sâmbătă, 5 martie 2016

Interviu cu generalul Ion Mihai Pacepa (6)

Dan Andronic



Dan Andronic: 
Apoi a apărut Serviciul Român de Informații, cu Virgil Măgureanu la comandă. Ce știați despre el?


General Pacepa: 
Exact. La 26 martie 1990 președintele Iliescu a recurs la o altă stratagemă: a semnat Decretul nr. 191 prin care a rebotezat Securitatea cu numele românizat - Serviciul Român de Informații, SRI. Prin același Decret, a pus în fruntea SRI pe Virgil Măgureanu, care a declarat sub jurământ, în fața Guvernului, a Parlamentului, și a țării, că nu a făcut niciodată parte din Securitate. În realitate, Măgureanu îmi fusese subaltern în DIE, unde a avut gradul de căpitan și numele conspirativ Mihăilă Mihai. Majoritatea ofițerilor din noul SRI erau, de asemenea, foști ofițeri de Securitate.

În ianuarie 1992, președintele Iliescu a semnat Legea pentru constituirea și funcționarea SRI, care prevedea, la articolul 27 alineatul 2, că doar „persoanele condamnate pentru crime împotriva drepturilor fundamentale ale omului” nu pot fi încadrate în SRI. Cu alte cuvinte, doar Nicolae și Elena Ceaușescu nu erau eligibili să lucreze în noua organizație.






Ultimul deceniu al anilor ‘80 a reprezentat pentru români o perioadă extrem de întunecată. Obsesia lui Nicolae Ceaușescu de a plăti datoria externă a României prin înfometarea și înfrigurarea unui întreg popor, în paralel construind megalomanicul ansamblu Casa Poporului, a reprezentat o traumă greu de trecut pentru milioane de oameni. În discuțiile pe care le-am avut cu foști demnitari ai regimului Ceaușescu, de la Partid la Securitate, am aflat că Nicolae Ceaușescu știa în detaliu de suferințele prin care treceau românii.

Din acest punct de vedere, cred că generalul Pacepa nu a trădat regimul lui Ceaușescu, ci Nicolae Ceaușescu începuse să trădeze un popor întreg. Am citit documentele CNSAS care au însoțit ancheta în cazul lui Ion Mihai Pacepa. Acolo am regăsit toate posibilele motive care au dus la defectarea celui mai înalt demnitar al Securității din vremea lui Ceaușescu. De la corupție la recrutarea de către CIA (sau KGB , potrivit unei alte versiuni), există supoziții argumentate cu ceea ce li se părea la acea vreme a fi logic și indubitabil, în toate documentele anchetei. Numai că, surprinzător, nu există o concluzie finală. Securitatea anilor 1978-1979 nu a fost capabilă să spună dacă generalul Pacepa a defectat din vreun motiv sau altul.

Ion Mihai Pacepa recunoaște modul corupt în care acționa nomenclatura comunistă și spune că a făcut parte din ea. Dar, s-a lepădat de regimul comunist, atunci când puțini îi vedeau sfârșitul. Generalul Pacepa râde de ipoteza recrutării sale de către CIA sau KGB și o pune pe seama rescrierii Istoriei. Dacă ar fi să trag o concluzie, cu subiectivismul asumat, aș spune că gestul generalului Pacepa nu poate fi considerat o trădare a României, ci se poate spune că Nicolae Ceaușescu merita să fie „trădat” de români. Și atunci apare întrebarea fi rească: Cum pot fi denumiți cei care l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu până în ultimele zile ale existenței sale? Răspunsul e în fiecare dintre noi.


Dan Andronic: 
Ce s-a întâmplat cu fostul dumnevoastră serviciu de spionaj, actualul Serviciu de Informații Externe?


General Pacepa: 
Democratizarea sa a fost un alt proces lung, care a urmat același drum sinuos ca și democratizarea Securității interne. DIE a fost americanizată ca Centrala de Informații Externe, CIE, dar a fost condusă de un vechi ofițer de securitate, Generalul Mihai Caraman, pe care eu l-am dat afară din DIE în 1977. 
Atunci, Direcția de Contraspionaj a Securității a stabilit că fusese reactivat de KGB. Mihai Caraman fusese recrutat de KGB în 1962, când era rezident al DIE la Paris, unde a avut o afacere amoroasă cu o cetățeană sovietică, măritată cu un diplomat român. În același an, Mihai Caraman a recrutat ca informator pe Șeful Biroului de Documente Secrete ale NATO (Francois Rousilhe). Peste noapte, Mihai Caraman a devenit atât de important pentru Moscova, încât KGB-ul a trimis la Paris un ofițer superior, Vladimir Arkhipov, a cărui sarcină a fost doar coordonarea activității lui Mihai Caraman.




Mihai Caraman



Dan Andronic: 
Pare că aveți multe motive să credeți că serviciile românești de informații și contrainformații au colaborat în secret cu Moscova în anii în care Ion Iliescu a fost președinte al României?


General Pacepa: 
Da. În „Moștenirea Kremlinului” am publicat revelațiile unui fost subaltern, Victor Mitran, care a fost îndepărtat din DIE după ce am „defectat.” Le redau pe scurt.

La începutul lunii mai a anului 1990, Mitran a fost contactat de un ofițer SRI care l-a informat că „se reface aparatul” și i-a sugerat să facă cerere de reangajare. În iunie 1990 Mitran a devenit maior în SRI și, pentru că vorbea engleza, a primit sarcina să organizeze o provocare împotriva vice- consulului american la București, Mark Sullivan. În această operație Bodnari, un ofițer KGB acoperit ca prim-secretar al ambasadei sovietice din București. Acțiunea prevedea ca Mitran să predea consulului american un material „trăsnet” pregătit de SRI. Atât Mitran, cât și Sullivan urmau să fie arestați în timpul întâlnirii. Mitran urma să fie eliberat, iar diplomatul american avea două alternative: să colaboreze cu SRI sau să fie expulzat cu scandalul de rigoare.


Dan Andronic: 
Poveste clasică de compromitere…


General Pacepa: 
În martie 1991, Mitran a realizat că devenise pion într-un joc „prea periculos pentru România,” și a solicitat audiență la Virgil Măgureanu. Ca să-și tempereze ofițerul, Măgureanu a cerut ministrului-adjunct al turismului (Grigoruț), care întâmplător era prezent la discuție, să-i dea un post soției lui Mitran. Apoi, Virgil Măgureanu l-a asigurat pe Mitran că dacă își va ține gura îl va instala ca „patron al unei firme.” Mitran nu și-a ținut gura, și dezvăluirile sale, publicate în revista Zig-Zag, au făcut ca SRI-ul să apară în ochii opiniei publice occidentale din acea vreme ca un fel de Stan și Bran în tranșee, după terminarea războiului mondial.


Dan Andronic: 
Chiar și eu îmi aduc aminte vag de această poveste. Părea un nou roman de spionaj, iar în vremea aceea ziarele românești erau prea pline de dezvăluiri. Oricum nu au existat prea multe consecințe.


General Pacepa: 
Această acțiune mixtă SRI/ KGB din 1991 a fost urmată de retragerea consulului Mark Sullivan din București. Atitudinea antiamericană și pro-KGB a SRI-ului din anii când Ion Ilici Iliescu era președintele României a ieșit și mai puternic în evidență când s-a aflat că rezidentul CIA la București, Harold Nicholson, care în noiembrie 1996 a fost arestat de FBI (cu care a cooperat apoi), fusese recrutat de KGB în cadrul unei alte acțiuni mixte SRI/KGB.

În ianuarie 1997, am expus public ambele cazuri. Purtătorul de cuvânt al SRI, Nicolae Ulieru, a declarat agenției americane Reuters: „Acestea sunt minciuni. Pacepa este un trădător.”


Dan Andronic: 
Erau minciuni? Dar, de fapt, remarca fostului purtător de cuvânt al lui Virgil Măgureanu îmi dă prilejul să vă pun o întrebare directă: Vă considerați trădător?


General Pacepa: 
Nu erau minciuni, ci adevăruri înfiorătoare. Ce-i aia trădător? Istoria României și a Europei este plină de oameni care au „dezertat” pentru a lupta din afara țării împotriva ocupațiilor turcești, rusești, prusace ori austriece, sau pentru a demasca abuzurile caimacanilor și voievozilor instalați pe tron de acești ocupanți. Ion Ghica, C. A. Rosetti, Nicolae Kretzulescu, Alexandru Ion Cuza, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Grigore Gafencu, Constantin Vișoianu, Nicolae Caranfil și Brutus Coste sunt doar câteva nume. Nicolae Bălcescu, sufletul Revoluției din 1848 și creatorul Programului ei - care a fost elaborat în locuința sa din Paris - este un altul. Nici unul nu a fost etichetat drept trădător.

A fost Karl Herbert Frahm trădător pentru că a „dezertat” din Germania lui Hitler, a devenit cetățean norvegian sub numele de Willy Brandt și, după război, s-a reîntors în Germania ca atașat de presă la Misiunea Diplomatică Norvegiană din Berlin? Nu. El a ajuns cancelarul Germaniei.


Dan Andronic: 
Deci, ne întoarcem din nou la istorie! Cum se poate însă justifica din punct de vedere legal trecerea dintr-un sistem politic-ideologic în altul în cazul unor militari? Este o dilemă care a marcat generația dumneavoastră, la care nu s-a dat un răspuns definitiv...


General Pacepa: 
Există răspunsuri tot în istorie! A fost generalul polonez Wladyslaw Sikorski trădător pentru ca a „dezertat” în Anglia unde a creat un guvern polonez în exil? Nu. El a devenit Erou al Poloniei. A fost Generalul Charles De Gaulle trădător pentru că a “dezertat” din Franta ocupată de Germani și a colaborat cu aliații pentru a răsturna guvernul lui Pétain ce fusese impus cu forța de Hitler? Nu!

Așa paradoxal cum arată la prima vedere, „cazul” meu este aproape identic cu cel al lui Emil Bodnăraș. Vi-l amintiți? A fost un ofițer al armatei Regatului României care în anii 1930 a cerut azil politic în URSS, s-a reîntors în România în septembrie 1940 și a fost apoi ministrul apărării naționale sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu.


Dan Andronic: 
Dar asemănarea cu Emil Bodnăraș, interesantă în felul ei, are un punct de torsiune: Istoria o scriu învingătorii! Asta vreți să-mi spuneți, că ați ales tabăra corectă?







General Pacepa: 
Vreau să spun că politicienii români au folosit, și folosesc, noțiunea de trădare după bunul plac, pentru a-și promova interesele și neutraliza adversarii. Atât Bodnăraș cât și eu, am servit România ca ofițeri. La un anumit moment al vieții noastre, ambii am ajuns la concluzia că guvernul român acționa împotriva intereselor naționale, ambii am decis că este mai efectiv să luptăm împotriva lui din afara țării, și ambii am cerut azil politic în străinătate. De ce atunci Bodnăraș a devenit erou național, iar eu am devenit trădător? Pentru ca Bodnăraș a cerut azil politic în Uniunea Sovietică, pe care Gheorghiu-Dej și Ceaușescu au declarat-o „marele prieten” al României”, pe când eu am ales Statele Unite, pe care Ceaușescu a etichetat-o drept „inamicul principal” ?!

Aceasta este o altă racilă a națiunilor guvernate de oameni, nu de legi: dictatorul decide cine este „Inamic” și cine este „Prieten” și, în consecință, el stabilește arbitrar cine este „Trădător” și cine este „Erou.”



va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu