Ciuma (21)

Albert Camus

Ziarele, fireşte, se supuneau cu orice preţ consemnului de optimism pe care îl primiseră. Citindu-le, găseai în ele că ceea ce caracteriza situaţia era "exemplul emoţionant de calm şi sânge rece" pe care îl dădea populaţia, dar într-un oraş închis în el însuşi, unde nimic nu putea să rămână se­cret, nimeni nu se înşela asupra "exemplului" dat de comu­nitate. Şi pentru a  avea o idee exactă a calmului şi a sângelui rece despre care era vorba, era destul să intri într-un loc de carantină sau într-una din taberele de izolare care fuseseră organizate de administraţie. Întâmplarea face că nara­torul, ocupat fiind în altă parte, nu le-a cunoscut. Şi de aceea el nu poate cita aici decât mărturia lui Tarrou.
Tarrou face, într-adevăr, în carnetele sale, descrierea unei vizite pe care o întreprinsese împreună cu Rambert în tabăra instalată pe stadionul municipal. Stadionul e aşezat cam la porţile oraşului şi o parte din el dă în strada pe care trec tramvaiele, iar cealaltă spre locuri virane care se întind până la marginea podişului pe care e clădit oraşul. Este înconju­rat, cum se obişnuieşte, de ziduri înalte din ciment şi fusese suficient să se aşeze santinele la cele patru porţi de intrare pentru a face dificilă evadarea. De asemenea, zidurile împie­dicau oamenii din afară să-i stingherească prin curiozitatea lor pe nefericiţii care erau puşi în carantină. În schimb, aceştia auzeau cât era ziua de mare, fără să le vadă trecând, tramvaiele, şi ghiceau, după rumoarea mai mare pe care o târau cu ele, orele de sosire şi de ieşire din birouri. Ei ştiau astfel că viaţa de la care erau excluşi îşi urma cursul la câţiva metri de ei şi că zidurile de ciment  despărţeau două uni­versuri mai străine unul de altul decât dacă s-ar fi aflat pe planete diferite.
Într-o duminică după-amiază, Tarrou şi Rambert s-au hotărât să se îndrepte spre stadion. Erau însoţiţi de Gonzales, jucătorul de fotbal, pe care Rambert îl regăsise şi care primise până la urmă să conducă cu schimbul supravegherea stadio­nului. Rambert trebuia să-l prezinte administratorului lagărului. Gonzales spusese celor doi, în momentul în care se întâlniseră, că era ora în care, înainte de ciumă, el îşi schimba costumul ca să înceapă meciul. Acum, că stadioa­nele erau rechiziţionate, asta nu mai era posibil, şi Gonzales se simţea fără rost şi avea aerul unuia care taie frunză la câini. Era unul din motivele pentru care acceptase această supraveghere, cu condiţia să n-o exercite decât la sfârşitul săptămânii. Cerul era pe jumătate acoperit şi Gonzales, cu nasul în vânt, observa cu regret că acest timp, nici ploios, nici cald, era cel mai potrivit pentru o partidă bună. Vorbea şi el cum se pricepea de mirosul de cataplasme din vestiare,  de tribunele înţesate până la refuz, de maiourile în culori vii pe terenul roşcat, de lămâile dintre reprize sau de limonada care înţeapă cu mii de ace răcoritoare gâtlejurile uscate. Tarrou notează de altfel că în tot timpul drumului, prin străzile des­fundate ale mahalalei, jucătorul nu înceta să dea cu piciorul în pietricelele pe care le întâlnea. El încerca să le trimită direct în canale şi când reuşea spunea "unu la zero". Când îşi isprăvea ţigara, scuipa mucul înaintea lui şi încerca să-l prindă din zbor cu piciorul. Lângă stadion, nişte copii care se jucau trimiseră o minge spre grupul care trecea şi Gonzales s-a abătut ca să le-o întoarcă cu precizie.
Au intrat în sfârşit pe stadion. Tribunele erau pline de lume. Dar terenul era acoperit cu sute de corturi roşii înăun­trul cărora se zăreau de departe aşternuturi de pat şi baloturi. Se păstraseră tribunele pentru ca internaţii să se poată adăposti pe timp de căldură sau de ploaie. Trebuiau, pur şi simplu, la apusul soarelui, să se întoarcă în corturi. Sub tri­bune se aflau duşurile care fuseseră amenajate dinainte şi fostele vestiare ale jucătorilor care fuseseră transformate în birouri şi infirmerii. Cea mai mare parte dintre internaţi stăteau în tribune. Alţii rătăceau pe tuşă. Unii stăteau pe vine la intrarea corturilor lor şi-şi lăsau ochii să lunece peste toate, cu o privire nedesluşită. În tribune, mulţi stăteau prăbuşiţi şi păreau că aşteaptă.
— Ce fac toată ziua ? l-a întrebat Tarrou pe Rambert.
—  Nimic.
Aproape toţi, într-adevăr, stăteau cu braţele spânzurând şi cu mâinile goale. Această uriaşă adunare de oameni era ciudat de tăcută.
—  În primele zile nici nu te puteai înţelege aici, zise Rambert. Dar pe măsură ce au trecut zilele, au început să vorbească din ce în ce mai puţin.
Dacă ar fi să dăm crezare notelor sale, Tarrou îi înţele­gea şi îi vedea chiar de la început cum stăteau înghesuiţi în corturile lor, ocupaţi să asculte bâzâitul muştelor sau să se scarpine, vărsându-şi mânia sau mărturisindu-şi spaima când găseau o ureche binevoitoare să-i asculte. Dar începând din momentul în care tabăra fusese suprapopulată, se găsiseră din ce în ce mai puţine urechi binevoitoare. Nu le mai rămânea aşadar decât tăcerea şi neîncrederea. Exista într-a­devăr un fel de neîncredere care cădea din cerul cenuşiu, lu­minos totuşi, peste tabăra roşie.
Da, toţi aveau un aer de neîncredere. Din moment ce fu­seseră despărţiţi de ceilalţi, asta nu era fără justificare şi aveau înfăţişarea celor care îşi caută justificările şi care se tem. Fiecare dintre cei la care Tarrou se uita avea o privire lipsită de preocupări, toţi aveau aerul că suferă de o des­părţire foarte generală de ceea ce constituia viaţa lor. Şi cum nu se puteau gândi mereu la moarte, nu se gândeau la nimic. Erau in vacanţă. "Dar cel mai rău, scria Tarrou, este că sunt nişte uitaţi şi că o ştiu şi ei. Cei care îi cunoşteau îi uitaseră pentru că se gândeau la altceva şi era şi de înţeles. Cât despre cei care îi iubeau, îi uitaseră şi aceştia pentru că trebuiau să se epuizeze în demersuri şi în încercări de a-i scoate de-acolo. Tot gândindu-se la ceea ce întreprindeau, ei nu se mai gândeau la cei pe care era vorba să-i scoată. Asta era, de ase­menea, normal. Şi în cele din urmă îţi dai seama că nimeni nu este cu adevărat în stare să se gândească la cineva, fie chiar şi în cea mai rea dintre nenorociri. Căci a te gândi cu adevărat la cineva, înseamnă a te gândi la el minut cu minut, fără să fii abătut de nimic, nici de grijile gospodăriei, nici de bâzâitul unei muşte, nici de mese, nici de o mâncărime. Dar există întotdeauna muşte şi mâncărimi. De aceea viaţa este greu de trăit. Şi cei de aici o ştiu bine. 
Administratorul, care revenea spre ei, i-a spus că un domn, Othon, vrea să-i vadă. L-a condus pe Gonzales în bi­roul său, apoi i-a dus pe Tarrou şi pe Rambert spre un colţ al tribunelor, de unde domnul Othon, care se aşezase mai la o parte, s-a ridicat să-i întâmpine. Era îmbrăcat tot în acelaşi fel şi purta acelaşi guler tare. Tarrou a observat numai că smocurile lui de la tâmple erau mult mai zbârlite şi că unul din şireturi îi era desfăcut. Judecătorul avea un aer obosit şi nici o singură dată el nu şi-a privit interlocutorii în faţă. A spus că era bucuros că-i vedea şi că-i ruga să-i mulţumească doctorului Rieux pentru tot ce făcuse.
Ceilalţi au tăcut.
—  Sper, zise judecătorul după un timp, că Philippe n-a suferit prea mult
Era prima oară când Tarrou îl auzea pronunţând numele fiului său şi a înţeles că ceva se schimbase. Soarele cobora la orizont şi, între doi nori, razele lui intrau lateral în tribune, aurind chipurile celor trei.
—  Nu, a spus Tarrou, nu, într-adevăr, n-a suferit.
După ce s-au retras, judecătorul continua să privească înspre partea unde lucea soarele.
S-au dus să-i spună la revedere lui Gonzales care studia un tabel de supraveghere prin schimburi. Jucătorul a râs strângându-le mâinile.
—  Am regăsit cel puţin vestiarele, spunea el, e şi asta ceva.
Puţin după aceea, administratorul îi petrecea pe Tarrou si pe Rambert, când un sfârâit nemaipomenit s-a auzit din tri­bune. Apoi difuzoarele care, în vremuri mai bune, erau folosite să anunţe rezultatul meciurilor sau să prezinte echipele, declarară cu o voce nazală, că internaţii trebuiau să se întoarcă la corturile lor pentru ca să poată fi distribuită masa de seară. Agale, oamenii au părăsit tribunele şi au intrat în corturi, târându-şi paşii, până şi-au reluat cu toţii locurile, două cărucioare electrice, dintre cele care se văd în gări, au trecut printre corturi, transportând oale mari. Oamenii întin­deau braţele, două polonice se scufundau în două oale şi ieşeau de acolo pentru a ateriza în două gamele. Căruciorul pornea din nou. O lua de la capăt la cortul următor.
—  E ştiinţific, îi spune Tarrou administratorului.
—  Da, spune acesta cu satisfacţie, strângându-le mâna, e ştiinţific.
Amurgul se lăsase şi cerul se limpezise. O lumină dulce si proaspătă scălda tabăra. În pacea serii, zgomote de linguri şi farfurii urcau din toate părţile. Lilieci zburau pe deasupra corturilor şi dispăreau apoi pe neaşteptate. De cealaltă parte a zidurilor, un tramvai scârţâia la un macaz.
—  Bietul judecător, a murmurat Tarrou ieşind pe poartă. Ar trebui făcut ceva pentru el. Dar cum să ajuţi un judecător ?


Existau astfel, în oraş, multe alte tabere de felul acestea, despre care naratorul, din scrupul şi din lipsă de informaţii directe, nu poate spune mai mult. Dar ceea ce poate să spună este că existenţa acestor tabere, mirosul de oameni care venea de acolo, vocile puternice ale difuzoarelor în amurg, misterul zidurilor şi teama de aceste locuri condamnate, apăsau greu asupra moralului concetăţenilor noştri şi se adăugau la zăpăceala şi suferinţa tuturor. Incidentele şi conflictele cu administraţia s-au înmulţit.
Între timp, pe la sfârşitul lui noiembrie, dimineţile au de­venit foarte reci. Ploi torenţiale spălaseră asfaltul cu revărsări de ape, curăţaseră cerul şi îl lăsaseră limpezit de nori, dea­supra străzilor lucioase. Un soare lipsit de putere răspândea în fiecare dimineaţă deasupra oraşului o lumină scânteietoare şi îngheţată. Spre seară, dimpotrivă, aerul devenea din nou călduţ. Aceste a fost momentul pe care şi l-a ales Tarrou pentru a se destăinui întrucâtva doctorului Rieux.
Într-o zi, pe la orele zece, după o zi lungă şi istovitoare, Tarrou l-a însoţit pe Rieux care se ducea să-i facă bătrânului astmatic vizita de seară. Cerul lucea blând deasupra caselor din vechiul cartier. Un vânt uşor sufla fără zgomot prin răspântiile întunecoase. Veniţi din liniştea străzilor, cei doi bărbaţi au dat peste vorbăria bătrânului. Acesta le spunea că erau unii care nu puteau admite tot ce se petrecea, că mereu pâinea şi cuţitul erau în mâna aceloraşi, că urciorul nu merge de multe ori la apă şi că, probabil, şi aici îşi frecă mâinile, o să se lase cu scandal. Doctorul l-a îngrijit, şi în vremea asta bătrânul comenta netulburat evenimentele.
Auzeau pe cineva mergând deasupra lor. Bătrâna, ob­servând aerul întrebător al lui Tarrou, le spusese că erau nişte vecine care stăteau pe terasă. Au aflat în acelaşi timp că de-acolo de sus aveai o vedere frumoasă şi că terasele ca­selor se uneau adesea dintr-o parte, aşa încât femeile din car­tier aveau posibilitatea de a-şi face vizite fără să iasă din casele lor.
—  Da, a spus bătrânul, urcaţi. E aer bun sus.
Au găsit terasa goală, şi cu trei scaune. Dintr-o parte, atât cât putea să cuprindă privirea, nu se vedeau decât terase care se sprijineau, undeva, de o formă întunecoasă şi pietroasă în care au recunoscut prima colină a oraşului. De cealaltă parte, pe deasupra câtorva străzi şi a portului invizibil, privi­rea se pierdea într-un orizont în care cerul şi marea se ames­tecau într-o fremătare nedesluşită. Dincolo de ceea ce ei ştiau că trebuie să fie falezele, o licărire a cărei sursă n-o zăreau, apărea la răstimpuri regulat: farul strâmtorii conti­nua, din primăvară, să lumineze pentru nave care se îndrep­tau spre alte porturi. În cerul măturat şi lăcuit de vânt, străluceau stelele limpezi şi licărirea îndepărtată a farului adăuga printre ele, din timp în timp, o pâlpâire cenuşie trecătoare. Briza aducea miresme de mirodenii şi de piatră. Tăcerea era absolută.
—  E plăcut, spune Rieux aşezându-se. E ca şi când ciuma n-ar fi urcat niciodată până aici.
Tarrou stătea cu spatele şi privea marea.
—  Da, spune el după un timp, e plăcut.
A venit să se aşeze lângă doctor şi s-a uitat la el cu atenţie. De trei ori licărirea apăru pe cer regulat. Din adâncurile străzii un zgomot de veselă spartă urcă până la ei. În casă s-a auzit o uşă trântindu-se.
—  Rieux, spune Tarrou cu un ton foarte firesc, n-ai cău­tat niciodată să ştii cine sunt ? Simţi vreo afecţiune pentru mine?
—  Da, răspunde doctorul, am pentru dumneata un sen­timent de prietenie. Dar până acum ne-a lipsit timpul.
—  Bine, asta mă linişteşte. Vrei ca ora asta să fie ora prieteniei ?
Drept orice răspuns, Rieux i-a zâmbit.
—  Ei bine, iată...
La câteva străzi mai încolo, o maşină luneca prelung pe pavajul ud. S-a îndepărtat şi, în urma ei, exclamaţii confuze, venind de departe, au rupt din nou tăcerea. Apoi, aceeaşi tăcere s-a lăsat asupra celor doi bărbaţi, cu toată greutatea ei de cer şi de stele. Tarrou se ridicase ca să se aşeze pe parape­tul terasei cu faţa spre Rieux, care stătea tot prăvălit in scau­nul lui. Nu se vedea din Tarrou decât o formă masivă, care se profila pe cer. El a vorbit multă vreme şi iată aproximativ discursul lui reconstituit:
Ca să simplificăm, să spunem, Rieux, că eu sufeream de ciumă cu mult înainte de a cunoaşte acest oraş şi această epi­demie. Asta spune suficient că sunt la fel ca toată lumea. Dar sunt oameni care nu ştiu lucrul acesta, sau care se simt bine în această stare, şi oameni care ştiu şi ar vrea să scape de ea. Eu am vrut întotdeauna să scap.
Când eram tânăr trăiam cu ideea inocenţei mele, adică fără vreo idee, niciuna. Nu sunt genul de om frământat, am început aşa cum se cuvine. Totul îmi reuşea, eram inteligent fără efort, cu femeile în bune relaţii; dacă aveam unele nelinişti, treceau aşa cum veniseră. Într-o zi am început să reflectez. Acum...
Trebuie să-ţi spun că nu eram sărac ca dumneata. Tatăl meu era procuror, ceea ce e o situaţie. Cu toate astea, nu-şi dădea aere, fiind din fire un om cumsecade. Mama mea era simplă şi ştearsă şi n-am încetat niciodată s-o iubesc, dar prefer să nu vorbesc despre ea. El se ocupa de mine cu afec­ţiune şi cred chiar că încerca să mă înţeleagă. Avea aventuri în afara casei, sunt sigur acum de asta, şi sunt de asemenea de­parte de a mă indigna. Se purta în toate astea aşa cum era de aşteptat să se poarte, fără să şocheze pe nimeni. Pentru a vorbi pe scurt, nu era foarte original şi astăzi, că a murit, îmi dau seama că, dacă n-a trăit ca un sfânt, nici om rău n-a fost. Ţinea o linie de mijloc, iată tot; şi este tipul de om pentru care simţi o afecţiune rezonabilă, acel gen de afecţiune care poate dura.
Avea totuşi o particularitate: marele ghid Chaix era cartea lui de căpătâi. Nu că ar fi călătorit, cu excepţia va­canţei, când se ducea în Bretania unde avea o mică proprie­tate. Dar era în stare să-ţi spună exact orele de plecare şi de sosire ale trenului Paris-Berlin, combinaţiile de orar pe care trebuia să le faci ca să te duci de la Lyon la Varşovia, kilometrajul exact între orice capitale voiai. Eşti dumneata capabil să spui cum se merge de la Briancon la Chamonix ? Chiar şi un şef de gară s-ar încurca. Tatăl meu nu se încurca. El se străduia aproape seară de seară să-şi îmbogăţească cunoştin­ţele în această materie şi se fălea cu ele. Asta mă amuza mult şi îi punem adesea întrebări, încântat să verific răspunsurile lui în Chaix şi să recunosc că nu se înşelase. Aceste mici exerciţii ne-au legat mult unul de altul, căci îi ofeream un auditoriu a cărui bunăvoinţă o aprecia. Cât despre mine, găseam că această superioritate în legătură cu căile ferate era la fel de bună ca oricare alta.
Dar mă las furat de povestire şi risc să-i dau prea multă importantă acestui om de treabă. Căci, pentru a încheia, el n-a avut decât o influenţă indirectă asupra hotărârii mele. Cel mult, el mi-a furnizat un prilej. Într-adevăr, când am împlinit şaptesprezece ani, tatăl meu m-a invitat să vin să-l ascult. Era vorba de o afacere importantă la curtea cu juri şi, de­sigur, el crezuse că va apărea în lumina lui cea mai bună. Cred de asemenea că el contase pe această ceremonie în stare să impresioneze imaginaţiile tinere, pentru a mă împinge să intru în cariera pe care el însuşi o alesese. Acceptasem pen­tru că asta îi făcea plăcere tatălui meu şi de asemenea pentru că eram curios să-l văd şi să-l aud într-un alt rol decât acel pe care îl juca printre noi. Nu mă gândeam la nimic mai mult. Ceea ce se petrecea într-un tribunal mi se păruse întotdeauna la fel de firesc şi de inevitabil ca o trecere în revistă de 14 Iulie sau o distribuire de premii. Aveam despre toate astea o idee foarte abstractă şi care nu mă stingherea.
N-am păstrat totuşi din ziua aceea decât o singură ima­gine, aceea a vinovatului. Cred că era într-adevăr vinovat, puţin contează de ce. Dar acest omuleţ la vreo treizeci de ani, cu păr roşcat şi rar, părea atât de hotărât să recunoască totul, atât de sincer speriat de ceea ce avea să i se facă, încât după câteva minute nu m-am mai uitat decât la el. Avea aerul unei bufniţe speriate de o lumină prea puternică. Nodul cra­vatei lui nu se ţinea exact în unghiul gulerului. Îşi rodea un­ghiile de la o singură mână, dreapta ... Pe scurt, nu insist, ai înţeles că era un om viu.
De aceasta eu, mi-am dat seama dintr-o dată, eu care nu mă gândisem la el până atunci decât băgîndu-l comod în cate­goria de «inculpat». Nu pot să spun că l-am uitat atunci pe tata, dar ceva îmi strângea stomacul, ceva care îmi răpea orice atenţie în afară de cea pe care o acordam acuzatului. Nu ascultam aproape nimic, simţeam că voiau să-l omoare pe acest om viu şi un instinct formidabil, ca un val, mă aducea alături de el, cu un fel de încăpăţânare oarbă. Nu m-am trezit cu adevărat decât o dată cu rechizitoriul tatălui meu.
Transformat de roba lui roşie, nici cumsecade şi nici afectuos, gura lui viermuia în fraze nesfârşite care ieşeau fără încetare din ea ca nişte şerpi. Şi am înţeles că el cerea moar­tea acestui om în numele societăţii şi că cerea chiar să i se taie capul. E adevărat, el nu spunea decât: «Acest cap tre­buie să cadă». Dar, până la urmă, deosebirea nu era mare. Şi acelaşi lucru a fost, într-adevăr, din moment ce el a obţinut acest cap. Atâta doar că nu el a fost cel care a executat sen­tinţa. Iar eu, care am urmărit după aceea afacerea până la li­chidarea ei, exclusiv, am avut cu acest nenorocit o intimitate mult mai vijelioasă decât a avut-o vreodată tatăl meu. El tre­buia totuşi, conform obiceiului, să asiste la ceea ce se cheamă într-un mod cuviincios ultimele clipe şi care trebuie totuşi numit cel mai abject dintre asasinate.
Începând din această zi n-am mai putut să mă uit la indi­catorul Chaix decât cu un dezgust cumplit începând din această zi m-am interesat, cu groază, de justiţie, de condamnările la moarte, de execuţii şi m-a apucat ameţeala când am constatat că tatăl meu asistase, probabil, de mai multe ori la. asasinate şi că asta se întâmpla exact în zilele în care se scula foarte devreme. Da, în aceste cazuri întorcea deşteptătorul. N-am îndrăznit să vorbesc cu mama despre asta, dar am observat-o atunci mai bine şi am înţeles că nu mai era nimic între ei, şi că ea ducea o viaţă de renunţare. Asta m-a ajutat s-o iert, cum spuneam atunci. Mai târziu am aflat că nu aveam pentru ce s-o iert, pentru că ea fusese săracă toată viaţa ei până la căsătorie şi sărăcia o învăţase să se resemneze.
Te aştepţi fără îndoială să-ţi spun că am plecat imediat. Nu, am mai rămas mai multe luni, aproape un an. Dar inima mi-era bolnavă. Într-o seară, tatăl meu a cerut deşteptătorul pentru că trebuia să se scoale devreme. N-am dormit toată noaptea. A doua zi când s-a întors, plecasem. Trebuie spus numaidecât că tatăl meu m-a căutat, că m-am dus să-l văd, că fără să explic ceva i-am spus liniştit că m-aş sinucide dacă m-ar sili să mă întorc. El a acceptat până la urmă, căci avea o fire mai curând blândă, mi-a ţinut un discurs asupra prostiei de a voi să-ţi trăieşti viaţa (astfel îşi explica gestul meu şi nu i-am schimbat părerea), mi-a făcut o mie de recomandări şi şi-a stăpânit lacrimile sincere care îi veneau în ochi. Mai pe urmă, destul de multă vreme după aceea, m-am întors totuşi cu regularitate să-mi văd mama şi atunci îl întâlneam. Aceste legături îi erau, cred, suficiente. Cât despre mine, nu eram pornit împotriva lui, aveam doar puţină tristeţe în inimă. Când a murit, am luat-o pe mama la mine şi ar mai fi şi acum cu mine, dacă n-ar fi murit la rândul ei.
Am insistat îndelung asupra acestui început pentru că el a fost cu adevărat începutul a tot ce a urmat. Acum are să meargă mai repede. Am cunoscut sărăcia la optsprezece ani, ieşind din îndestulare. Am avut tot felul de meserii pentru ca să-mi câştig existenţa. Nu mi-a ieşit prea rău. Dar ceea ce mă interesa era condamnarea la moarte. Voiam să mă achit faţă de bufnita roşcată. Drept care, am făcut politică, cum se spune. Nu voiam să fiu un ciumat, iată totul. Am crezut că societatea în care trăiam era cea care se sprijinea pe condamnarea la moarte şi combătând-o, credeam că pot să combat asasinatul. Aşa am crezut, aşa mi-au spus alţii şi, de fapt, era în mare măsură adevărat. Am intrat deci în rând cu aceştia din urmă pe care îi iubeam şi pe care n-am încetat să-i iubesc nici acum. Am rămas multă vreme cu ei şi nu este ţară în Europa la ale cărei lupte să nu fi luat parte. Să trecem peste asta.


va urma