totodată, el preda istoria Marii Britanii copiilor imigranților din sudul Asiei care lucrau în fabricile textile din oraș. Ray Honeyford a devenit însă obiectul unei vânători de vrăjitoare purtate de către activiștii de extremă stângă și, până la urmă, a fost alungat din școală. Puțini au fost cei care la nivelul autorităților i-au luat apărarea. Multiculturalismul era văzut ca fiind dincolo de critică. Noii britanici trebuiau încurajați să-și celebreze propriile culturi, chiar dacă mulți dintre ei veniseră în Marea Britanie tocmai pentru că aceste culturi rurale și pline de superstiții se dovediseră adesea ca fiind extrem de restrictive.
De foarte multe ori, multi-culturalismul s-a dovedit a fi o formă de marxism cultural, centrat nu pe conflictul de clasă, ci pe un conflict axat pe linii etnice și religioase. A prosperat în conformitate cu filozofia dominantă a postmodernismului, care accentua faptul că toate adevărurile și valorile sunt relative.
Iar cei care pretindeau, la fel ca Honeyford, că rădăcinile iudeo-creștine ale culturii occidentale au inspirat și cultivat progrese civilizaționale majore - în artă, literatură, cultură, arhitectură, muzică, științele moderne, aboliționismul și chiar și noţiunea că fiecare ființă umană este în mod inerent egală - erau tratați ca proscriși. Li s-a refuzat promovarea sau accesul la granturi de cercetare în universități și, uneori, au fost chiar explicit persecutați, precum Honeyford.
Câțiva ani mai târziu, jurnalistul James Wharton observa: „Aproape orice politician serios recunoaște acum că Honeyford a avut dreptate să susțină deopotrivă că multi-culturalismul este o rețetă pentru segregarea comunităților și că lucrează împotriva dezvoltării unui set unic de valori de bază, care puteau să îi aducă laolaltă pe membrii societății britanice. Marea Britanie va fi permanent fracturată în facțiuni unite de nimic altceva decât de lipsa de înțelegere și antipatia față de celălalt“.
Considerată până nu demult drept o insulă de siguranță şi calm grație istoriei neîntrerupte de stabilitate politică, Marea Britanie a început să se confrunte cu străzi tot mai volatile. Bradford a fost scena uneia dintre cele mai grave revolte din timpurile moderne, în 2001. În 2011, în timp ce țara se pregătea să găzduiască Jocurile Olimpice, au izbucnit revolte majore in multe orașe, pe fondul indignării generate în urma împușcării unui suspect de trafic de droguri înarmat de către poliția din Londra. Nu doar minoritățile etnice au luat parte la tulburări, ci și mulți dintre albii nativi, scoțând la suprafață o stare de spirit rebelă (în niciun caz una care ar încuraja o mulțime de noi cetățeni, în special din țările afectate de război, să respecte legea).
Și astfel, criticii care argumentau că Anglia este o insulă prea mică pentru a găzdui un proces migratoriu pe scară largă aveau în sfârșit un public. Cel mai erudit și mai persistent dintre ei era David Goodhart, provenit din elita liberală, fondatorul respectatei reviste Prospect. El credea că imigranții ar trebui asistați, primiți și protejați de hărțuire. Tot el credea însă că imigrația în masă va crea o societate inacceptabil de diversă și, în cele din urmă, una fracturată. Nu va mai exista suficientă solidaritate la nivelul societății pentru a permite oamenilor să plătească taxe pentru un stat mare și un nivel costisitor de bunăstare. Pe de o parte, britanicii erau bucuroși să primescă noi cetățeni și să le permită să beneficieze de ajutoarele sociale pe care ei le-au plătit din banii lor, atât timp cât numărul lor rămânea controlabil. Pe de altă parte, există o rezistență intensă față de ideea unui potop de imigranți care ar continua să vină pe o durată extinsă.
Goodhart a criticat stânga, pentru proiectul lumii unice, pentru aplicarea egalității universale, fără a ține cont de oameni și de comunitățile reale: „Ei combină ideea de egalitate umană cu ideea nebunească că am avea aceleași obligații față de toate ființele umane“. El credea că jurnaliștii influenți, cadrele universitare și funcționarii internaționali uită adesea un aspect: acela că „pentru majoritatea oamenilor, angajamentele și loialitățile izvorăsc din comunitățile imediate, familie și prieteni, pentru ca apoi să se răspândească spre cartiere, orașe și națiuni. Acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui să ne pese de săracii globului. Dar avem o ierarhie a obligațiilor care înseamnă că vom cheltui de 30 de ori mai mult în fiecare an pe sistemul de sănătate decât pentru dezvoltare. Este greșit?“. În această toamnă, promisiunea stupidă a cancelarului Merkel făcută refugiaților din Siria, că vor fi primiți de către Germania (și, prin extensie de restul UE), a transformat nemulțumirea mocnită cu privire la schimbările demografice din multe orașe europene într-o criză extinsă a UE. Iar acțiunile și declarațiile unora dintre cei mai importanți lideri au agravat și mai mult criza. Asta înseamnă că, atunci când vor avea posibilitatea, există o șansă reală ca o majoritate a britanicilor să voteze pentru ieșirea țării din UE, o perspectivă pe care, până de curând, am considerat-o ca fiind foarte puțin probabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu