Picnic la marginea drumului (4)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Am trecut de prima piuliţă, de a doua, de a treia. Ten­der oftează, stă picior peste picior, îşi schimbă poziţia şi cască de-i trosnesc fălcile, parc-ar scânci un câine. Lânce­zeşte, săracu'. Nu-i nimic, o să-i folosească. Astăzi o să slăbească pe puţin cinci kilograme, mai mult decât cu ori­care dietă ... Am aruncat şi a patra piuliţă. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat, dar sim­ţind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mână pe Kirill.
― Stai. Nici un pas înainte ...

Şi, luând a cincea piuliţă, am aruncat-o mai sus şi mai departe. Uite şi "chelia ţânţarului". Piuliţa şi-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar când a ajuns la jumătatea drumului şi-a schimbat direcţia, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atât de tare, încât a intrat în lut şi a dispărut de sub ochii noştri.
― Ai văzut? şoptesc.
― Numai în filme, spune, şi se întinde aşa de tare în faţă de ziceai că acum-acum o să cadă din "galoş". Mai aruncă una, ce zici?

Să râzi şi să plângi. Una. Dar oare îţi ajunge aici nu­mai una? Eh, ştiinţă! ... În sfârşit. Am aruncat încă opt piuliţe până am încercuit "chelia". La drept-vorbind, ar fi ajuns şi şapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru ― lasă-l să se minuneze de concentra­torul lui. Piuliţa a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucăţică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită şi a lă­sat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape că a chiuit de plăcere.
― Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic, şi gata. Aici să te uiţi. Am să arunc una de trecere şi să n-o scapi din ochi.

Ce s-o mai lungim. Am ocolit "chelia" şi ne-am ridicat deasupra moviliţei. Moviliţa asta ... N-am mai văzut-o până acum. Ca să vezi ... Deci ne-am oprit deasupra moviliţei, iar de aici  până  la  asfalt  doar să-ntinzi mâna, vreo două­zeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să arunc piuliţa şi cu Dumnezeu înainte!
Nu pot s-o arunc.

Eu însumi nu înţeleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotărât s-o arunc.
― Ce ai? spuse Kirill. Ce mai aşteptăm?
― Ai răbdare. Şi mai taci, pentru numele lui Dum­nezeu!
"Acum mă gândesc, am să arunc piuliţa, o să pornim liniştiţi, totul o să meargă ca pe roate, de n-o să freamăte nici un fir de iarbă, iar într-o jumătate de minut vom ajunge la asfalt". Dar dintr-o dată m-au trecut toate su­dorile, de-am simţit că-mi transpiră şi ochii, şi deja ştiam că n-am să arunc piuliţa tocmai acolo. În stânga ... poftim, chiar şi două. Chiar dacă drumul este mai lung şi văd un fel de pietricele nu prea plăcute, totuşi m-am decis să arunc piuliţa într-acolo, numai drept înainte nu, pentru nimic în lume. Şi am azvârlit piuliţa în stânga. Kirill n-a spus nimic, a întors "galoşu", s-a apropiat de piuliţă şi abia atunci s-a uitat la mine. Probabil că nu arătam prea bine, pentru că şi-a întors repede privirea.
― Nu-i nimic, îi spun. Drumul ocolit ne duce mai re­pede.
Am aruncat ultima piuliţă pe asfalt.

Mai departe treaba a mers mai simplu. Am găsit şi crăpătură mea. Era curată, draga de ea, nu crescuse nimic urât pe-acolo şi nici culoarea nu i se schimbase. Mă uit la ea şi mă bucur. Ne-a condus până la poarta garajului mai bine decât orice marcaj.
I-am ordonat lui Kirill să coboare până la un metru şi jumătate, m-am culcat pe burtă şi am început să mă uit prin poarta deschisă. La început, fiind obişnuit cu soa­rele,  totul  era  negru  şi n-am văzut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu întunericul şi am observat că până acum nu se schimbase nimic în garaj. Camionul de-acolo stătea şi acum neatins, fără nici o gaură, nici o pată măcar. Pe platforma de ciment şi de jur-împrejur totul rămăsese ca la început ― probabil că în groapă s-a adunat prea pu­ţină "piftie", iar aceasta nu a mai reuşit să se reverse. Nici măcar o dată. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a plăcut. Acolo unde sunt canistrele străluceşte ceva ca argintul. Mai înainte nu era. În sfârşit, să strălucească cum o străluci, doar n-am să mă întorc acum din cauza asta. Doar nu străluceşte cine ştie ce, ci numai puţintel, foarte slab şi încetişor, ba chiar cu blândeţe ... M-am ridicat şi m-am uitat în toate părţile. Autocamioanele de pe plat­formă par într-adevăr noi, ba mai mult decât atât: de când am fost aici ultima dată parcă sunt şi mai noi. În schimb, cisterna aceea a ruginit complet, săraca, şi cred că în curând o să se dezmembreze complet. Uite şi an­velopa trecută şi pe hartă ce zace răsturnată în faţa ga­rajului.

Nu-mi place această anvelopă. Ceva nu e-n regulă cu umbra ei. Soarele ne bate în spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasă, până la ea mai avem, e încă departe. În general, totul e bine, se poate lucra. Numai că ce stră­luceşte acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum aş fi fumat, m-aş fi aşezat în linişte şi m-aş fi gândit. De ce străluceşte deasupra canistrelor, şi nu alături?  ...  De  ce anvelopa aruncă  o  asemenea  umbră? ... Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobişnuit,  dar  nu periculos ... Cu umbrele astea se pot întâmpla multe, totuşi, ce naiba străluceşte acolo ca argintul? Parcă ar fi un păienjeniş în pădure. Ce fel  de  păianjen  o  fi  împle­tit-o? Of, niciodată n-am văzut păianjeni sau gândaci în Zonă. Şi, colac peste pupăză, "biberonul" nostru se află chiar la doi paşi de canistre. Trebuia să-l iau atunci şi n-aş fi avut nici o grijă acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam să-l ridic, dar ca să-l car cu spi­narea, noaptea, în patru labe ... Cine n-a cărat vreodată un "biberon", lasă să-ncerce: este ca şi cum ai căra şai­sprezece kilograme de apă fără găleţi. "Deci mergem, nu? Păi, sigur că trebuie să mergem ... O duşcă  era  bună  acum" ... M-am întors spre Tender şi i-am zis:
― Acum am să merg împreună cu Kirill în garaj. Ră­mâi pe loc, pe post de şofer. Nu te apropii de tabloul de comandă fără ordinul meu, indiferent ce se întâmplă. Chiar dacă arde pământul sub tine. Dacă te sperii şi faci vreo boacănă, te găsesc şi pe lumea ailaltă.

Clătină din cap cu un aer serios: nu mă sperii, adică. Nasul îi seamănă cu o prună, că doar îl pocnisem zdra­văn ... Am lăsat încet la pământ cablurile de avarie, m-am uitat încă o dată la strălucirile din garaj, i-am făcut semn lui Kirill şi am început să cobor. Am ajuns pe asfalt şi aştept până coboară şi el pe alt cablu.
― Nu te grăbi, îi spun. Nu ridica praful.

Stăm pe asfalt, "galoşu'" se clătină, cablurile de sub pi­cioare alunecă. Tender îşi scoate căpăţâna peste balustra­dă, se uită la noi, iar în ochi i se citeşte disperarea. Tre­buia să mergem. Îi spun lui Kirill:
― Să mergi după mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi paşi în spate. Mă priveşti drept şi nu caşti gura în jur.

Şi-am pornit. M-am oprit în prag şi m-am uitat în jur. Totuşi este mult mai uşor să lucrezi ziua. Acum o săptămână eram culcat exact aici, pe acelaşi prag. Întu­neric ca-ntr-o călimară. Din groapă, "piftia vrăjitorului" scotea limbi albăstrui, ca flacăra spirtului. Ce păcat, că nu luminează, ba chiar pare mai întuneric din cauza lor. Şi-acum, ce să mai zic! Ochii s-au obişnuit cu semiîntu­nericul, totul este ca-n palmă. Se vede praful chiar şi-n cele mai întunecoase colţuri. Şi, într-adevăr, firişoare de argint strălucesc acolo şi se întind de la canistre spre ta­van. Seamănă foarte mult cu un păienjeniş. Poate că ar fi trebuit să-l ţin pe Kirill lângă mine. Să aştept până se obişnuiesc ochii cu semiîntunericul  şi  să-i  atrag atenţia asupra păienjenişului,  ba  chiar  să i-l arăt cu degetul, să-l bag cu nasu' acolo. Dar m-am deprins să lucrez singur, ochii mi s-au obişnuit repede şi am uitat pur şi simplu de Kirill.

Am   păşit   înăuntru   şi m-am dus direct spre canistre. M-am aşezat pe vine lângă "biberon"; păienjenişul parcă nu s-ar fi lipit de el. Îl prind de un capăt şi îi zic lui Kirill:
― Pune mâna şi nu-l scăpa, că e greu ...
Când am ridicat privirea, mi s-a oprit respiraţia. Aş fi vrut  să  strig:  stai, opreşte-te! ― dar n-am putut să rostesc nici un cuvânt. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede.

Kirill păşeşte peste "biberon", se întoarce cu spatele spre canistre şi intră în păienjeniş cu toată spinarea. Închid ochii. Totul moare în mine, nu mai aud nimic, în afară de zgomotul ruperii păienjenişului. Parcă s-ar fi rupt un păienjeniş obişnuit, cu un scârţâit slab, uscat, însă un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii închişi; nu-mi simt nici mâinile, nici picioarele, iar Kirill îmi zice:
― Ce-i cu tine? îl luăm?
― Îl luăm.
Am ridicat biberonul şi ne-am dus spre ieşire într-o parte, pieziş. Of, ce greu e, prostu'! Chiar în doi dacă-l tragem şi tot e greu. Am ieşit la soare şi ne-am oprit lân­gă "galoş". Tender şi-a întins labele spre noi.
― Hai! zice Kirill. Unu, doi ...
― Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întâi.  
Îl punem.
― Întoarce-te cu spatele!

Se întoarse fără să spună un cuvânt. Mă uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Îl răsucesc pe toate părţile ― ni­mic. Atunci mă-ntorc şi mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic.
― Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păienjenişul?
― Ce păienjeniş? Unde?
― Lasă, zic. Poate avem noroc. Şi-n sinea mea gân­desc: "Încă nu se ştie dacă o s-avem".
― Hai, îi spun, ia-l!
Îl ridicăm în "galoş" şi-l punem în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălaşul de el, nou-no­uţ, curăţel. Cuprul sclipeşte în soare, iar umplutura al­bastră dintre discurile de cupru se unduieşte ca o ceaţă. Se vede acum că nu e un simplu "biberon", ci mai degra­bă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de culoare albastră.

L-am   admirat   noi   cât  l-am admirat, ne-am urcat, în "galoş" şi, fără să stăm prea mult pe gânduri, am pornit, înapoi.
Fericiţi sunt savanţii ăştia. În primul rând, lucrează ziua, în al doilea rând, e greu doar să intri în Zonă, de-aco­lo te scoate "galoşu"'. Are un cursograf care îl duce pe acelaşi drum pe unde a venit. Plutim înapoi şi repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din când în când, mai stăm puţin, şi apoi trecem pe deasupra tuturor piuliţelor. Dacă vrei, poţi să le şi aduni şi să le pui în sac. Bineîn­ţeles că începătorilor mei li s-a ridicat moralul. Îşi su­cesc capetele în dreapta şi-n stânga, frica le-a dispărut; le-a rămas doar curiozitatea şi bucuria că totul s-a ter­minat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender a în­ceput chiar să gesticuleze, să ameninţe că imediat cum vom ajunge afară va mânca ceva şi hop! înapoi în Zonă ca să marcheze drumul până la garaj. Kirill m-a luat de  mânecă  şi  a  început să-mi explice despre concentratorul de gravitaţie, cu alte cuvinte, despre "chelia ţânţarului".

Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniştit câţi proşti au fost care au murit la întoarcere. "Tăceţi, le spun. Mai bine uitaţi-vă în toate părţile, altfel o s-o păţiţi ca Lindon Bondocu'". Spusele mele au avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întâmplat cu Lindon Bondocu'.
Plutim în linişte, iar eu mă gândesc la un singur lucru: cum voi începe să deşurubez căpăcelul. Îmi imaginez deja cum voi trage prima duşcă, deşi în faţa ochilor îmi stră­luceşte din când în când un păienjeniş.

Pe scurt, am ieşit din Zonă şi ne-am băgat cu "ga­loş" cu tot în "păduchelniţă" sau, cum se spune ştiinţific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinţi şi trei leşii, ne-au radiat cu o porcărie nu ştiu de care şi ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat şi ne-au uscat, după care ne-au zis:
― Hai, băieţi! Daţi-i drumul. Sunteţi liberi.
Tender şi Kirill cară "biberonul". Tot poporul s-a bu­lucit să vadă, de n-ai loc să mai ieşi. Şi ce curios! Toată lumea se uită, scoate strigăte de salut, de admiraţie, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-i ajute pe oamenii ăştia obosiţi. Dar la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic.

Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) şi am plecat la duş. M-am închis în cabină. Am scos bidonaşul, am deşurubat căpăcelul, şi m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe băncuţă şi simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol şi înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scor­pia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înţeleagă asta. Şi îmi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu ştiu. Am supt tot ce era în bidonaş. Sunt ud, bidonaşul e uscat. Bineînţeles că doar o singură înghiţitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o ţigară şi stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: poţi să merg chiar acum şi să iei plicu', ba mai mult decât atât, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub duş.

Am început încet-încet să mă dezbrac. Mi-am scos cea­sul de la mână şi când m-am uitat ce credeţi c-am văzut, domnii mei? Stătusem în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore ... Şi totuşi, dacă ne gândim, ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot râzi. Dar două­sprezece ore nu vreţi? Doar două zile şi două nopţi, vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc şi am stat o zi întreagă în Zonă, cu nasu-n pământ. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu şi parcă începi să aiu­rezi, de nu mai ştii: eşti viu sau mort ... iar a doua noapte, după ce ţi-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de fron­tieră. Dincolo de ea te aşteaptă patrulele înarmate cu mi­traliere ― "broaştele râioase" ―, care te urăsc din adâncul fiinţei lor şi nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că eşti con­taminat. Vor să te omoare şi au toate atuurile în mână (du-te după aia şi spune-le că te-au omorât ilegal!). Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pământ şi rugăciuni de la răsărit până la apus. Marfa stă alături şi nici nu ştii: zace pur şi simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam aşa a fost şi cu Isaac Ciolănosu', care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două râpe, de nu mai putea să meargă nici la stânga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, până când, slavă Dom­nului, l-au crezut şi, în sfârşit, au plecat. L-am văzut după aceea şi mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om ... Mi-am şters lacrimile şi-am  dat  drumu'  la  apă.  M-am spălat îndelung, cu apă fierbinte, cu apă rece şi iar cu fierbinte, până ce am terminat bucata de săpun, şi, m-am plictisit. Opresc duşul şi deodată aud nişte bătăi în uşă. Kirill ţipă vesel:
― Hei, măi stalker. Ieşi de-acolo! Miroase a verzişori!
Verzişori ... Asta-i bine. Deschid uşa şi-l văd pe Kirill numai în chiloţi, vesel, fără pic de melancolie. Îmi în­tinde plicu'.
― Ţine, de la omenirea recunoscătoare.
― Mă doare-n cot de omenirea ta. Cât e aici?
― În mod excepţional şi pentru o comportare eroică, în condiţii periculoase ― două salarii.

Da. Aşa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat câte două salarii pentru fiecare  "biberon",  de  mult  l-aş fi trimis undeva pe Ernest.
― Ei, cum e? Eşti mulţumit? mă întrebă Kirill, cu gura până la urechi, radiind de bucurie.
― Oarecum. Dar tu?


va urma