Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (12)

Violeta Nastasescu

De asemenea, dădeam din cap în mod aprobator şi încurajator de fiecare dată când îşi arunca privirile în direcţia mea sau băteam uşor din palme la sfârşitul vreunui discurs. Aveam grijă ca gesturile mele de apreciere să fie suficient de vizibile pentru cei doi Ceauşescu, astfel încât aceştia să ştie că interpretul lor era la înălţime. Odată l-am văzut chiar pe preşedinte, care părea mai sensibil decât consoarta sa, întorcându-se spre interpret şi strângându-i mâna pentru a-1 felicita.

Pentru mine era mult mai uşor decât pentru domnul Petricu, întrucât traduceam unui cerc restrâns de doamne, în care o dată sau de două ori a fost prezentă şi Sonia Gandhi. In asemenea cazuri, conversaţia, în timpul căreia toate participantele se aflau în largul lor, sorbindu-şi ceaiul, se concentra de cele mai multe ori pe tema creşterii odraslelor, a activităţilor caritabile de ajutorare a persoanelor nevoiaşe, mai ales femei, pe impresiile din călătoriile în străinătate şi, ici şi colo, pe câte o bârfă nevinovată însoţită de râsete însufleţite.

La Delhi, Elena Ceauşescu a profitat de puţin timp liber pentru a vizita oraşul în particular. Aranjamentul era ca turul să aibă loc cu discreţie, fără prea mare escortă şi mai mult cu ajutor din partea personalului român local. La Bhawan a sosit o maşină condusă de un şofer al ambasadei ca să ne ia, pe Elena Ceauşescu şi pe mine. Un tânăr diplomat înalt, spilcuit şi îmbrăcat impecabil, încercând să nu trădeze emoţia firească ţinând seama de circumstanţă, s-a apropiat de ea, s-a înclinat şi s-a prezentat, spunând cu voce limpede că îi fusese încredinţată cinstea de a o acompania în vizitarea oraşului. In această formaţie şi urmaţi doar de o altă maşină care servea drept escortă, am circulat prin oraş, diplomatul român arătându-ne principalele monumente. Printre ele, fireşte, s-au numărat fostul palat imperial construit în piatră roşie al Marelui Mogul, în prezent cunoscut sub numele de Fortul Roşu. A fost o plimbare plăcută şi, când s-a încheiat, dispoziţia Elenei Ceauşescu a părut a fi excelentă.

Un program separat fusese pregătit pentru Valentin, fiul mai mare al preşedintelui Ceauşescu. Valentin prefera întotdeauna să nu iasă în evidenţă, păstrând o anumită distanţă faţă de oficialităţile române, în ale căror activităţi şi preocupări nu se amesteca în niciun fel. Practic nimeni nu ştia cu siguranţă ce făcea şi singurul lucru pe care mi-1 amintesc este că era în căutarea unui optician pentru a-şi cumpăra o pereche de ochelari. Urma să plece singur la Agra, pentru a face vizita tradiţională a Taj Mahalului, iar mama lui m-a întrebat dacă doresc să merg şi eu. Am declinat oferta, întrucât văzusem deja monumentul cu un alt prilej, lucru pe care ea nu-1 ştia. Puteam lăsa acest amănunt sub tăcere, dar dacă afla din alte surse şi nu direct de la mine? Concluzia ei imediată ar fi fost că încerc să o păcălesc. Nu-mi făcea plăcere să se creadă că nu sunt onestă. Aşa că i-am spus adevărul gol-goluţ: „Am mai fost în India.” „Ai fost? Cu ce ocazie?” I-am relatat că am făcut parte dintr-o delegaţie a Uniunii Femeilor Democrate din România, delegaţie formată din două reprezentante - eu şi încă o persoană -, pentru a participa la o conferinţă găzduită de India. „Aşa carevasăzică. Şi cine era cealaltă femeie din delegaţie?” Aici am ezitat un moment, ştiind că persoana în cauză, o fostă activistă aflată în dizgraţie, nu prea era pe gustul Elenei Ceauşescu în acel moment. „I-am uitat numele”, am răspuns laconic. „Când e vorba de nume, tu niciodată nu-ţi aduci aminte!”, a remarcat ea cu ironie. Aceasta a fost singura dată, în cursul celor 20 de ani în care i-am fost interpretă, când mi-a vorbit cu o umbră vagă de nemulţumire.

L-am lăsat deci pe Valentin să plece la Agra de unul singur, iar eu am rămas la Delhi pentru a încropi colecţia obişnuită de produse indiene şi a i-o expune la reşedinţă, în caz că ar fi dorit să târguiască ceva. A ales câteva materiale de sariuri, după care a sugerat ca şi alţi membri ai delegaţiei să cumpere unele articole din colecţie, dacă doreau.

In timpul vizitei, o neobişnuită criză de generozitate m-a luat cu totul prin surprindere. Cornelia mi-a bătut la uşă ca să mă trezesc că îmi pune în mână un şirag de agate ca dar din partea Elenei Ceauşescu. In dimineaţa aceea o trimisese pe Cornelia în oraş ca să-i cumpere mai multe coliere din pietre semipreţioase. Din punga plină de aceste obiecte care-i fusese înmânată, Elena Ceauşescu s-a despărţit de două: un colier a ajuns la Cornelia, iar celălalt, la mine. Am profitat de prima ocazie pentru a-i mulţumi pentru amabilitate. „Vezi tu, Violeta, când cumperi, trebuie să te târguieşti, pentru că vânzătorii de aici văd că au de-a face cu un străin şi atunci îţi cer cât nu face!” Ce afirma ea era adevărat, astfel că i-am confirmat, adăugând că uneori, dacă insistai, puteai plăti jumătate din preţul cerut. „Jumătate? Fii sigură că poţi obţine un preţ şi mai mic!” Apoi a continuat: „Ştii cât am plătit pentru colierul de agate pe care ţi l-am dat?” I-am răspuns că nu am nici cea mai mică idee. „Un dolar!”, spuse ea triumfătoare şi astfel am aflat la cât se ridica în valută foarte recenta şi rar repetata sa criză de generozitate.


Bangladesh

După vizita în India, avionul a decolat de pe aeroportul din Dehli spre răsărit peste Bengalul de Vest pentru ca apoi, trecând frontiera, să intre în Bengalul de Est, devenit ulterior Pakistanul de Est, şi, mai târziu, după o despărţire dureroasă, transformat în Bangladesh. O succesiune de metamorfoze care nu au fost de natură să contribuie la dezvoltarea statului şi la ameliorarea traiului populaţiei.

Odată ajunşi la sol, am fost cu toţii izbiţi de aspectul dezolant al zonei, de pământul sterp, lipsit nu numai de vegetaţie, dar şi de o stâncă sau orice altceva care să însufleţească peisajul.

O atmosferă apăsătoare, caracteristică oricărui regim militar, a dominat întreaga ceremonie desfăşurată la sosire. Toţi membrii grupului de oficialităţi veniţi să întâmpine delegaţia erau galonaţi, în frunte cu preşedintele, distins, însă respingător de rigid. Soţia sa nu mai era la prima tinereţe, dar se vedea că fusese frumoasă. Adusese cu ea doi copii, mult prea mici pentru vârsta părinţilor, detaliu care nu i-a scăpat Elenei Ceauşescu: „Uită-te şi tu, Violeta - mi-a şoptit ea - ce nepotrivit e să ai copii la bătrâneţe. Asta îi spun mereu lui Valentin al meu şi nevestei lui, dar nu vor să mă asculte!”.

Preşedintele bengalez părea temut de colaboratorii săi apropiaţi şi, aşa cum am suspectat, chiar de soţie. Luaseră o anumită distanţă faţă de el, creând astfel în jurul său un fel de vid, şi îl priveau aţintiţi pentru a ghici după expresia feţei dacă le aprobă sau nu gesturile. Numai copiii, care nu-şi dădeau seama de atmosfera tensionată din jurul lor, nu stăteau locului o clipă, urmărind cu o curiozitate naivă desfăşurarea ceremoniei.

In timpul scurtei şederi în Bangladesh, cei de la Protocol reuşiseră să elaboreze un program comprimat, cu principalele activităţi oficiale la care prezenţa mea nu era necesară. Având consimţământul Elenei Ceauşescu, am absentat de la negocierile politice devenite de acum mult prea plictisitoare şi am purces la o vizită educativă în Dacca. Turul oraşului mi-a deschis ochii, dacă mai era nevoie de aşa ceva, asupra a ceea ce poate însemna sărăcia absolută. Cei care m-au impresionat cel mai mult nu au fost adulţii, bărbaţi sau femei ale căror priviri rătăcite spuneau multe, ci copiii care, cu mâinile întinse, cerşeau un bănuţ. Dacă îl căpătau însemna că l-au apucat pe Allah de un picior, întrucât cu acel bănuţ puteau cumpăra o banană, adică hrana pentru întreaga zi. Prăvăliile erau mici şi neîmbietoare, iar cele câteva maşini şi camioane care îşi făceau drum pe străzile colbuite zdrăngăneau din toate încheieturile ca urmare a folosirii intense de către posesorii lor.

S-a întâmplat totuşi să fiu de faţă, fără să traduc, la una dintre discuţiile oficiale ale celor două delegaţii, prilej de a urmări pe principalii actori discutând cu mare seriozitate căile de impulsionare a raporturilor comerciale dintre România şi Bangladesh. In mod firesc, de vreme ce ambele ţări, mai ales ţara gazdă, nu erau dispuse să-şi secătuiască trezoreria de nepreţuita valută forte, schimburile lor economice se rezumau în principal sau mai bine zis exclusiv la schimbul fizic de produse. Până acum nimic extraordinar, între ţările în curs de dezvoltare trocul se practica pe scară largă. Nostimada, care i-a amuzat teribil pe negociatorii români, a început când, indiferent ce produse erau oferite părţii bengaleze, aceasta se declara dispusă să plăteacă cu... iută. La un moment dat, când tratativele păreau că s-au împotmolit datorită unui concept insuficient definit, Valentin, care participa şi el la întâlnire, a intervenit în engleză pentru a lămuri chestiunea. Aici Nicolae Ceauşescu, neînţelegând ce vrea să facă fiul său, l-a repezit pe un ton nervos: „Stai la locul tău şi nu te băga! Nu tu eşti aici ca să vinzi!” „Nu vindeam nimic, tată; ajutam numai traducerea”, a răspuns Valentin ofuscat, după care, tot restul timpului afectat negocierilor, a stat tăcut şi absent, linie de conduită care îi era obişnuită, de altfel.

Am o amintire vie a acelei atitudini când intervenţia lui Valentin ar fi putut ajuta la dezamorsarea unei situaţii încordate de natură diplomatică. Potrivit practicii locale, o mare adunare populară, care urma să se încheie cu un spectacol în cinstea oaspeţilor, trebuia în mod imperativ să fie precedată de o rugăciune. Criza a apărut când preşedintele şi Elena Ceauşescu au refuzat cu încăpăţânare să participe la acest punct al programului, dacă gazdele nu vor renunţa la momentul rugăciunii. Nimeni şi nimic nu putea convinge cuplul român să se răzgândească. Nefericiţii şefi ai Protocolului făceau naveta între reşedinţele celor doi preşedinţi, în încercarea de a găsi o soluţie, iar timpul se scurgea. însărcinatul cu afaceri mergea de la un membru al delegaţiei la altul, cerându-le să facă uz de toată puterea lor de persuasiune, ca să accepte ceremonia religioasă. Toţi dădeau din umeri, spunând că nu aveau nicio putere în această chestiune, intervenţia lor ar fi fost ineficientă şi riscantă. In cele din urmă a venit la mine, nu pentru a-mi cere ajutorul, ci pentru a se plânge: „Ei nu înţeleg că suntem într-o ţară islamică, unde rugăciunea este o obligaţie absolută. Ei nu înţeleg că prezenţa lor la ceremonie ar reprezenta numai un act de curtoazie şi nimic mai mult.”

O singură persoană putea interveni fără a-şi risca poziţia şi aceasta era Valentin, fiul lor. Un om educat la Londra ar fi trebuit să ştie că atitudinea părinţilor lui era vecină cu ridicolul. Dar nu, Valentin luase distanţă, departe de criza artificial creată de cei doi. Stătea deoparte, contemplând pereţii şi tavanul camerei, ieşind să se plimbe, surd şi orb la vânzoleala din jurul lui. Să fi fost aceasta oare pentru că nu-i păsa sau pentru că nu îndrăznea să intervină? Suspectam a doua ipoteză şi, dacă avea motivele sale de a nu interveni în această chestiune relativ simplă, atunci cum ar fi putut îndrăzni să se amestece, fără să-şi rişte propriul confort, în acţiunile mult mai serioase şi cu urmări mult mai grave - demolarea bisericilor şi a satelor, a cartierelor istorice, mai ales din Bucureşti, iraţionala strângere a curelei, politica demografică nechibzuită şi multe altele.

In cele din urmă problema a fost tranşată printr-o soluţie de compromis; preşedintele bengalez şi colaboratorii săi vor intra primii pe stadion, îşi vor face rugăciunea, după aceea delegaţia română li se va alătura, iar acţiunea putea începe. Procedura era neobişnuită, însă nu s-a găsit altă ieşire din impas.

Spectacolul de cântece şi dansuri tradiţionale a încântat asistenţa, în ciuda unei ploi neaşteptate - e drept, scurtă care a ruinat complet pantofii Elenei Ceauşescu. După toate aparenţele, buna dispoziţie a revenit în timpul spectacolului, aşa încât incidentul diplomatic a fost dat uitării.

Spre sfârşitul vizitei au început să sosească darurile. Ministrul nostru de externe, alţi miniştri şi generali s-au distrat copios când şeful Protocolului le-a adus la cunoştinţă că fiecare a primit câte o rogojină de iută, de dimensiuni diferite în funcţie de rang, poziţie şi funcţie. Generalul Marin Neagoe avea de gând să-şi ducă rogojina la ferma sa de la Corbeanca, pentru a o folosi pe post de preş, în timp ce un alt membru al delegaţiei şi-a declarat intenţia de a-şi tăia rogojina în patru, pentru a-i servi ca ştergătoare de picioare la intrarea în locuinţă. Dar distracţia a fost de scurtă durată - cuplul a decis că rogojinile de iută vor servi mai bine altor scopuri nespecificate, astfel încât preţioasele daruri au fost strânse de la beneficiari şi puse la dispoziţia administraţiei prezidenţiale. Am fost scutită de bucuria de a intra în posesia unei rogojini de iută. Am primit în schimb o faţă de masă şi şerveţele pentru douăzeci şi patru de persoane, pe care, la rândul meu, le-am dăruit unei cunoştinţe, întrucât nu aveam obiceiul să dau mese pentru un număr atât de mare de oaspeţi. Securea nu a căzut pe darul primit de mine, aşa cum căzuse pe rogojini, poate pentru că Elena Ceauşescu uitase că fusesem şi eu inclusă în lista persoanelor din suita preşedintelui.

In cursul şederii în Bangladesh, sentimentul de dezolare din timpul zilei a fost amplificat odată cu înserarea şi pe toată durata nopţii de vizitatori neaşteptaţi veniţi să infesteze atmosfera: ţânţarii. Invadau străzile, curţile şi locuinţele în necrezut de mari şi dese valuri, atât de dese încât formau nori pe care îi puteam evita numai refugiindu-ne în locuri protejate. In mod curios, acele milioane de mici creaturi erau total inofensive, în sensul că nu se îndeletniceau cu înţeparea oamenilor, ci se mulţumeau doar să îi sufoce, dacă nu erau suficient de precauţi să se ferească de ele.

Ceremonia de rămas-bun s-a desfăşurat în soarele tropical arzător, după care cu toţii ne-am grăbit să ajungem în microclimatul răcoros al avionului. In timp ce se deplasa încet pe pistă şi îşi ambala zgomotos motoarele la capătul acesteia, pregătindu-se de decolare, priveam la preşedintele acelei ţări care, de la distanţă, părea mic şi lipsit de orice importanţă.

Insă acum zburam într-o direcţie nordică. Şedeam alături de generalul Iulian Vlad în marele compartiment al avionului rezervat restului delegaţiei, unde nu se servea nimic, nici măcar un pahar cu apă sau o ceaşcă de cafea. Curând am lăsat în urmă zona plană şi ne-am apropiat de înălţimile Himalayei. Este greu de descris sentimentul pe care îl încerci survolând impunătorul lanţ de munţi. In depărtare coamele acoperite de zăpadă şi râurile scânteietoare ce-şi făceau loc prin crevasele largi dintre crestele munţilor creau un peisaj ireal care amintea de Orizontul Pierdut al lui Hilton. Dar, lăsând poezia la o parte, trebuia să mă pregătesc pentru a întâlni alt popor, alte scene şi alte circumstanţe.


Nepal

M-am îndrăgostit de Nepal la prima vedere. Un peisaj sublim, un oraş încântător, cu o arhitectură plină de pitoresc şi un popor plămădit dintr-un amestec de rase şi naţionalităţi - toate purtau pecetea unei ţări de basm. In timp ce scurta şedere din Bangladesh părea că nu se mai termină, cea din Nepal a părut prea scurtă pentru noi, vrăjiţi de ceea ce vedeam.

Impresionanta ceremonie, demnă de gazdele regale, a avut loc în faţa palatului. A fost o paradă cu atât de multă fanfară, cu trecerea unui şir nesfârşit de pedestraşi şi călăreţi în veşminte colorate, încât ai fi crezut că şi oaspeţii erau regali. Monarhul putea fi confundat cu un impunător maharajah, iar regina, care îl flanca, arăta ca o tânără şi frumoasă maharani.

După ceremonie s-a format o procesiune compusă din oficialităţile române şi nepaleze, urmate de aghiotanţi, adjutanţi şi gărzi, care s-au îndreptat solemn spre palatul unde Nicolae şi Elena Ceauşescu urmau să locuiască pe timpul şederii la Katmandu.

Palatul era relativ nou, însă păstrase trăsăturile tradiţionale ale arhitecturii, iar interiorul său, cu o mobilă confortabilă şi decoraţiuni rafinate, avea un farmec luxuriant oriental care te vrăjea. Oaspeţi şi gazde s-au aşezat pentru câteva minute în marele salon al palatului, în mijlocul căruia trona un imens glob pământesc, care s-a dovedit a fi un bufet cu băuturi occidentale.


va urma