13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (3)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche

1. Ultima noapte în „Golania"

Se numeşte Iulia Horac, peste o lună va împlini douăzeci de ani. Lucra ca ipsosar într-o întreprindere de construcţii din Bucureşti, oraşul „Golăniei" cum îi place să spună. Visul ei: să devină ziaristă. De 52 de zile, nu a fost seară să nu meargă în Piaţa Universităţii. 
„Trebuia să fiu printre oamenii inteligenţi, pentru a putea separa minciuna fesenistă de adevărul «golanilor »/.../Majoritatea oamenilor ce se aflau zi de zi şi noapte de noapte in Piaţa Universităţii/ aveau serviciu şi îşi făceau datoria de cetăţeni ai ţării, ducându-se la serviciu cu riscul de a fi daţi afară văzându-i un «om de bine» în «Zona liberă de neocomunism»."


  —  Evacuarea brutală a Pieţei Universităţii

La 13 iunie, după ce luaseră cuvântul un profesor de la Iaşi şi un scriitor „unionist" din RSS Moldovenească, Iulia Horac l-a ascultat pe Mircea Dobrovicescu citind de la tribună un poem închinat zilei de 21 decembrie. Poetul părăseşte Piaţa după miezul nopţii şi va declara mai târziu: „Atunci când am plecat, atmosfera era calmă; manifestanţii alegeau dintre ei, aşa cum făceau de obicei, pe aceia care urmau să asigure paza, adică să prevină un eventual atac al Pieţei. Această măsură fusese luată după ce se întâmplase, în mai multe rânduri, ca manifestanţii să fie agresaţi, bătuţi şi chiar loviţi cu cuţitul de către persoane necunoscute..."

In acea noapte, Iulia a făcut parte dintr-una din echipele de pază ale Pieţei: „Ora 4.00. Trupe de poliţie ne-au înconjurat începând din strada Batistei, în spatele Institutului de Arhitectură până în jos spre Spitalul Colţea, eram încercuiţi de maşini şi dube de poliţie. Alături de poliţia bine înarmată se afla şi poliţia militară şi trupele USLA înarmate cu scuturi şi căşti. Printre aceştia se aflau şi civili dotaţi şi ei cu bastoane de poliţie."

La acea oră în Piaţă se aflau puţini manifestanţi: doar cei mai fideli, în jur de două-trei sute de oameni, din care o parte dormea adăpostită în corturile instalate în acest scop pe peluza din faţa Teatrului Naţional. Printre ei se aflau şi doisprezece grevişti ai foamei...

Daniela Brânduşa Moldovan, de profesie frezor la întreprinderea „Contact" din Bucureşti, a făcut parte din rândul lor. Ea declarase greva foamei la 9 iunie.
„Presimţeam parcă ceva, dar mă simţeam foarte slăbită şi m-a furat somnul. La 4 dimineaţa m-am trezit în vacarmul unor zgomote foarte puternice. Când am ieşit din cort, am văzut vreo două mii de poliţişti care invadaseră Piaţa. Am început să fugim în direcţia hotelului Intercontinental. Eram cam trei sute de persoane. Ne-am refugiat în holul hotelului. In cinci minute culcaseră la pământ toate corturile. Imediat după asta s-au năpustit spre noi, spărgând geamurile hotelului şi trecând direct prin ele. Ne-au lovit cu bastoanele în faţă, în cap, unde nimereau. Unii dintre noi am fost împinşi într-un ungher din hol, cu geamurile sparte, rănindu-ne în cioburile de sticlă. Un salariat de la recepţie striga la poliţişti să nu ne bată în incinta hotelului.

M-am refugiat lângă garderoba hotelului. Câţiva poliţişti s-au luat după mine. M-au obligat să-mi pun mâinile la ceafă, după care m-au lovit cu bastoanele în ficat.

Am fost băgată într-o dubă cu care m-au transportat la Secţia de poliţie din Calea Gri viţei. Cred că era o secţie a poliţiei feroviare. Acolo am găsit alţi doi grevişti ai foamei, Adrian Ilinca şi Dănuţ Lungu, ultimul fiind rănit foarte grav la picior."

Nimeni din cei care se aflau în acea noapte în Piaţă nu a reuşit să scape din plasa poliţiei. Iulia Hor ac îşi continuă povestirea: „în acest moment toţi poliţiştii s-au repezit la geamurile hotelului, spărgându-le cu bastoanele şi scuturile, apoi intrând pur şi simplu peste noi, călcându-ne în picioare şi lovindu-ne cu bastoanele şi bocancii lor de poliţie. Pur şi simplu eram toţi pe jos de busculada care se petrecuse, mulţi, chiar foarte mulţi, ne-am tăiat în geamurile sparte de ei. între timp, noi, cei din spatele primului rând de tineri care strigam «Fără violenţă», am reuşit să fugim pe scări în sus spre un loc unde trebuia să ne ştergem sângele rănilor produse prin tăiere. /.../

Am bătut la uşile camerelor de la etajul întâi, dar degeaba! Ne-am ascuns în garderoba acestui etaj şi am stat 15 minute. Rănile noastre sângerau încontinuu, tremuram de frica acelor oameni în uniforme gri-bleu, iar de jos se auzea teroarea: ţipete şi lovituri puternice! Stăteam fiecare nemişcaţi, aproape că nici respiraţiile noastre nu se mai auzeau... M-am tăiat la mâna dreaptă, iar la piciorul stâng, rănile provocate de geamuri s-au întâlnit şi au format un V.

Cu mine se afla Judeţ Liviu Mugurel, studentul de la IPB. Stăteam acolo, sus la etajul I, la Inter, şi mă gândeam la toţi aceşti «oameni de bine» şi la faptele lor.

Dar n-am mai avut timp să mă gândesc că deodată s-a aprins lumina şi s-a auzit vocea unui bărbat: «Controlaţi peste tot că pe aici s-au ascuns!» Ne-au descoperit şi s-au răstit la noi să ieşim cât de repede de acolo, să o luăm unul câte unul pe scări în jos. Dar jos noi ştiam deja ce ne aşteaptă.

Am coborât până la recepţie numai cu bastoane pe spinare şi cu şuturi în ficat, în cap, pe tot corpul... Eram deja pe jumătate terminaţi în bătaie!...

Jos, în hol, în faţa camerelor video, nu ne-au atins, ci doar ne făceau control să n-avem arme, arme albe sau cine ştie ce alte obiecte la noi. La ieşire erau deja foarte mulţi ziarişti, fotoreporteri, reporteri care filmau şi fotografiau evenimentul evacuării noastre de la Universitate! După ce am ieşit din hotel, în faţa mea nu vedeam decât flash-urile aparatelor foto şi uniforme ale poliţiei. Eram deja ameţită de o lovitură cu bastonul de poliţie în cap, în tâmpla dreaptă. Mi s-a ordonat să o iau tot înainte până la duba care avea să ne ducă, nici noi nu ştiam unde. Deci până la maşină era un culoar format din poliţişti dotaţi cu bastoane şi scuturi. Noi am trecut printre ei, loviţi foarte puternic în cap de bastoanele acestora. Pe la jumătatea acestui culoar am primit o altă lovitură puternică în tâmpla dreaptă. Pierzându-mi cunoştinţa, am căzut jos. Deasupra mea, doar îi auzeam că de văzut nu mai vedeam, se adunaseră vreo 4-5 poliţişti care mă loveau cu picioarele în ficat, în stomac, în cap, unde nimereau, strigând mereu: «Tu ce-ai căutat, fă, aici? Vrei democraţie? Uite democraţie!» (şi mă loveau şi cu bastoanele şi cu picioarele). Doi dintre aceştia m-au ridicat că «Era destul» după părerea lor, şi m-au dus în maşina încărcată cu golanii năuciţi în bătaie. Erau toţi terminaţi cu bătaia, aveau fiecare sânge pe faţă, pe mâini, pe picioare, maşina era supraîncărcată, iar în ea era un aer foarte închis deoarece de atâtea lovituri mulţi am urinat pe noi. Toţi suntem loviţi numai la cap cu bastoanele poliţiei. Am stat în maşină (în picioare!) dar la un moment dat mi-a venit rău şi am stat jos pe podeaua acestei dube.

Toţi ne sufocam, aerul lipsea total! De abia când a pornit maşina, după un interval de o oră, prin gurile de aerisire ne-a venit aşa ca un val de aer şi mi-am mai revenit puţin.

Feţele noastre pline de sânge s-au spălat cu transpiraţia produsă prin asfixierea în maşină, îmbrăcămintea noastră era efectiv udă de transpiraţie.

Afară se luminase, iar maşina în care eram noi a oprit în două locuri. Poliţiştii, coborând, discutau soarta noastră.

Pe la ora 7.00 am fost anunţaţi de către cei doi că putem coborî, că «am ajuns». Au fost întrebaţi: «Unde am ajuns, domnilor?», dar n-au vrut să răspundă; se uitau şi cu scârbă dar şi cu ură la toţi. La coborârea din maşină, lângă scară era un domn în civil care ne ajuta să coborâm, dar efectiv nu făcea faţă. Mulţi aveau câte un picior rupt sau o mână ruptă şi normal că nu se ţineau pe picioare, căzând pe asfalt. Eram deja cu toţii înfricoşaţi de bătaia suportată şi ne era frică să nu fim iar bătuţi speriindu-ne chiar de orice gest al vreunuia dintre noi.

In curtea unde am fost descărcaţi au parcat cele trei dube în care am fost aduşi: 37-B-2512,37-B-2513,37-B-2314, iar o dubă mică a poliţiei a descărcat douăzeci de persoane cunoscute de noi, de acolo, de la Universitate."


  —  Poliţia asediază Institutul de Arhitectură

Numeroşi martori au asistat în acea noapte la violenţele care au avut loc în Piaţă. Studenţii de la Institutul de Arhitectură, Teodora Marin, Olivia Postolache, Andreea Morărescu, Vladimir Marinov şi Călin Anghelescu, lucrau la proiectele lor de sfârşit de an într-unul din atelierele Institutului. „în jurul orei patru fără zece, zgomote puternice provenind din direcţia Pieţei Universităţii (sticle sparte, ţipete) ne-au determinat să părăsim atelierul şi să urcăm în foişor să vedem ce se întâmplă. Din foişor am fost martorii unor scene de groază: în Piaţă erau aproximativ o mie de poliţişti, cu scuturi şi căşti. Loveau fără alegere pe toţi cei care se aflau acolo, cu o sălbăticie inimaginabilă. Zona era tixită de rânduri de poliţişti, în aşa fel că nimeni de acolo nu ar fi putut să scape. Corturile fuseseră distruse, poliţiştii circulând printre ele, cercetând cu picioarele obiectele răspândite pe jos. Camionul care blocase timp de mai multe zile circulaţia prin Piaţă fusese ridicat. înspăimântaţi şi muţi de uimire ne-am reîntors în atelier. Dar eram prea tulburaţi ca să mai putem lucra.

Către ora 5, după zgomotul care ajungea până la noi, ne-am dat seama că maşinile grele părăseau Piaţa. Olivia, Andreea şi cu mine am hotărât să ne reîntoarcem în foişor. Urcând, ne-am întâlnit cu un coleg care cobora strigând: l-am recunoscut pe Călin Alexei, un student din anul VI. Ne-a strigat, fără să se oprească, să fugim pentru că soseşte poliţia. El ne-a mai spus că apucase să arunce din foişor câteva manifeste în Piaţă. Am început să coborâm în fugă scara. Ajunşi la primul etaj, am auzit cum se încerca forţarea unei ieşiri de serviciu. Toţi trei ne-am ascuns în toalete. Olivia se îndreptase în altă parte. Nu cred să fi rămas acolo mai mult de jumătate de minut, când ne-am trezit cu poliţiştii năpustindu-se peste noi.

Forţaseră intrarea şi acum făcuseră un cordon dublu, postaţi pe fiecare treaptă, de la etajul întâi până la parter. Purtau căşti albe. Eram flancată de doi poliţişti, care mă apucaseră cu brutalitate de braţ. înaintea mea mergea Andreea, şi ea încadrată de doi poliţişti, iar în spate îl auzeam pe Călin strigând: «Fetele nu au nici o vină!» După care am auzit bufnetul loviturilor...

Inainte de a ne urca în dubă ne-au reţinut câteva minute afară ca să ne filmeze şi să ne fotografieze." Andreea mai precizează că înainte de a fi fotografiată i s-a agăţat pe piept o foaie de hârtie cu câteva cuvinte pe ea, pe care nu a reuşit să le descifreze.

„In jurul orei 6.30 am sosit într-un fel de poligon militar, în care mişunau poliţişti şi elevi de poliţie. Am făcut presupunerea că ne aflam probabil pe undeva, în drum spre Măgurele. Ne-au coborât din dubă şi ne-au dirijat către o curte interioară în formă de V, unde ne-au «triat»: tineri (băieţi de o parte şi fete de altă parte), femei, bărbaţi. Pe urmă ne-au numărat... Eram probabil în jur de 100-150 de persoane.

In faţa noastră, cam la douăzeci de metri distanţă, erau postaţi elevi-poliţişti, cu arma în mână. La rădăcina unui copac era aşezată o icoană. Eram înspăimântată; mă gândeam că aveau de gând să ne împuşte..."

Intre timp, poliţia pătrunsese în sălile Institutului de Arhitectură. Olivia Postolache, Vladimir Marinov, Călin Anghelescu, Doru Gafencu şi alţi câţiva sunt şi ei prinşi şi interogaţi. Călin povesteşte:
„Puţin după ora 5, Olivia a revenit în atelier. Era singură. Nu ştia nimic despre ce li se întâmplase celorlalţi colegi. în timp ce povestea, am observat pe culoar prezenţa a doi ofiţeri. Alţii pătrunseseră pe terasa aflată în curtea interioară. Ne-au legitimat şi au vrut să afle ce făceam noi la acea oră în Institut. Am întrebat dacă posedă vreun mandat pentru a intra în Institut, pentru că altfel încălcau autonomia universitară.
— Vreţi mandat? Am să vă arăt eu mandat, mi-a răspuns unul dintre ei."


va urma