Europa secolului XXI va fi federală, sau nu va fi deloc

Alexandru Dodan

Crizele care lovesc Europa începând din 2008 – financiară, economică, a datoriilor suverane, a competitivităţii, a migraţiei, a politicii de vecinătate – nu sunt o fatalitate şi nici nu pot fi explicate satisfăcător dacă se insistă pe abordări secvenţiale şi sectoriale. Singură abordarea de ansamblu ar avea o şansă, dar pentru ca aceasta să se impună la nivelul dezbaterii publice ar trebui ca elitele europene (politice, intelectuale, financiare, media, academice) să admită că mama crizelor care zguduie Europa este una pur politică. Scenariu puţin probabil, pentru că ar implica acceptarea responsabilităţilor pentru degringolada actuală.

După semnarea Tratatului de la Roma (1957), care a pus bazele integrării europene, timp de aproape 60 de ani au fost două motivaţii majore ale acesteia pe care elitele respective le-au invocat constant în discursul adresat publicului, iniţial vest-european, apoi şi central-est european: menţinerea păcii pe continent şi prosperitatea europenilor. Amândouă sunt moralmente inopozabile şi politic inatacabile, de unde şi succesul fulminant iniţial.

Nu vom discuta aici dacă natura umană a atins nivelul unde devine viabilă o construcţie politică care exclude complet războiul, inclusiv ca ultima ratio, şi nici dacă un sistem economic, care depinde în ultimă instanţă de oameni, nu de formule matematice, poate creşte la infinit fără corecţii mai mult sau mai puţin abrupte. Dar ambele discuţii ar promite să fie intersante.

Se poate însă discuta despre cele două mari promisiuni ale elitelor (vest)europene de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Prosperitatea considerată ireversibilă decenii la rând este de 8 ani în recul, cu accente dramatice în statele sud-europene, şi fără perspective realiste de inversare a tendinţei. Clasele mijlocii europene sunt devastate de crizele începute în 2008, iar politicienii evită să discute în ce măsură creşterile economice şi ale veniturilor individuale dinainte de 2008 s-au datorat preponderent avansului productivităţii şi inovaţiei sau, dimpotrivă, injectării de fonduri publice obţinute prin credite garantate suveran.

Pacea europeană a fost menţinută după 1945, în sensul că a fost evitat un nou război între statele-naţiune europene, dar rolul NATO şi al “umbrelei” de securitate oferite de SUA, în condiţiile ameninţării URSS, nu pot fi ignorate de nicio analiză onestă. Criza migraţiei, consecinţă a aşa-zisei “primăveri arabe” începute în 2011, a trezit Europa la realitatea că în era globalizării pacea poate fi periclitată şi de alţi factori decât un război inter-statal. Mulţi europeni se simt din nou ameninţaţi, cu deosebirea că astăzi riscurile temporare de securitate din trecut (e.g. o ocupaţie militară a unui stat inamic) sunt înlocuite de riscuri permanente.

Crizele actuale ale Europei, succesive într-un timp relativ scurt, evident interconectate şi care par să se amplifice reciproc într-o “furtună perfectă”, sugerează nu doar că ceva, undeva, a fost gestionat foarte greşit, dar şi că există o cauză comună a derivei actuale. Prin urmare, unde ar trebui căutată sursa problemelor?

Încă dinainte de Tratatul de la Roma, la nivelul “iniţiaţilor” în tainele integrării europene nu se îndoia nimeni de scopul acesteia: un stat comun european. Proiectul era, de altfel, anterior celui de-Al Doilea Război Mondial, şi dezastrul provocat de acesta întărise poziţiile adepţilor depăşirii paradigmei statului naţional. Era logic şi fezabil în primele decenii după 1945. Şi totuşi…

Ceva nu a funcţionat. La nivelul politic, al comunicării şi dezbaterilor publice din statele europene (vorbim până în 1990 strict de cele necomuniste, ulterior şi de celelalte), niciun lider politic, nicio instituţie naţională sau europeană, nu şi-au asumat vreodată – public, explicit şi programatic – elementul cheie al “proiectului european”: finalitatea lui. Mai exact, obiectivul lui ultim, care nu putea, şi nu poate, fi decât unul politic. Aproape fără excepţie, au fost preferate abordările edulcorate şi neangajante care au generat confuzie între obiectivul procesului şi beneficiile asociate lui.  Creşterea economică şi prosperitatea se pot obţine şi fără  procese de integrare continentală (sunt destule exemple în lume), iar dispariţia războaielor intra-europene nu înseamnă că la scară regională sau globală europenii au obţinut garanţia dispariţiei problemelor de securitate (pacea în familie nu garantează pacifismul etern al vecinilor).

Elitele europene au evitat timp de decenii, cu un talent remarcabil, abordarea publică şi frontală a problemei fundamentale a proiectului european: integrarea politică. Departe de dezbaterea publică, în grupuri restrânse, diplomatice şi nu numai, motivaţia acestei abordări era uneori rostită, cu voce scăzută: “popoarele europene n-ar fi acceptat niciodată” un stat comun, deci “se impunea” o politică prudentă, a paşilor mărunţi. În mod ciudat, într-o Europă al cărei discurs oficial şi public este inundat de referiri la democraţie şi drepturile omului, leadership-ul politic a ales pentru cel mai important proiect continental de la Roma Antică încoace nu calea democratică “de jos în sus”, ci cea elitistă “de sus în jos”.

Supremă ironie şi imens paradox: Europa, leagănul democraţiei, a ajuns astăzi într-o criză cu risc existenţial nu datorită eşecului democraţiei, ci datorită unui proiect elitist. Tratatul fondator de la Roma, care a lansat Comunitatea Economică Europeană (CEE), şi Tratatul de la Maastricht (1992) care a lansat Uniunea Europeană (UE) şi a deschis drumul spre moneda euro, s-au succedat la 35 de ani. În condiţiile strategice excepţional de favorabile din 1992, care nu se vor mai repeta prea curând – prăbuşirea URSS în est şi absenţa oricărei ameninţări din sud – liderii europeni au evitat odată în plus să clarifice obiectivul politic al “procesului” : o federaţie sau o confederaţie europeană fiind singurele opţiuni, desigur, pentru că nimeni nu şi-a propus vreodată (re)înfiinţarea unui imperiu european.

Menţinând ambiguitatea, elitele europene au lansat în 1992 cel mai original hibrid politico-instituţional şi pseudo-statal din istoria universală. Pasul din 1992 s-a distanţat suficient de logica CEE (asociere de state suverane într-o piaţă unică), dar nu s-a apropiat deloc de logica unei (con)federaţii funcţionale. UE s-a născut dintr-un compromis asimetric şi – privind retrospectiv – inadecvat istoric, negociat între 1989 – 1991 de Franţa şi Germania, respectiv de preşedintele François Mitterand şi cancelarul Helmuth Kolh.

Gândind la sfârşitul secolului 20 în logica dominantă la începutul lui, liderii francezi au înţeles că prăbuşirea Cortinei de Fier face reunificarea germană inevitabilă, dar au ratat şansa de a o privi ca o oportunitate, nu ca un risc de revenire la o Europă dominată de Germania, ratând astfel esenţialul. Liderii vest-germani erau dispuşi atunci la concesii majore pentru a obţine reunificarea ţării, iar condiţia Parisului de a accepta introducerea unei viitoare monede comune europene, în schimbul renunţării la obiecţiile franceze faţă de reunificare a fost acceptată fără mari probleme. Nicio capitală vest-europeană nu s-a întrebat, cel puţin nu în mod serios, ce efecte va avea o monedă comună fără o autoritate politică centrală, fără o trezorerie comună, fără un buget şi o fiscalitate comune, fără o mutualizare a datoriilor publice.

A fost scăpat din vedere “detaliul” că tocmai marca (vest)germană era garanţia optimă de ţinere a puterii germane în limite rezonabile, pentru că făcea produsele super-competitivei industrii de export germane scumpe în Europa de sud şi est, unde erau cumpărate în monedele locale. Cât timp dispuneau de monedele lor naţionale, statele europene mai puţin eficiente decât Germania (adică aproape toate celelalte) aveau la îndemână “arma” devalorizării, cu care corectau deficitele de productivitate, şi cea a creşterii dobânzilor la creditele în monedele respective, cu care preveneau dezechilibre grave în sistemele lor financiare. În 1999 aceste “arme” au fost însă depuse în schimbul unor “criterii de convergenţă” dintre care două, vitale, deficitul bugetar sub 3% din PIB şi datoria publică sub 60% din PIB au fost încălcate masiv, în principal pentru că nu exista o autoritate politică capabilă să impună respectarea lor.

Convergenţa reală, capabilă să corecteze dezechilibre de productivitate acumulate în sute de ani de evoluţii istorice diferite, ar fi trebuit să fie opera unui guvern central şi unui parlament european cu puteri explicite de a defini şi aplica politici continentale coerente, inclusiv vizând transferul de resurse şi apropierea nivelurilor de salarizare şi de beneficii sociale. Aşa s-ar fi pus bazele unei Uniuni Europene solide, nu doar la vârf, ci şi la bază, dar nu despre asta a fost vorba la Maastricht în 1992. Convergenţa trebuia să privească prioritar drepturile şi obligaţiile europenilor, securitatea şi nivelul lor de trai, nu politicile fiscal-bugetare ale statelor naţionale, destinate susţinerii unei monede comune introduse prematur. Confuzia între priorităţi a salvat (poate) sistemul bancar european, dar riscă astăzi să-i piardă pe europeni.

UE, aşa cum a fost lansată în 1992, pe trei piliere funcţionând pe logici diferite, chiar contradictorii, este o treime confederaţie legată de picioare, şi două treimi uniune de state (semi)suverane legate la ochi. Cu 15 ani înainte de a lovi în plin, crizele actuale ale Europei au fost “ademenite” instituţional, printr-o construcţie care cu greu le-ar fi putut scăpa.

Pilierul comunitar, ceea ce ar fi trebuit să fie piatra de temelie a unei federaţii europene, a fost teoretic supus logicii supranaţionale, unde Comisia Europeană (CE) şi Parlamentul European (PE) au puteri largi. CE nu este însă un guvern european propriu-zis, investit democratic de PE, ci un fel de superintendent al unei părţi din UE, ai cărui actori principali (comisarii europeni şi şeful lor) sunt desemnaţi prin negocieri netransparente şi neproceduralizate între statele membre UE, mai exact între cele cu pondere mare, printr-o metodă pur tranzacţională. PE este ales democratic de toţi cetăţenii statelor membre, dar este lipsit exact de atributele fundamentale al unui parlament: cel de a vota legi cu caracter obligatoriu în jurisdicţia politico-teritorială care l-a ales – UE – şi cel de a demite Executivul (CE) dacă nu mai are încredere politică în el.

Pilierele PESC (Politica Externă şi de Securitate Comună) şi JAI (Justiţie şi Afaceri Interne) au rămas, în 1992, în zona logicii inter-guvernamentale, a deciziilor adoptate în unanimitate (sau cu majorităţi calificate), un indiciu clar că în 1992 elitele (vest)europene au ratat a doua mare oportunitate de a face pasul decisiv spre o (con)federaţie europeană. Partizanii “garanţiilor” naţionale s-au întors acasă, probabil, satisfăcuţi de la Maastricht, însă fără motiv.

PESC s-a născut moartă: o “Uniune militară” a fost de la bun început iluzorie, în condiţiile în care statele UE nu doar şi-au redus constant cheltuielile militare după dispariţia URSS în 1991, dar nici nu au manifestat vreun interes deosebit în a finanţa şi echipa preconizatele “EU battlegroups”. După aproape 25 de ani, este evident faptul că UE, din punct de vedere militar şi securitar, nu există în afara NATO. Ambiţiile, oricum modeste, n-au fost niciodată egalate de o voinţă politică pe măsură. În ce priveşte “politica externă comună”, impunerea de către statele membre influente, la înfiinţarea ulterioară a SEAE (Serviciul European de Acţiune Externă, aşa-zisul “minister de Externe” al UE), a renunţării la cotele naţionale proporţionale în favoarea “criteriilor de competenţă” a scos, de facto, instituţia respectivă din zona inter-guvernamentală dar nu a plasat-o în cea comunitară, ci în cea ambiguă. SEAE face astăzi, în cel mai bun caz, politica externă a birocraţiei de la Bruxelles şi cea a instituţiilor europene, nu “politica externă a UE”, fie şi pentru banalul motiv că nu există un stat numit “UE”.

Pilierul JAI a fost gândit la Maastricht ca piatră unghiulară a metodei inter-guvernamentale, garanţie a suveranităţii statelor membre. A fost o altă iluzie: trei mecanisme autonome au fost plasate în angrenajul “suveraniştilor”, care s-au bucurat atunci degeaba. Unul era deja prezent din 1985 – spaţiul Schengen – celelalte două, politicile privind imigraţia şi azilul, au devenit oficiale la Maastricht. Schengen-ul, imigraţia şi azilul au fost plasate în 1992 în zona metodei comunitare, ceea ce a afectat din start soliditatea pilierului JAI, cum s-a văzut recent, în mod tragic, pe străzile din Paris şi Bruxelles. Degeaba menţine un stat controlul asupra serviciilor de poliţie, securitate şi informaţii, dacă nu are controlul frontierelor, nu ştie cine intră şi iese în/din teritoriul “naţional”, şi nu poate decide criteriile de diferenţiere între migranţi şi azilanţi. Altfel pusă problema, îşi imaginează cineva o firmă privată de securitate care ar accepta să protejeze un obiectiv, fără să i se permită să instaleze un perimetru şi puncte de control-acces?

Puţini comentatori ai crizelor actuale ale UE îşi amintesc azi că spaţiul Schengen a fost iniţiat în 1985 de un grup minoritar din cadrul CEE (Franţa, Germania de Vest şi statele Benelux), printr-o mişcare voluntaristă, neaprobată atunci de ceilalţi membri, şi care s-a derulat iniţial complet în afara CEE. În amestecul de entuziasm şi confuzie care a urmat prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de Est, vocea oponenţilor s-a estompat treptat, până la punctul în care Tratatul de la Amsterdam (1999) a consemnat fuziunea între dreptul UE şi regulile Schengen.

Argumentaţia destinată scepticilor a fost, în esenţă, aceeaşi cu cea din cazul monedei euro. Europenilor li s-a argumentat că frontierele interne vor fi abolite, însă cele externe vor fi consolidate, la fel cum li s-a argumentat că renunţarea la monedele naţionale va fi compensată de “criteriile de convergenţă” destinate evitării derapajelor financiar-bancare şi bugetare. Ambele promisiuni au rămas pe hârtie, nu pentru că ar fi existat un “complot”, ci pentru că, obiectiv, nu aveau cum să fie onorate. Ordinea logică a operaţiunilor a fost inversată, iar rezultatele se văd. Spaţiul Schengen este parţial suspendat, soarta lui atârnând într-un fir de păr: un singur nou atentat terorist de amploare i-ar putea da lovitura de graţie. Zona euro mai supravieţuieşte dintr-un singur mare motiv: Banca Centrală Europeană (BCE) din Frankfurt – o bancă de emisie suverană, fără stat suveran asociat, altă premieră absolută în istoria mondială – injectează lunar sume imense atât în băncile europene, cât şi în cumpărarea de obligaţiuni ale statelor din zona euro, care ar intra rapid în încetare de plăţi dacă ar trebui să se împrumute pe piaţa liberă de capital, având deja 16 trilioane de euro datorie suverană acumulată.

“Ilogica concepţie” a UE din 1992 a provocat două consecinţe principale. Prima – a fost irosit al doilea context geopolitic excepţional de favorabil pentru un pas decisiv în direcţia unei reale (con)federaţii europene, ceea ce a slăbit treptat entuziasmul europenilor, tot mai puţin capabili să înţelegă o astfel de construcţie instituţională. Respingerea de către francezi şi olandezi în 2005, prin referendum, a proiectului unei Constituţii Europene a fost (sau ar fi trebui să fie) un prim mare semnal de alarmă. A doua – CE şi PE, Executiv şi Legislativ “fără de ţară”, au evoluat inexorabil spre statute informale de membre sui generis ale UE, mai puternice decât orice alte state membre, cu excepţia – parţială – a Germaniei, Franţei şi Marii Britanii. Este evident oricui că preşedintele Comisiei, Jean-Claude Junker, discută astăzi de la egal la egal cu cancelara Angela Merkel, preşedintele François Hollande şi premierul James Camerron, dar are o putere şi influenţă net superioare celor ale oricărui alt şef de stat şi guvern din UE. Parlamentul European poate audia, ca “sfat al înţelepţilor”, orice oficial de top din statele membre, pe subiecte precum politicile interne, standardele democratice sau respectarea drepturilor omului, dar este lipsit de pârghia politică esenţială de votare a legilor care ar putea schimba sau influenţa realităţile care fac actualente obiectul interpelărilor, evaluărilor sau criticilor sale colocviale.

Cine mai crede că UE are 28 de membri, ar trebui să numere mai bine. Sunt deja peste 30, iar crizele combinate izbucnite după 2008 nu au făcut decât să întărească şi mai mult puterea membrilor UE îndeobşte neobservaţi: Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiţie (lista fiind deschisă). Regula valabilă la nivelul statelor – o birocraţie, odată înfiinţată, va acţiona în primul rând în numele propriilor ei interese – este cu atât mai valabilă la nivel suprastatal, mai ales când nu există nicio instituţie politică executivă, bazată direct pe votul întregului corp electoral european, care să ţină sub control o astfel de birocraţie. Avertismente le recente ale filozofului Jurgen Habermas privind îndepărtarea UE de idealul federalist de la 1957 şi de calea democraţiei reprezentative, sunt mai mult decât întemeiate. Riscurile sunt severe.

Niciuna dintre reformele aduse Tratatului din 1992 la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), şi nici renunţarea la cei 3 pilieri ai UE prin Tratatul de la Lisabona (2007) prin introducerea “competenţelor partajate” nu a rezolvat problema, care era, şi este în continuare, una de fond, nu de formă, deci imună per se la orice “re-formă”. Încercările stresate ale ledership-ului UE, după 2008, de a stăvili crizele Europei au adus în discuţie concepte precum “uniune fiscală”, “uniune bugetară, “uniune bancară”, chiar şi “uniune de securitate” (după recrudescenţa atacurilor teroriste). Se discută despre multe “uniuni” în UE, cu excepţia celei mai importante, a cărei ignorare decenii în şir a contribuit decisiv la criza actuală a Europei: uniunea politică.

În afară de justificarea specioasă amintită anterior (“Europenii n-ar fi acceptat niciodată…”), partizanii construcţiei şi arhitecturii super-complicate ale UE au mai avut o mantră favorită în zona dezbaterilor academice şi în formate restrânse: “Europa nu e SUA!“. Afirmaţie ontologic adevărată, dar altminteri un truism banal având valoare politică egală cu “Europa nu e China!”, “Europa nu e Africa!” etc. Roata şi formula apei sunt aceleaşi în toată lumea, iar principiile politice ale federalismului nu prea fac nici ele excepţie. Nevrozele faţă de presupusa “dominaţie globală” a SUA, devenite “trendy” în saloanele europene după dispariţia URSS în 1991, au contribuit de asemenea la dificultatea liderilor europeni de a privi lucrurile în faţă.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cele 13 state care s-au desprins de statul de colonii ale Imperiul Britanic şi au format nucleul SUA erau mult mai diferite între ele decât se crede azi. Engleza era vorbită de o majoritate relativă. Minorităţi consistente vorbeau germana, galeza, franceza, olandeza, spaniola, suedeza etc. Până azi, SUA nu au o limbă “oficială”. Deosebirile politice şi culturale care existau atunci între statele puritane din Noua Anglie, urbanizatul New York, statele de fermieri precum Pennsylvania şi statele de plantatori conservatori precum Georgia şi Carolinele, nu erau cu mult inferioare deosebirilor similare care există astăzi în Europa între statele vestice, scandinave, mediteraneene, şi estice. Nici limba, nici diferenţele culturale şi de dezvoltare nu au fost decisive în America. După cum nici azi, în Europa, nu sunt.

Între reunirea Congresului Continental în 1774 şi ratificarea Constituţiei SUA (în vigoare, cu 27 de amendamente) în 1789 au trecut doar 15 ani, în care elitele americane de atunci au comprimat, in nuce, aproape aceleaşi dileme şi controverse cu care se “luptă” fără succes elitele europene în ultimii 60 de ani: împărţirea puterii între state şi “centru”, împărţirea influenţei statelor asupra instituţiilor centrale, moneda comună, trezoreria comună, datoriile comune, apărarea comună. Ambiţiile exagerate, populiştii şi radicalii nu lipseau nici atunci, după cum nu lipsesc nici azi. Şi totuşi, în doar 15 ani, în condiţii economice, tehnologice şi de securitate mult mai dificile decât cele actuale din Europa, elita americană de acum două secole a înţeles că problema principală (“Ce fel de stat vrem?”) trebuie abordată frontal, nu “pe ocolite”, şi a mai înţeles că o uniune de tipul confederaţiei “slabe” între state aproape suverane prezinta un risc inacceptabil de anarhie şi ruină economică, deci de eşec al întregului proiect.

Masa critică pentru înfiinţarea federaţiei nord-americane s-a constituit în 1787, prin ceea ce s-a numit “marele compromis”. După 13 ani de dezbateri incendiare între “statele mari” şi “statele mici”, delegaţii la Congresul Continental au găsit punctul de echilibru: un Parlament (Congres) bicameral, în a cărui cameră inferioară statele sunt reprezentate proporţional cu numărul populaţiei (dar prin mandate de 2 ani), şi o cameră superioară în care toate statele sunt reprezentate egal, de către doi senatori (prin mandate de 6 ani, însă). Pe baza acestui compromis, un stat ca Wyoming, cu jumătate de milion de locuitori, are un singur deputat în Congres, faţă de cei 53 ai Californiei, un stat cu aproape 40 de milioane de locuitori. În Senat însă, California are, la fel ca Wyoming, doar 2 senatori. Senatul american este cheia de boltă a federalismului occidental modern şi explicaţia rezistenţei sale în SUA. Nu este deloc de mirare că extrema stângă politică din SUA cere azi desfiinţarea Senatului, dar este cel puţin surprinzător că experienţa americană de compromis federal a fost ignorată de plano în Europa.

Din acronimul SUA, fiind prea concentraţi pe “A”, europenii au pierdut iniţiala principală “U”. Unitatea face puterea, doar că nu în orice condiţii. Natura umană fiind prin definiţie imperfectă, suveranitatea politică nu poate, tot prin definiţie, să dispară. Poate însă, greşit gestionată, să migreze spre zone unde este mai puţin vizibilă, dar şi mult mai puţin responsabilă faţă de corpul social care i-a dat naştere. Mii de analişti, comentatori, ziarişti etc. deplâng în ultimii ani avansul partidelor şi mişcărilor politice europene extremiste (de regulă de stânga în sud, de dreapta în nord, Franţa fiind din nou “caz special”, cu ambele în creştere), anti-sistem, anti-europene, anti-imigratie, populiste. Se argumentează până la saturaţie că acestea nu au soluţii pentru alegătorii lor, ceea ce este perfect adevărat, dar rareori se menţionează că toate sunt, de fapt, doar simptomele unui proces blocat la jumătatea drumului.

Alături de credinţă, ambiţie şi lăcomie, frica este unul dintre cilindrii motorului Istoriei. Multor europeni le este astăzi, pur şi simplu, frică. Statele naţionale, cu bunele şi relele lor, dar care ofereau un cadru inteligibil, au fost semnificativ “golite” de puterile lor suverane începând din 1957. În “epoca de aur” 1992 – 2008 nu s-a prea observat că suveranitatea care migra treptat de la statele naţionale europene nu se regrupa, de fapt, în nicio instituţie politică capabilă să compenseze acest transfer printr-o suveranitate superioară, legitimată democratic, la scara întregii UE. Crizele combinate izbucnite după 2008, în paralel cu amplificarea efectelor globalizării, au provocat europeanului “mediu” dileme şi traume încă subevaluate. Instituţiile UE şi birocraţia europeană au mers înainte (chiar foarte bine) apărându-şi interesele, în timp ce statele foste/semi suverane ridică tot mai des din umeri a neputinţă. Este simplist a-i blama pe europenii care se simt abandonaţi “în bătaia vântului” că se uită înapoi spre formule verificate istoric, şi pe politicienii zişi “extremişti” (de fapt, patetici şi paseişti). Cel puţin în egală măsură, ar trebui blamaţi autorii contextul care i-a făcut pe mulţi europeni să-şi piardă încrederea în integrarea europeană, să voteze cu pseudo-politicieni la care nici nu s-ar fi uitat înainte de 2008, sau – cazul britanicilor – să ia serios în considerare chiar ieşirea din UE.

Cursul politic adoptat de elitele europene după 1945, şi menţinut după 1990, de a promova “discret” agenda integrării politice, este deasemenea responsabil, într-o măsură importantă, de calitatea politicilor naţionale şi europene actuale. Într-o epocă în care marea dezbatere politică ar trebui să fie cea între federalişti (apărătorii “unităţii în diversitate”) şi naţional-democraţi (apărătorii “drepturilor şi specificului statelor”), între protecţionişti (la scară europeană) şi adepţi ai liberului schimb (transatlantic, înainte de toate), Europa rămâne captivă opoziţiei – anacronice la nivelul anilor 2010 – între “stânga” şi “dreapta”, două abordări ideologice originate de revoluţia franceză din 1789 (acum peste 200 de ani!), care astăzi sunt golite de sens şi nu mai înseamnă nimic pentru europeni. Partidele politice europene se complac sub etichete istorice precum “socialist”, “social-democrat”, “liberal”, “conservator” etc. situaţia regăsindu-se şi în Parlamentul European (instituţie amputată de rolul ei major de Legislativ federal), unde “familiile” politice constituite reflectă foarte bine trecutul Europei, nicidecum viitorul ei.

Popoarele, inclusiv cele europene, nu au apetenţă pentru analize complexe. Mulţi europeni intuiesc însă destul de bine riscurile revenirii la “căile bătute” ale suveranităţii restânse la nivelul statelor naţionale, înainte de toate riscul prăbuşirii majore a nivelului de trai şi dispariţiei facilităţilor sociale extinse. Dacă totuşi cochetează tot mai frecvent cu această opţiune, este pentru că se tem că au ajuns “ai nimănui”, că nu există instituţii dependente direct de votul lor care să le apere interesele, că au rămas expuşi unei migraţii globale provenind din două continente – Asia şi Africa – care totalizează peste 5 miliarde de oameni (de 10-15 ori mai mulţi decât în UE). Să luăm un exemplu: alegătorul italian. De ce s-ar regăsi el în “stânga” sau “dreapta” din peninsulă, sau în partidele zise “anti-sistem”, când supravieţuirea economiei italiene în vechea paradigmă a statului naţional depinde vital şi direct nu de Executivul de la Roma sau de Legislativul italian, ci de deciziile adoptate de un alt italian, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene (funcţie neelectivă democratic), fără ale cărei programe de “facilitare cantitativă” – un eufemism pentru injectarea masivă de euro în piaţa bancară din zona euro – sistemul bancar din Italia s-ar prăbuşi rapid şi ar trage economia după el?

Din multele sute de conferinţe, seminarii, mese rotunde etc. destinate oficialilor şi diplomaţilor, la care am participat înainte şi după aderarea României la UE, două au fost ideile unor preopinenţi pe care mi l-am reamintit frecvent după 2008, odată cu crizele combinate care ameninţă să doboare “proiectul Europa”. Prima suna aşa: “Integrarea europeană este ca mersul pe bicicletă. În clipa în care se opreşte, se prăbuşeşte“. Iar a doua: “În Europa nu mai există azi state mari şi state mici, ci doar state mici care au înţeles că sunt mici – şi caută o Uniune puternică – şi state mici care îşi fac încă iluzii că sunt mari – şi caută soluţii iluzorii“.

În ultimul său turneu european, preşedintele Obama a afirmat explicit că SUA au nevoie de o Europă unită şi puternică. Este o evidenţă pentru oricine urmăreşte evoluţiile globale actuale. Problema este că epoca în care Europa putea să fie atât unită, cât şi puternică, fără să facă integrarea politică este pe cale să expire, şi încă foarte repede. Europa secolului XXI va fi federală, sau nu va fi deloc.