joi, 3 martie 2016

Istoria Uniunii Sovietice (4)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor





Politica URSS în timpul celui de-al doilea război mondial şi „exportul” de comunism în Europa de Răsărit

URSS în anii 1939-1942



La 17 septembrie 1939 URSS a atacat Polonia, punând în practică anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov. La 28 septembrie, Ribbentrop a vizitat Moscova, ocazie cu care s-a discutat deschis problema împărţirii Poloniei; înţelegerea la care s-a ajuns prevedea ca Germania să accepte includerea Lituaniei în sfera sovietică, în schimbul retragerii spre est a frontierei URSS (până la Bug şi nu până la Vistula), ceea ce însemna că Liublinul şi Varşovia aveau să revină Germaniei. Drept urmare, la 31 oct. 1939, URSS a prezentat revendicările sale Finlandei, prin care îi cerea să demilitarizeze frontiera şi să o deplaseze la 70 de km de Leningrad; refuzul Finlandei a atras atacul URSS, la 30 noiembrie, şi implicit declanşarea conflictului între cele două (conflict numit „războiul de iarnă”); ostilităţile s-au încheiat la 12 martie 1940, prin încheierea unui tratat care prevedea ca Rusia sovietică să primească istmul Careliei.


La 30 noiembrie 1940 a avut loc o nouă întâlnire între Molotov şi Ribbentrop, ocazie cu care Germania a propus URSS aderarea la Pactul Tripartit; tot atunci, s-a discutat şi despre împărţirea „teritoriilor nimănui”, anume coloniile britanice. Ribbentrop vorbea chiar despre împărţirea sferelor de influenţă, direcţia sudică spre Oceanul Indian fiind rezervată statului sovietic. Molotov, mai pragmatic, a cerut, în cadrul discuţiilor, retragerea imediată a germanilor din Finlanda, încheierea unui tratat sovieto-bulgar, care să asigure securitatea frontierelor la Marea Neagră, crearea bazelor militare sovietice în Bosfor şi recunoaşterea intereselor Moscovei în Batum şi Baku. Stalin şi-a pus speranţa în posibilitatea unui asemenea acord cu partea germană, însă diplomaţia de la Berlin nu a mai răspuns solicitărilor sovietice în această problemă. În fapt, Hitler dorea doar să creeze impresia lui Stalin că este partener, nu inamic, pentru a obţine timp în pregătirile sale de război. Problema era că Stalin nici nu vroia să conceapă că Hitler nu este om de cuvânt, excluzând eventualitatea unui atac german în răsărit; el punea incursiunile de la frontieră ale germanilor (cu care deveniseră vecini din toamna lui 1939) pe seama faptului că Hitler dorea o poziţie mai puternică în negocierile pe care urma să le iniţieze cu URSS. Stalin a ordonat, în aceste condiţii, ca Armata Roşie să ignore provocările sperând astfel ca Hitler să înţeleagă că URSS nu doreşte să intre în conflict cu Germania. Stalin a ignorat şi faptul că din mai 1940 familiile personalului diplomatic german au început să părăsească Moscova, iar vasele sub pavilion german au plecat din porturile sovietice; mai mult, el a ordonat ca personalul diplomatic de la Berlin să crească şi, pentru a demonstra că este credincios angajamentelor sale, a decis să continue exportul de petrol şi cereale către Germania (ultimul tren a plecat cu o oră înainte ca Germania să atace URSS). De altfel, în perioada 1939-1941 au existat schimburi economice intense între Germania şi URSS, prin care partea sovietică oferea cereale, metale rare şi petrol şi primea în schimb tehnologie de război de ultimă generaţie. De ce a dat Hitler URSS cele mai moderne tehnologii, dacă ştia că o va ataca? 
1. Pentru că era convins că sovieticii nu vor putea produce armele respective pe scară largă; 
2. Pentru că avea nevoie urgentă de cereale, în condiţiile blocadei impusă de Marea Britanie.




Adolf Hitler


Hitler a luat decizia de a ataca URSS în august 1940. El a mers pe principiul că dacă va neutraliza Rusia sovietică, Marea Britanie va trebui să capituleze. Planul „Barbarosa” trebuia să înceapă la 15 mai 1941, dar ocuparea Greciei şi Iugoslaviei au amânat declanşarea operaţiunilor până la 22 iunie 1941. Pentru războiul împotriva sovietelor Germania a concentrat circa 70 % din forţele sale militare. După trei săptămâni de lupte, germanii au înaintat aproape 500 km şi au ocupat Letonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina. La 9 septembrie 1941 a început blocada Leningradului, la 10 octombrie a fost ocupat Kievul şi la 16 octombrie a început asediul Moscovei. Până în primăvara lui 1942 Armata Roşie a revenit pe anumite poziţii, însă nesemnificativ.


Responsabilitatea dezastrului i-a revenit în primul rând lui Stalin deoarece:
1. A avut o concepţie militară neadaptată la situaţie (nu era pregătit pentru un război defensiv)
2. A apreciat eronat intenţiile naziştilor (nu a luat în seamă informaţiile despre iminentul atac german)
3. Armata era foarte prost dotată
4. Ofiţerii cu experienţă fuseseră epuraţi în campania din 1938


Pentru a ieşi din criză, Stalin a încercat să se apropie de Marea Britanie, la rândul ei interesată să încercuiască Germania; astfel, în vara lui 1941, s-a încheiat acordul de cooperare sovieto-britanic. În plus, SUA a acordat un prim ajutor URSS în valoare de 1 miliard dolari fără dobândă. În seria aceloraşi demersuri, la 1 oct. 1941 Marea Britanie, URSS şi SUA au încheiat la Moscova un acord tripartit pentru furnizarea către URSS de armament, echipament militar şi materii prime strategice. Cu toate acestea, SUA nu erau dispuse să susţină prin efort militar propriu rezistenţa şi ofensiva sovietică. Stalin îi solicitase lui Roosevelt să deschidă un al doilea front în Franţa, fapt ce i-ar fi uşurat misiunea, însă liderul american aştepta momentul potrivit pentru a se implica într-un război victorios (cu alte cuvinte îi lăsau pe britanici şi sovietici să ducă greul războiului).




Franklin D. Roosevelt




De la agonie la extaz 1943-1945


În aceste condiţii, rezultatele s-au lăsat aşteptate. Abia în februarie 1943 au apărut primele victorii sovietice, după înfrângerea trupelor germane la Stalingrad. A fost primul mare eşec al germanilor, care au pierdut atunci 800.000 de oameni. El a fost urmat de marea bătălie a tancurilor de la Kursk (10-20 iulie 1943), în care au fost înfrânte cele mai bune divizii de blindate ale Reichului.

Victoriile sovieticilor s-au datorat unui complex de factori:
1. Reconversia economică de excepţie (3 mil. de oameni încadraţi în industria de război)
2. Populaţia din teritoriile ocupate de nazişti nu a colaborat cu aceştia, din cauza tratamentului aplicat. Au fost organizate grupuri de partizani, care au profitat de întinderea frontului şi de distanţele între unităţile germane pentru a face acte de sabotaj
3. Stalin a făcut apel la valorile ruseşti care trebuiau apărate şi a invocat „marele război de apărare al patriei” pentru a stârni entuziasmul, susţinerea şi implicarea populaţiei

Pe fondul victoriilor armatelor aliate, Marea Britanie, SUA şi URSS au decis să-şi coordoneze acţiunile şi să elaboreze proiecte postbelice. Astfel, la 28 nov. – 1 decembrie 1943 s-a desfăşurat Conferinţa de la Teheran, care i-a reunit pentru prima dată pe Churchill, Stalin şi Roosevelt; întrunirea a fost un succes al sovieticilor deoarece au obţinut promisiunea americanilor de a debarca în Franţa cel mai târziu în mai 1944 (SUA a promis să intre în Europa şi s-a ţinut de cuvânt deoarece URSS avea armatele la 100 km de Polonia şi exista pericolul pentru americani ca Armata Roşie să ocupe înaintea lor cea mai mare parte a Europei; în plus, Stalin declarase din oct. 1943 ca nu va intra în război contra Japoniei decât după încetarea războiului în Europa şi înfrângerea Germaniei; astfel că interesul SUA era de a rezolva cât mai repede afacerile europene pentru a concentra toate forţele combatante în Pacific, zonă care o interesa nemijlocit); deplasarea spre vest a frontierelor Poloniei şi recunoaşterea liniei Curzon ca frontieră; anexarea statelor baltice. În schimb, Stalin a acceptat să declare război Japoniei când se va termina războiul în Europa.




Conferinţa de la Teheran



La fel de sinuoase au fost şi relaţiile sovieto-britanice. Suspiciunile reciproce s-au mai risipit în toamna anului 1943, cu ocazia întâlnirii dintre Stalin şi Churchill. Atunci s-a pus deschis problema împărţirii sferelor de influenţă în Europa, într-o discuţie rămasă necunoscută lui Roosevelt. Interpretul lui Stalin relatează că în contextul în care cei doi oameni politici acuzau implicarea tot mai mare a americanilor în problemele europene, Churchill i-a întins lui Stalin un petec de hârtie pe care scria: România – Rusia 90% Ceilalţi 10 %; Grecia – Rusia 10% Ceilalţi 90 %; Iugoslavia - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Ungaria - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Bulgaria – Rusia 75% Ceilalţi 25%. În urma discuţiilor purtate a doua zi de Molotov şi Eden s-a lăsat o influenţă mai mare URSS în Bulgaria (90%). În aceste condiţii dispare mitul împărţirii Europei de cei „trei mari” la Yalta, mit întreţinut mult timp de istoriografia română. În fapt, la Yalta s-a convenit ca URSS să obţină trei locuri la conferinţa de constituire a ONU, s-au confirmat frontierele occidentale şi orientale ale Poloniei şi s-au pus la punct problemele ce ţineau de stăpânirea insulelor Kurile, Sahalinul de sud şi de exploatarea complexului feroviar din Manciuria.


Sfârşitul războiului a adus creşterea suspiciunilor şi divergenţelor între aliaţi; pe de o parte armata sovietică stăpânea o jumătate din Europa, dar pe de altă parte era mult sub posibilităţile tehnologice ale SUA. Desfăşurarea Conferinţei de la Londra (sept. 1945) şi a celei de la Moscova (dec. 1945), la care au participat miniştrii de externe ai celor trei puteri, a generat noi subiecte divergente, cum ar fi contestarea rezultatelor alegerilor din România şi Bulgaria şi protestul occidentalilor în faţa încercării sovieticilor de a stabili un protectorat asupra nordului Iranului. Conflictul est-vest s-a acutizat după terminarea Conferinţei de pace de la Paris şi mai ales după lansarea planului Marshall, condiţii în care între vechii aliaţi s-a declanşat ceea ce istoriografia a numit Războiul Rece.




Planul Marshall




Apogeul regimului stalinist (1945-1953)


În plan intern, primii ani postbelici au însemnat o înăsprire ideologică şi o recrudescenţă a conservatorismului. Stalin concentrase toate puterile în mâinile sale: era secretar general al PCUS, preşedintele Consiliului de miniştri, mareşal, generalissim şi comandant suprem al armatei. Toate organele de conducere ale PC au fost ignorate: între 1939-1952 nu a mai avut loc nici un congres, nici o plenară a CC, iar Biroul Politic alcătuit din 14 persoane nu a mai ţinut şedinţe cu participarea tuturor membrilor.


Pentru a ieşi din criza provocată de război, în 1946 a fost creat planul cincinal denumit al „Reconstrucţiei”, ocazie cu care au fost reluate temele discursului mobilizator de tip stahanovist. Planul nu a dat însă rezultate, înregistrându-se chiar o recrudescenţă a fenomenelor anilor 30: aflux de muncitori necalificaţi, productivitate slabă, nivel de viaţă scăzut.


Contrastul dintre lipsurile din societate şi megalomania conducătorilor nu a fost niciodată mai mare; au fost proiectate planuri fanteziste pentru dezvoltarea unor centrale electrice gigantice sau pentru transformarea climatului regiunilor aride din sud prin abaterea cursurilor de apă. În plus, teroarea şi represiunea au cunoscut o nouă dimensiune, la scară mult mai mare: din cei 2,3 milioane de prizonieri sovietici care trebuiau să se întoarcă acasă, foarte puţini s-au mai întors. Sistemul de concentrare a atins apogeul, numărul celor încarceraţi ridicându-se în 1953 la 2,5 milioane persoane, iar numărul celor din „satele de colonizare” a atins 2,7 milioane. S-a pus, mai mult ca oricând, accentul pe constrângerile ideologice; sub conducerea lui Jdanov s-a desfăşurat ofensiva împotriva creaţiilor spirituale care aveau influenţe străine şi prezentau semne de „decadenţă occidentală”, au fost interzise căsătoriile cu străinii şi au continuat epurările politice. Nu în ultimul rând, Stalin a încercat reformarea structurilor politice ale URSS, într-un sens care să-l avantajeze. În octombrie 1952, la Congresul al XIX-lea al PC, Biroul Politic a fost înlocuit cu un Prezidiu de 36 de persoane, mult mai greoi în luarea deciziilor, iar numărul membrilor CC s-a dublat. Prin aceste reforme, Stalin dorea să diminueze şi mai mult influenţa colegilor săi şi să se înconjoare de nou veniţi, mai uşor de manipulat.




Jdanov


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu