Luminiţa Banu
Politică de economii versus exigenţe calitative
Tocmai aceste precauţii au condus şi la o tergiversare a finalizării „exemplarului semnal”, care era întocmit în ţară. Expedierea sa în Mexic cu întârziere a creat o stare de tensiune între ofiţerii români şi reprezentanţii editurii „Edamex”.
Termenul de livrare a volumului, stipulat în contract, era de 90 de zile lucrătoare de la data predării originalului. Or, acesta ajunsese în Mexic în primele zile din luna octombrie 1987, astfel că finalizarea tipăririi volumului până la finele lunii noiembrie sau, cel târziu, primele zile din decembrie, după cum doreau factorii de decizie din ţară, apărea drept o „misiune imposibilă”.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Centrala nu alocase decât 4.500 $ pentru apariţia volumului, în vreme ce conducerea editurii, dat fiind termenul scurt impus de client, solicita pentru efectuarea lucrării suma de 15,6 milioane de pesos (aproximativ 10.000 $ la cursul vremii), dintre care 60% la predarea originalului şi restul la terminare.
Deşi ofiţerii români au întreprins o verificare a ofertei pe piaţa mexicană, ajungând la concluzia că „aceasta este competitivă prin condiţiile oferite şi a termenului de execuţie scurt impus”, nu au putut obţine nici o suplimentare a sumei alocate de către Centrală.
Ca urmare, aceştia s-au angajat în negocieri „la sânge” cu conducerea editurii, insistând ca „100 de exemplare să se realizeze în cele mai bune condiţii posibile (la nivel de album de artă), iar celelalte 900 exemplare în condiţii tehnico-comerciale care să permită încadrarea în suma aprobată”[78].
În plus, pentru încadrarea în termenul scurt de execuţie, ofiţerii români au fost nevoiţi să „sensibilizeze” angajaţii editurii, oferind o serie de mici atenţii pentru ca lucrările de editare (executarea negativelor color, corectura de stil şi ortografie etc.) să avanseze în paralel şi nu consecutiv, conform cutumei locale. În acest scop a fost cheltuită, cu aprobarea Centralei, desigur, suma de 62 $, după cum urmează:
„- la laboratorul foto: teh. Alberto Vasquez Rana - şef laborator, 1 sticlă whisky, 1 cartuş ţigări şi 1 kg cafea import, în valoare de 16,10 u.v.79;
- la tipografie: ing. Jesus Ramon Flores, 1 sticlă whisky, 1 cartuş ţigări şi 1 kg cafea import, în valoare de 16,10 u.v.;
- la redacţia de stil: lic. Ana Maria Loweli, 1 cartuş ţigări şi 1 kg cafea import, val. 9,10 u.v.;
- la legătorie: teh. Maria Santamaria P., 1 cartuş ţigări şi 2 kg cafea import, val. 10,70 u.v.”.
De asemenea, a fost oferită editorului Octavio Colmenares „o procură”[80] constând dintr-un covor, „pe care l-a acceptat cu plăcere şi care a contribuit într-o măsură importantă la apropierea sa”, după cum se consemna într-o scrisoare operativă din 22 noiembrie 1987.
Acţiunile de „sensibilizare” a angajaţilor editurii se pare că au dat roade, astfel că la 1 decembrie 1987 primul lot de 30 exemplare din volumul intitulat Dezarmarea, necesitate vitală a întregii omeniri a fost gata, urmând a fi adus în ţară până la 10 decembrie 1987.
Finalizarea acţiunii „Lumina”: lansarea volumului
În paralel, rezidenţa C.I.E. din Mexic desfăşura o amplă activitate în vederea organizării unei lansări a volumului de un cât mai larg impact. Acţiunea de lansare, programată a se realiza la data de 18 ianuarie 1988 la sediul Clubului naţional de presă mexican „Primera Planeta” sau „în alt local corespunzător”, trebuia să se desfăşoare „în prezenţa unor personalităţi politice, parlamentari, oameni de cultură şi artă, cadre didactice, ziarişti, comentatori de radio şi televiziune, membri ai corpului diplomatic”[81].
La lansare urmau a lua cuvântul Carlos Estrada Lang – prefaţatorul lucrării, Octavio Colmenares – directorul editurii „Edamex”, Luis Echeveria – fost preşedinte al Mexicului, dar se avea în vedere captarea şi a altor personalităţi politice şi culturale.
În spiritul binecunoscut al manifestărilor din statele socialiste, unde cuvântările, dar şi lozincile scandate şi manifestările de entuziasm „spontan”, trebuia atent analizate şi aprobate în prealabil, nici cuvântările ce urmau a fi rostite cu ocazia lansării nu au fost lăsate sub spectrul hazardului şi inspiraţiei de moment a oratorilor.
Ca atare, în 9 ianuarie 1988, la ora 7,00, rezidenţa din Mexic expedia în Centrală telegrama 0017/HBN.458 cuprinzând textul cuvântării lui Carlos Estrada Lang, pentru aprobarea acesteia de către forurile competente. După toate aparenţele, aceasta fusese realizată împreună cu ofiţerul de legătură sau, cel puţin, fusese puternic augmentată de acesta cu pasaje „clasice” din cuvântările ţinute în România. Pentru exemplificare, vom reproduce două fragmente:
„Atât prin structură, cât şi prin conţinut, cartea ilustrează eforturile şi neobosita activitate a preşedintelui României în favoarea dezarmării şi păcii, pentru instaurarea unui nou climat pe arena internaţională, la care se poate ajunge, potrivit tezei umaniste şi realiste expuse de excelenţa sa domnul Nicolae Ceauşescu şi confirmată practic pe deplin, numai pe calea negocierilor, prin încheierea unor acorduri ferme de eliminare a armelor nucleare, reducerea celor clasice şi asigurarea unui echilibru mondial, prin renunţarea definitivă la armament, prin eliberarea umanităţii de spectrul autodistrugerii”.
În acelaşi ton al retoricii oficiale a regimului de la Bucureşti este redactat şi
următorul fragment:
„Prezentarea acestei deosebit de valoroase lucrări va oferi publicului larg mexican, precum şi vorbitorilor de limbă spaniolă din întreaga lume, posibilitatea nepreţuită de a lua la cunoştinţă mai direct de prodigioasa activitate a preşedintelui României pentru oprirea cursei înarmărilor, spre binele întregii omeniri, activitate care îi conferă în mod definitiv un loc de frunte în istorie”[82].
Personalul angajat în acţiunea de promovare a lucrării, atât ofiţerii rezidenţei, cât şi „Miguel”, pare să fi acţionat cu competenţă, reuşind să facă o publicitate remarcabilă volumului. Astfel, publicarea lucrării şi acţiunea de lansare a fost anunţată la data de 14 ianuarie 1988 de televiziunea de stat mexicană (Canalul 13), care a prezentat pe larg ideile cuprinse în lucrare şi a făcut „aprecieri deosebit de elogioase la adresa doctrinei de pace promovată de preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi a importanţei deosebite a apariţiei în Mexic a lucrării sale, recomandând călduros studierea lucrării, ce se adresează atât specialiştilor, cât şi publicului larg”.
În urma distribuirii invitaţiilor la lansarea volumului, au confirmat participarea un număr de 132 personalităţi: oameni politici, membri ai parlamentului, reprezentanţi ai unor organisme internaţionale, înalţi funcţionari de stat, ziarişti, comentatori de radio şi televiziune.
Dintre cele mai importante personalităţi, menţionăm:
- Jorge Coo, director de difuzare şi comunicaţii al preşedintelui Mexicului.
- Jimenez Guzman San Pedro, deputat al Partidului Revoluţionar Instituţional, partidul de guvernământ din acel moment.
- Marcos Lionel Posadas, secretar al Consiliului Naţional al Partidului Socialist Mexican.
- Jamal Shemirani, directorul reprezentanţei ONU. în Mexic.
- Manuel Terrasas, preşedintele organizaţiei politice Mişcarea Mexicană pentru Pace.
- dr. Antonio Stemple Paris, secretar al Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Nucleare în America Latină (OPANAL).
- dr. Carlos del Castillio, director al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) în Mexic.
- dr. Fausto Burgueno, director al Institutului de Cercetări Economice al Universităţii Naţionale Autonome Mexicane (UNAM).
- Judith Alamo, redactor la Televiziunea de Stat Mexicană.
Lansarea volumului a avut loc în 18 ianuarie 1988 la sediul Clubului de presă „Primera Plana”, în prezenţa unui numeros public. În afară de personalităţile amintite, au participat ziarişti de la marile cotidiene mexicane: „Excelsior”, „El Sol de Mexico”, „El Universal”, „Ovaciones”, „Novedades”, „El Nacional”, comentatori de politică externă de la principalele canale de televiziune: 2, 7, 9 şi 13, corespondenţi de presă ai agenţiilor U.P.I., Asociated Press, France Press, Reuter, Prensa Latina.
La festivitatea de lansare au luat cuvântul:
- Carlos Estrada Lang, prefaţatorul lucrării, redactor-şef al cotidianului de mare tiraj „Ovaciones”.
- Octavio Colmenares, directorul editurii „Edamex”.
- Raul Duran, preşedintele Clubului de presă „Primera Plana”, redactor-şef al ziarului mexican „Novedades”.
Evenimentul a fost apreciat ca o reuşită deplină, Centrala trimiţând o telegramă de felicitare tuturor membrilor rezidenţei din Mexic care fuseseră implicaţi în acţiune. Felicitările erau pe deplin îndreptăţite dacă ţinem seama şi de faptul că, în aceeaşi lună, revista mexicană „Mundo Internacional”[83] a publicat în condiţii grafice deosebite o ediţie specială dedicată în întregime preşedintelui R.S. România. Pe copertă era prezentată fotografia lui Nicolae Ceauşescu, iar în cuprinsul articolelor era evidenţiată „personalitatea de excepţie şi activitatea prodigioasă pe plan internaţional a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, contribuţia remarcabilă la soluţionarea problemelor cu care este confruntată lumea contemporană, acţiunile hotărâte pentru instaurarea păcii pe planeta noastră”. De asemenea, potrivit raportului întocmit de rezidenţa C.I.E., articolele din revistă dădeau „o înaltă preţuire activităţii ştiinţifice a tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, savant de largă recunoaştere internaţională, rolului său determinant în mobilizarea potenţialului tehnic românesc la înfăptuirea obiectivelor de dezvoltare economică a ţării noastre”[84].
Totodată, ofiţerii rezidenţei i-au convins pe Carlos Estrada Lang[85] şi pe Octavio Colmenares, directorul editurii „Edamex”, să semneze fiecare câte o scrisoare de felicitare, expediate apoi lui Nicolae Ceauşescu cu ocazia aniversării a 70 de ani de viaţă. Faptul că textul celor două scrisori a fost realizat în „laboratoarele” C.I.E. ni se pare dincolo de orice îndoială, având în vedere formulele ditirambice utilizate la tot pasul, în stilul scrisorilor şi telegramelor de felicitare expediate de „oamenii muncii din întreaga ţară” şi publicate de „Scânteia” în împrejurări similare. Spre edificare, iată un pasaj din scrisoarea lui „Miguel”:
„Apariţia operei Excelenţei Voastre în Mexic, acum, când pe semeaţa dv. frunte se aşterne al 70-lea an de luptă neabătută pentru progresul poporului român, pe care l-aţi organizat şi îl conduceţi cu succes pe calea de dezvoltare liber aleasă şi strălucit prefigurată de dv. începând cu istoricul Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român, constituie un simbol al preţuirii de care vă bucuraţi şi în Mexic, ca pretutindeni în lume”[86].
În acelaşi timp, în scrisoarea atribuită lui Octavio Colmenares se menţiona:
„Acum, când Excelenţa Voastră împlineşte şapte decenii de muncă şi luptă în slujba independenţei, progresului şi prosperităţii poporului dv., vă rog să-mi permiteţi ca, odată cu lansarea acestei operei a dv. în Mexic, în semn de înalt omagiu şi deplină preţuire ce v-o datorează întreaga umanitate, să vă adresez cele mai bune urări de viaţă îndelungată, alături de nobila dv. tovarăşă de muncă şi luptă, eminentul om politic şi savant de prestigiu mondial, doamna academician doctor inginer Elena Ceauşescu, precum şi urări sincere de noi succese în prodigioasa şi benefica activitate ce o desfăşuraţi pentru triumful definitiv al păcii, raţiunii, înţelegerii şi prosperităţii generale pe planeta noastră”[87].
Concluzii
Studiul de caz pe care l-am prezentat este, în opinia noastră, suficient de ilustrativ pentru gradul de ideologizare la care fuseseră aduse structurile serviciilor secrete ale statului român în ultima decadă de existenţă a regimului comunist. Aservirea totală a acestor structuri de către Nicolae Ceauşescu poate fi plasată în anul 1978[88]. Ea nu a fost una informală, ci i s-au construit fundamente legislative solide. Astfel, art. 2 din Decretul Consiliului de Stat nr. 121/1978, „privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne”, preciza: „Ministerul de Interne răspunde faţă de conducerea partidului şi statului pentru întreaga activitate pe care o desfăşoară. Pentru activitatea de securitate, Ministerul de Interne răspunde nemijlocit în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi a Comandantului Suprem al Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România (subl. ns. – L.B.)”. De altfel, întregul ansamblu de instituţii şi organizaţii ale statului român încep să graviteze tot mai accentuat în jurul persoanei lui Nicolae Ceauşescu, Securitatea nefăcând, în acest sens, notă discordantă.
Ca urmare, acţiunile de propagandă şi dezinformare ale Securităţii, iniţiate mai cu seamă începând din perioada anilor 1967-1968, odată cu eforturile lui Ion Stănescu de a moderniza instituţia, au fost deturnate tot mai mult dinspre obiectivele ce vizau interesul şi siguranţa naţională (promovarea unor produse ale economiei naţionale şi a turismului românesc, obţinerea unor credite în condiţii avantajoase, combaterea acţiunilor iredentiste, facilitarea încheierii unor contracte economice favorabile României, stabilirea şi consolidarea unor relaţii diplomatice şi culturale) către acţiuni care depăşesc sfera lobby-ului şi a dezinformării se încadrează mai curând în promovarea cultului personalităţii[89].
Preocuparea pentru promovarea şi prezervarea unei imagini publice favorabile a şefului statului nu este străină nici serviciilor din statele cu un regim politic democratic, de vreme ce persoana acestuia este percepută ca o vulnerabilitate a securităţii naţionale. Pe cale de consecinţă, nu doar securitatea fizică a liderului constituie un obiectiv important, ci şi modul în care acesta este perceput în plan intern şi, mai ales, extern, ca reprezentant al naţiunii respective. Credibilitatea şi buna reputaţie a şefului de stat sunt elemente greu de neglijat în complicata ecuaţie a relaţiilor internaţionale contemporane astfel încât consolidarea, cosmetizarea şi difuzarea largă a acestora reprezintă un deziderat de prim-ordin pentru serviciile de specialitate. De aici, relaţiile strânse între consilierii „de imagine” din staff-urile prezidenţiale şi anumite componente ale serviciilor de informaţii.
Prin urmare, considerăm că nu atât folosirea Centrului de Informaţii Externe pentru „exportul de imagine” a preşedintelui Nicolae Ceauşescu este blamabilă, cât faptul că aceste acţiuni au fost concepute şi realizate în maniera impregnată de servilism şi linguşeală ce a caracterizat, mai cu seamă în ultimul deceniu de existenţă a regimului comunist, comportamentul „managerilor” vremii. De asemenea, măsura în care lichelismul marca activitatea unor instituţii esenţiale ale statului este dată de faptul că pentru cei aflaţi în funcţii de decizie se dovedea a fi mai important gradul de mulţumire şi satisfacţie al lui Nicolae Ceauşescu în faţa „dovezilor de preţuire” prefabricate venite de peste hotare, decât impactul real pe care activităţile de propagandă externă îl aveau asupra mediilor şi personalităţilor-ţintă[90]. Pe de altă parte, din moment ce regimul comunist fusese transformat într-un regim personalizat, iar controlul de partid asupra Securităţii fusese substituit cu un control personal al lui Nicolae Ceauşescu, şansele ca activităţile de propagandă externă să aibă o altă finalitate erau minime.
Ca o concluzie finală, putem afirma că propaganda realizată în timpul regimului comunist pe canalele secrete ale serviciilor de informaţii, în ciuda unor succese semnificative, nu s-a putut desprinde de şabloanele ideologice edificate în anii ’50 şi a rămas tributară, până la capăt, manierei centraliste şi birocratice de concepere a acţiunilor şi transpunere în practică a acestora. Întrucât, volens-nolens, actualitatea propagandei este astăzi mai mare decât oricând[91], considerăm că orice incursiune în trecutul acesteia nu poate reprezenta decât o activitate lucrativă, în măsură să intereseze atât pe cei aflaţi în slujba noilor „propagande”, cât şi pe cetăţeanul de rând, interesat în a fi cât mai puţin vulnerabil în faţa cântecelor sirenelor contemporane[92].
Note
[78]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 67.
[79]. „u.v.” – „unităţi voilene”, adică dolari S.U.A., „Voila” fiind numele de cod pentru S.U.A.
[80]. „Procura” din limbajul codificat al C.I.E. nu era nimic altceva decât tradiţionalul şperţ.
[81]. Ibidem, f. 94.
[82]. Ibidem, f. 138.
[83]. Revista apărea trimestrial, într-un tiraj de peste 10.000 exemplare şi era apreciată ca bucurându-se de audienţă „în cercurile politico-guvernamentale, parlamentare, economico-financiare, diplomatice şi de presă din Mexic, S.U.A., Canada, unele state din Europa Occidentală şi America Latină”.
[84]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 175.
[85]. Carlos Estrada Lang trăieşte încă în Mexic şi are venerabila vârstă de 96 de ani.
[86]. Ibidem, f. 168.
[87]. Ibidem, f. 167.
[88]. Foştii ofiţeri de securitate sunt cvasi-unanimi în aprecierea că, într-o periodizare a istoriei Securităţii, anul 1978 a reprezentat debutul epocii în care, „odată cu ascendenţa cultului personalităţii sale, Ceauşescu încearcă să instituie un control de partid tot mai sever asupra Securităţii, instituţie de care, cu o suspiciune maladivă, se temea tot mai mult” - colonel (r) doctor Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti, Editura Paco, 1996, p. 273. La rândul său, Dumitru Iancu Tăbăcaru, fost şef al Direcţiei I, consideră că în 1978 debutează o etapă nouă, „în sensul subestimării tot mai vizibile a legalităţii şi impunerii ca obligatorii a «indicaţiilor Comandantului suprem», care devin preponderente” - Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securităţii, Bucureşti, Editura Paco, f.a., p. 39.
[89]. Pentru problema complexă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a efectelor acestuia asupra societăţii româneşti există o bogată literatură, din care ne mulţumim să amintim câteva titluri: Catherine Durandin, Nicolae Ceauşescu: adevăruri şi minciuni despre un rege comunist, traducere de Simona Modreanu, Iaşi, Editura Nemo, 1992; Mark Almond, The Rise and Fall of Nicolae and Elena Ceauşescu, London, Chapmans, 1992; Edward Behr, Sărută mâna pe care n-o poţi muşca: românii şi Ceauşescu: investigaţia unui blestem al istoriei, traducere de Doina Jela Despois şi Brânduşa Palade, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999; Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, traducere de Iulian Vamanu, Iaşi, Editura Polirom, 2003; Adrian Cioroianu, Ce Ceausescu qui hante les Roumains: le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Bucureşti, Editura Curtea Veche – L’Agence Universitaire de la Francophonie, 2005; Pierre du Bois, Ceauşescu la putere: ancheta asupra unei ascensiuni politice, traducere Ioana Ilie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008; Manuela Marin, Originea şi evoluţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. 1965-1989, Alba Iulia, Editura Altip, 2008.
[90]. Se poate spune că în domeniul propagandei externe ofiţerii din C.I.E. nu s-au putut detaşa de tacticile folosite de generalul I.M. Pacepa în anii ’70 pentru a-l impresiona pe Nicolae Ceauşescu cu succesele spionajului românesc. Potrivit generalului Nicolae Pleşiţă, fost comandant al C.I.E. între anii 1980-1984, „schema” lui Pacepa era următoarea: „Orice firmă occidentală dădea mostre pentru reclamă şi Ceauşescu îi chema pe cei de la Industrie, Agricultură, Comerţ: «Veniţi, mă, să vedeţi!»… Numai nomenclatura de vârf. Cei de la Comerţ Exterior mai strâmbau din nas, că ei ştiau. Şobolanul prezenta exponatele acolo, cu ochelari fumurii pe nas, ca să semene a spion. I-a luat ochii lui Ceauşescu, iar pe ceilalţi i-a terminat” - Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Lumea, 2001, p. 18. Relatările generalului Pleşiţă cu privire la această manieră triumfalistă de prezentare a unor „măreţe realizări” sunt confirmate şi de documentele vremii – cf. Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, f.l., f.ed., 1995, p. 509. Având în vedere tirajele de 1.000 de exemplare în care apăreau lucrările semnate de Nicolae Ceauşescu, precum şi faptul că cumpărarea unor spaţii pentru articole de tip publicitar în ziarele occidentale nu era şi nu este un lucru ieşit din comun, putem să apreciem că şi „acţiunile de influenţare” realizate de C.I.E. erau departe de a fi avut impactul ce se desprinde din rapoartele trimise în Centrala de la Bucureşti. Aşadar, „băieţii deştepţi” din C.I.E. „i-au luat ochii”, din nou, lui Ceauşescu, astfel încât acesta era sincer convins de statura sa de „lider de anvergură” în arena internaţională, cu atât mai mult cu cât informaţiile despre criticile care i se aduceau în mass-media occidentale erau atent filtrate şi edulcorate în rapoartele ce-i erau destinate, fiind atribuite, de regulă, unor campanii ale cercurilor imperialiste ostile.
[91]. Un specialist al domeniului nu ezită să noteze: „Noile concepte de relaţii publice, război informaţional, operaţii psihologice, vehiculate astăzi în doctrinele militare ale marilor puteri, devin în condiţii de criză sau conflict armat simple eufemisme pentru disimularea ancestralei propagande” – Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p. 7.
[92]. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul troian la Internet, traducerea Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Editura Antet, f.a, pp. 239-240.
final
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu