sâmbătă, 28 mai 2016

ORBITOR (63)


MIRCEA CĂRTĂRESCU






Nici vorbă să se ţină vreunul de cuvînt. Poate dac-ar fi fost Mimi sau Vali acolo, ei ar fi reuşit să urce pînă sus, dar toţi cei de faţă urcară doar pînă pe la trei sau patru, după care-ncepeau să ţipe cît îi ţinea gura: "Daţi-mă jos! Daţi-mă jos!" Mircea stă­tuse deoparte, privind cu teamă la nebunia celorlalţi. Dar, înce­tul cu încetul, urcuşul copiilor spre bucăţica de azur începu să-l atragă ciudat şi pe el. Îşi aminti din nou de Mendebil, de ascen­siunea lui prin inelele scării de incendiu pînă-n vîrful coşului de la fabrica "Pionierul". Se ridicase-n picioare acolo, pe buza coşului, şi-şi întinsese braţele subţiri în cruce. Cît de mult îl iu­bise pe Mendebil! Cît ar fi vrut să-i semene, să poată şi el născo­ci poveşti ce te făceau să ieşi din propriul tău trup ca dintr-o cămaşă şi să te-nalţi, cristalin şi-ngheţat ca un ţurţure, către cer! Inima-ncepu să-i bată foarte tare. Privea numai în sus, unde scripetele ardea-n soare ca o bucată de aur topit. Ar fi vrut să se facă una cu peticul acela adînc de cer. Vova coborîse în glo­rie, ajunsese pînă la cinci şi era ca şi învingător. "Cum a fost?", îl întrebară toţi, de parcă ei nu se suiseră, şi Vova începu să spună nişte aiureli, în glumă, că fusese pînă-n rai şi-i văzuse acolo pe Dumnezeu şi pe sfinţi cum se uitau la oameni, jos, ce face fie- jj care. De-atunci se tot certase cu Jean şi cu alţii, fiindcă ei îşi bătu­seră joc de el, şi el se-ndîrjise şi mai tare. După o vreme zicea serios că văzuse el nu ştiu ce bazaconii. Între timp, Mircea se suise, ultimul, cu picioarele-n găleata de zinc şi se apucase bine de sfoară. Deja locatarii începuseră să-i cam ia la ochi, ivindu-se pe geam în pijamale şi capoate. Dar oalele trebuiau supravegheate, aşa că deocamdată nu-ncepuseră să strige la ei, sau să coboare ca să-i ia la goană. "Hai, trageţi-mă şi pe mine", le stri­gă Mircea, dar trebui să insiste mult pînă ce copiii să-i dea vreo atenţie, pentru că el nu era deocamdată Copilul-cu-tigrul, ci unul dintre cei mai neînsemnaţi membri ai găştii. Ceilalţi se cam plictisiseră de joc, clasamentul era deja făcut, Vova cîştigase, aşa că începură să-l tragă mai mult în silă, înjurîndu-se mai de­parte unul pe altul, monoton: "Ai văzut-o tu pe mă-ta acolo-n rai!" "Ba pe mă-ta!"... Pe măsură ce trăgeau de funie, ea se-nco-lăcea pe asfalt, între copii, iar găleata urca-ncetişor, clătinîndu-se în marea deschidere interioară a blocului, unde lumina nu ajun­gea pînă jos niciodată. În gang, pe lîngă scuter, era mereu parca­tă o Dacie rablagită, cu geamurile aşa de murdare, că nu puteai privi în ea.

Mircea se înălţa ca-n vis. Ţinîndu-se bine de funie, privea ză­păcit în jur. Trecuse uşor de pilonii uriaşi pe care stătea prop­tit, ca un rinocer, blocul. Copiii erau adunaţi grămadă sub el, cu feţele-n sus, ca petalele unei flori, ferestrele de la primul etaj se apropiau şi se depărtau... Îi era frică, din ce în ce mai frică pe măsură ce găleata se rotea, ca şi cînd s-ar fi-nşurubat în golul acela cenuşiu. Abia acum îşi dădea seama cît de gigantic era blo­cul. Cînd ajunse către etajul al patrulea, copiii se confundaseră-ntr-o singură pată de carne palidă. Îi strigau ceva, dar vocile lor păreau un fel de clipoceli, cam aşa cum auzeau, poate, peştii un ciocănit uşor în geamul acvariului. Sub el, ţeava săpată-n carnea blocului se îngustase pînă cînd peticul de gang de de­desubt abia se mai vedea cît un preş de uşă. Mircea se ghemui în găleată, vru să strige să-l lase jos, dar nu mai putu. Nu-i mai jeşeau cuvintele din gură. Acum balansul era mai mare, se-apropia de pervazele geamurilor pînă-aproape să le-atingă, apoi se de­părta amplu, pînă la cele din partea cealaltă. Etajele nu mai aveau numere şi ordine, se multiplicau la nesfîrşit. Stomacul i se dilatase-n tot corpul, pînă şi capul, pînă şi mîinile îi erau acum un stomac cuprins de rău şi de greaţă. Urca de ore, de secole. Deasupra lui scripetele sclipea ca scrijelit în aur curat. Azurul pătat cu nori de vară se căsca adînc, apos, tot mai vast, pînă ce Mircea avu impresia că nu mai urcă, ci se cufundă-ntr-o con­ductă de ciment cu un ochi de apă limpede pe fund. Cei de jos aproape că nu se mai zăreau, strigătele-ncetaseră, tirajul mare­lui horn îi zburlea perişorul scurt, îi flutura maieul în jurul tali­ei. Era ca un suflu răcoros, tot mai puternic, de parcă ar fi fost dus la vale de apa grea a unei cascade ce curgea tot mai repede, proiectîndu-l spre vastitatea lacului de dedesubt. Zburînd către ultimul etaj al blocului, Mircea nu mai distmgea acum ferestrele decît ca pe nişte dîre alburii, alunecînd incredibil de repede pe lîngă el. Scripetele se repezi spre el ca un obuz auriu, bîrnele de lemn îi dădură drumul şi băiatul zbură în cer, se rostogoli în cer, făcu tumbe, răsuciri şi fluturări în cer, cu ochii larg deschişi, peste moară, bloc, fabrică, alee cu blocuri şi Circ, care, văzute de sus, îşi iveau masivitatea neomenească, adevărata lor natură de temple, megaliţi, bunkere, mausolee ale unei lumi de neînţe­les, pierdute toate într-o mare de vegetaţie. Copilul învăţă re­pede să-şi controleze zborul, pluti unde-l duceau gîndul şi curio­zitatea, plană peste terasa blocului şi văzu, chiar văzu statuile crude, însîngerate, cu feţe de păianjen, pe care le ştiuse dintot-deauna acolo, străbătu apoi golul dintre bloc şi moară, cu mîinile-ntinse-n lături şi din gură curgîndu-i bule scînteietoare de aer, se-apropie de fereastra rotundă de pe frontonul triunghiu­lar al colosalei construcţii şi-abia acum văzu că fereastra, ce tre­buie să fi avut o lărgime de peste doi metri, nu avea geam. Trecu prin ea răsucindu-se lin şi se găsi într-o odaie-mpăienjenită, plină de scule şi aparate ciudate. Un scaun dentar, smuls din locaşul lui din podea, zăcea prăbuşit într-un colţ, acoperit de un fel de licheni. Pe un perete se afla o mare placă de metal negru, cu o pîrghie stacojie ridicată cu mînerul în sus. Mircea se opri-n faţa ei, levitînd pe deasupra podelei. Cu mare greutate, căci era cît el de mare, trase mînerul în jos şi deodată izbucni un urlet una­nim, înfundat, asemenea celor care veneau duminicile de pe sta­dion. Ieşi-n ochiul rotund de fereastră şi-şi dădu atunci seama că acel muget neîntrerupt şi ameninţător venea de la sutele de locatari care ieşiseră pe la geamuri şi pe balcoane, între care şi părinţii lui, şi care şi-l arătau cu degetul, uite-l! uite-l acolo! Cînd se ridică din nou foarte sus deasupra acelei bucăţi de oraş înţelese că totuşi nu doar copilul care dădea roate prin cer îi în­nebunise. Acoperişul morii, cu toate coşurile, luminatoarele şi instalaţiile ciudate de pe el se ridica încet, ca un capac de cufăr, azvîrlind nori de făină-n aer şi stoluri de porumbei speriaţi. Cîţiva morari care-şi făceau de lucru pe acoperiş căzuseră ţipînd pe asfalt şi stropiseră curtea morii cu sîngele lor, bufnind acolo ca nişte vişine prea coapte. Mircea ştiuse, ştiuse mereu că moara era scobită pe dinăuntru ca un sarcofag. Şi că sarcofagul nu era gol. Oprit chiar deasupra ei, aştepta să se-mprăştie norii de făină deasă din aer. Niciodată inima nu-i bătuse atît de puternic. Cerul lichid îl ţinea, balansîndu-l încet în ritmul legănării lui de gelatină. Frica-i devenise difuză, de parcă n-ar mai fi fost în el, ci-n tot spaţiul acela atît de cunoscut şi totuşi atît de fantastic. Coşul de cărămidă al fabricii de pîine suia în cer cu un fel de pulsaţie interioară, de parcă ar fi fost dm carne. Aburul făinii se disipa uşor, acoperişul morii se rotise complet şi atîrna acum de partea cealaltă, spre fabrica de cauciucuri "Quadrat", prins încă de moară cu un fel de balamale.

Şi giganticul sarcofag începu să se limpezească de sus în jos, frontonul triunghiular îşi pierdu încet culoarea cărămizie şi tex­tura zgrunţuroasă, rămînînd străveziu ca un zgîrci, apoi greu şi sclipitor ca o scrumieră de cristal. Îl urmă clădirea întreagă, marele dreptunghi vechi de aproape două secole, care-şi spălăci şi el forma ferestrelor şi contururile cărămizilor pînă se schim­bă lent într-o cutie de cuarţ, prin pereţii căreia se zărea deja o formă nedesluşită, un fel de cocon de raze dese de lumină. Doar copilul, de la-nălţimea la care se-afla, putu să vadă în întregind minunea. Căci el plutea acum peste o uriaşă, dumnezeiască ve­denie, o icoană înrămată-n cel mai orbitor cleştar de stîncă, un chip încondeiat în vopselele cele mai vii şi mai strălucitoare. În­tins în racla de două sute de metri lungime şi umplînd-o cu totul, înfăşurat într-un uimitor veşmînt de serasir, ţesut cu aur şi pre­sărat cu giuvaeruri, ce făcea pe corpul lui cute maiestuoase, lăsînd să se vadă piepţii şi mînecile cămeşii de borangic, odih­nea un bătrîn de o frumuseţe şi-o măreţie fără de seamăn. Parul alb ca lîna-i cădea pe umeri, amestecîndu-se cu barba ce picura în fuioare de-argint pînă la brîu. Pe faţa smeadă, între sprîn-cenele încruntate, se desena un mare Omega melancolic, zu­grăvit parcă de-o pensulă subţire. Ochii-i erau albaştri de parcă-ar fi fost încrustaţi cu două peruzele străvezii. Pe piept, deasupra bărbii de patriarh, ţinea deschis un ceaslov ferecat în argint, cu filele unsuroase acoperite de slove de chinovar. La gîtul bătrî-nului atîrna de un lănţug împletit o chichiţă de cleştar în care se zărea un dinte îngălbenit de vremuri, pe un pat de mătase morfilie. Cuvioasele picioare, cu unghii de corn străveziu, le avea bătrînul încălţate cu încălţări de piele. Chipul lui cel nepă-mîntesc asuda un oloi de lumină, ce se lăţea ca un taler de foiţă de aur în jurul creştetului, tivit cu trei rînduri de strîmbe măr­găritare.

Înfiorat de vedenia cerească, Mircea zîmbi totuşi fermecat, căci recunoscu, în icoana strălucitoare, chipul blînd al bătrînului Catana, lîngă care, cînd era mic de tot, se aşeza de-atîtea ori pe pragul casei din Silistra ca să-i asculte poveştile şi să se joace cu barba lui aspră, căruntă, îngălbenită de tutun. Plutind în văzduhul de-un albastru adînc, la zeci de metri deasupra icoanei, privind-o de parc-ar fi vrut să şi-o-ntipărească-n minte pen­tru totdeauna, copilului i se făcu deodată rău, un rău ciudat, nedureros. Strigătele celor din bloc încetară, perspectivele aleii Şi-ale miliţiei şi-ale blocului se şterseră într-un cenuşiu apos. Rămase într-o lume de mîl şi de ceaţă. Numai uriaşa cutie de sticlă ardea din ce în ce mai tare, pînă cînd flacăra ei deveni ca a soarelui sau ca gura unui cuptor, umplînd ţeasta subţire-a bă­iatului, distrugîndu-i creierul într-o explozie pustiitoare, o explozie care-ar exploda ea însăşi într-o aură de groază şi fericire nemărginită. Şi deodată căzu în gol, din ce în ce mai repede, se repezi-n jos ca o săgeată, ţipînd atît de tare, încît întregul trup îi arse în ţipăt. Se prăbuşea printr-un puţ atît de îngust, că-i rupea umerii, îi sfîşia carnea, îi lăsa scheletul curat şi-apoi şi oasele i se fărîmiţau de frecarea cu vîntul năpraznic prin care aluneca. Şi deodată izbi pămîntul ca şi cînd s-ar fi zdrobit, întorcîndu-se-n trup, de propria lui piele de piatră. Îşi veni-n fire brusc, tresărind, şi se găsi în braţele cuiva, ale mamei lui, poate. Dar cel care-l ţinea-n braţe mirosea a tutun şi-a vodcă ieftină. Mir-cea deschise ochii şi-ntîlni, într-adevăr, foarte aproape de faţa lui, chipul lui Herman, acoperit cu sudoare şi galben ca al unui mort. Beţivul de la opt tremura tot. Îl ridică pe copil şi-l ajută să iasă din găleată. De la toate ferestrele puţului locatarii zbie­rau la ei, dar jos, în gang, era pustiu, nici urmă de copii. Palmele lui Herman erau însîngerate şi lăsaseră pe maieul băiatului cîteva pete stacojii. Tramvaiele şi maşinile treceau cu vuiet pe Ştefan cel Mare. Merseseră împreună spre scara lor, şi se aşezaseră pe treptele reci dintre etajul şapte şi opt. Acolo-i spusese Herman tot ce se petrecuse. Copiii îl ridicaseră pe Mircea tot mai sus, depăşind toate recordurile de pînă atunci, dar, pe cînd îl priveau bălăngănindu-se în dreptul ultimelor etaje, mic ca o gîză, dar părînd hotărît să atingă scripetele cu mîna, venise peste ei o groază fără margini. Povesteau mai tîrziu că atunci cerul începuse să arate altfel, străin şi copleşitor, gata să cadă peste ei ca o placă de plumb. Dăduseră atunci drumul la funie şi se-mprăştiaseră peste tot, fugind ca nebunii şi ţipînd, ascunzîndu-se pînă şi-n atelierul de reparat televizoare, unde altfel nu intrau niciodată. Herman se-ntorcea de la aprozar cu o plasă-n mînă şi, trecînd prin dreptul Scării 1, văzuse funia descolăcindu-se repede pe asfalt. Lăsase plasa şi, din cîţiva paşi, fusese acolo, sub puţul de beton. Apucase funia în ultimul moment, şi greutatea băiatu­lui ce cădea din cer aproape-i smulsese mîinile din încheieturi. Herman îi spuse să nu povestească nimănui toată întîmplarea din dimineaţa aceea, apoi se dusese acasă. Mircea coborîse pe scări pînă la cinci, aruncase maieul la spălat şi-şi luase altul şi, senin ca şi cînd totul ar fi fost doar o nălucire ciudată, ieşise iar la joacă. Nici prin cap nu-i trecuse să se supere pe copii, mai ales că ei se adunaseră-n jurul lui, spăşiţi, mai prietenoşi ca oricînd, şi-i spuseseră "bravo, Mirciosule" pentru că urcase cu scripetele cel mai sus.

În partea cealaltă a menajeriei, de la intrare spre dreapta, erau caii, care nu-i plăceau prea mult, dar după care Luci era înnebu­nit. El îi tîrîse pe toţi către grajduri, unde caii, ca-ntotdeauna la ora mesei marilor animale de pradă, se agitau neliniştiţi. Erau cîţiva ponei cu coame lungi, împletite cu panglicuţe, un uni­corn şi mai mulţi cai mari şi puternici, cu chişiţe fine şi ochi cati­felaţi. La drept vorbind, singurul interesant era unicornul, alt­fel făcut decît caii şi al cărui corn din frunte era albastru-sidefiu şi spiralat. Spirala lui era aşa făcută, că nu se termina niciodată. Puteai urmări înşurubarea ei la nesfîrşit, dinspre frunte spre vîrf, pe conul tot mai îngust, cam cît o mînă de copil la rădăcină, cît un deget spre vîrf, apoi cît un creion, cît un ac de seringă, cît un fir de păr, cît un fir de păianjen şi-apoi tot mai subţire şi mai subţire, mereu spiralat cu spire tot mai strînse pînă ce, spuneau savanţii, spirala răsucea molecule şi apoi răsucea atomi, şi apoi răsucea protoni şi-apoi răsucea quarcuri şi-apoi răsucea stringuri şi-apoi răsucea rohre şi-apoi răsucea dookle şi-apoi... Niciodată, cu nici un aparat, n-ai fi putut ajunge la locul din vîrf unde se termina spirala. De-aceea unicornul vindeca, la atin­gere, orice boală. După ce trecură prin grajduri trăgînd în piept mirosul de balegă proaspătă, copiii ieşiră din nou la lumină, sub cupola cerului nesfîrşit de vară. Mergînd de-a-ndaratelea pe alee, în faţa celorlalţi copii, Jean dădea din gură neobosit. Era cel mai caraghios şi mai trist dintre toţi copiii, cu hăinuţele lui murdare, cu ochii lui şterşi, mereu lăcrămoşi, cu părul mare şi încîlcit. Deşi nu-l mai asculta aproape nimeni, le tot spunea să zică repede "Mama taie o vacă", "Mă-ta mare-n curte spală", "La curbă şinele troznesc", toate tîmpeniile de pe lume. Le zicea cum se spune pe franţuzeşte "Găina noastră e-n curtea voastră"... Dar Mircişor, obosit de dimineaţa aceea în care atîtea se-ntîmplaseră, îşi aminti că diseară urma să meargă la circ cu ai lui şi zîmbi.


În interior, casa era-naltă ca o biserică. Ceea ce, văzut din afară, părea a fi etajul nu era decît prelungirea spre bolta plafonului a încăperilor de jos, înguste şi şuie ca nişte inte­rioare de clopotniţă. Planul casei era-n cruce, două coridoare se intersectau puţin dincolo de centrul clădirii, cel transversal ducînd spre odăi deocamdată mascate de perdele de catifea. Culoarul de la intrare ducea însă, în capătul celălalt al casei, spre o nişă largă şi rotundă, avînd în centru un postament de pia­tră lustruită, la picioarele căruia se vedeau pe podea două per-nuţe de mătase-nflorată. Pe postament, sub o pînză-ncreţită, se zărea o formă care trebuie să fi fost o statuie. Păşind în urma celor două femei, atît de asemănătoare şi totuşi complet diferite, Herman străbătuse coridorul, abia avînd loc să treacă printre pereţii înalţi şi înguşti, acoperiţi de tapet mucegăit. Se opriră în nişă, unde pereţii curbi, ca un receptacol de porţelan, rămăse­seră albi şi goi. Pe jos era un mozaic mohorît, lustruit atît de bine, că reflecta în apele lui tavanul înalt, cu policandru. "Poate că n-o să te supere un mic tabiet al nostru", i se adresă mama Soilei, întorcîndu-se către el. "Avem timp destul şi de dulceţuri după aceea." Fără să aştepte vreun răspuns, de fapt ca şi cînd el nici n-ar mai fi fost acolo, femeile îngenuncheară pe perniţe şi abia apoi traseră pînza de satin galben de pe forma din mijlocul odăii, care se dovedi într-adevăr o uimitoare statuie. Era o femeie de mar­mură în mărime naturală, retezată puţin mai jos de pubis, aşa-ncît coapsele ei puternice se sprijineau pe postamentul de piatră. Faţa-i oglindea o groază fără margini, mîinile cu degete răşchi­rate erau împinse-nainte ca şi cînd s-ar fi apărat de ceva monstruos, pe care doar ochii ei de piatră, rotunjiţi de teroare, îl pu­teau vedea. Sînii cu boturi alungite, uşor depărtate, ca şi ume­rii uşor căzuţi, nu erau de statuie antică, ci de femeie reală, una din cele multe, aleasă de pe stradă, dezbrăcată şi silită să pozeze pentru sculptorul genial şi scelerat care-i modelase în marmură străvezie fiecare cută a pîntecului, fiecare aluniţă a pielii, fiecare vîrtej şi buclă a părului ei tăiat simplu, ţinut la spate de un piep­tene de asemeni de marmură. Oroarea fără margini a statuii, care-l izbi pe Herman din prima clipă ca un baros direct în vin­tre, venea dintr-o mutilare atroce. Peretele abdominal al femeii lipsea, ca al unui mulaj anatomic, lăsînd să i se vadă aparatul reproducător, în culorile cărnii crude, roşii, mustind de sînge, şi-ale arterelor purpurii, şi-ale pieliţelor sidefii, în contrast stu­pefiant cu albul rece, strălucitor, imaculat al statuii. Uterul era şi el secţionat ca să se poată zăn-n interior copilul ghemuit, deja complet format, cu capul în jos, umplînd ca un fruct greu, mi­nunat, cavitatea. Vaginul cobora dedesubt, între vezică şi rect, terminîndu-se-ntr-o vulvă ce părea şi ea vie: buzele-ncreţite atîrnau puţin sub pîntec, şi la axila pulpelor străluceau cîteva fire de păr pubian. Părea că sub o glazură de piatră ar fi fost o fe­meie vie, condamnată la o-ncremenire eternă şi la o sarcină fără sfîrşit. "E vremea naşterii şi nu e putere pentru naştere", îşi aminti cutremurat Herman, privind statuia şi ascultîndu-le pe femei murmurînd, cu ochii-nchişi, o litanie de neînţeles. Rugîndu-se, păreau şi mai asemănătoare: amîndouă ţineau capul plecat uşor pe umărul stîng, amîndouă aveau pe faţă o expresie de dezo­lare smerită, gura amîndurora era întredeschisă, lăsînd să se vadă limbile mişcîndu-se ciudat înainte şi-napoi, ca ale unor păsări exotice. Se ridicară apoi, iar Soile apucă între palme copilul de piatră lucioasă, îl smulse din caverna sa şi, cu mare greutate, îl ţinu la piept cîteva clipe, după care aproape că-l prăvăli înapoi. Cît îl ţinuse-n braţe, femeia zîmbise ciudat, viclean şi voluptuos, cu buze făţarnice, ca zeităţile sculptate pe templele indiene, şi ochii îi alunecaseră într-o parte. Herman simţise din nou un val de dragoste, de parcă băieţelul ghemuit ar fi fost al lui şi ei ar fi fost o familie tînără, săracă, decisă să-nfrunte viaţa. Nu se mai îndoi că Soile era femeia lui, femeia vieţii lui pe care de zeci de ani o aşteptase. Numai prezenţa mamei îl împiedicase atunci s-o îmbrăţişeze. O clipă-şi închipuise cum aveau să li se schimbe vieţile, cum aveau să fugă de ochiul gigantic care-i privea, in-ventîndu-i, moment cu moment, cum aveau, cu tenacitate, să eva­deze din creierul care-i gîndea, din cartea care-i construia şi-i deconstruia, cum aveau să lase baltă un plan conceput înainte de facerea lumii şi pentru care fuseseră puşi deoparte, sacrificaţi, condamnaţi la inuman şi la nefericire. "Cum aveam să uit de tine, Mircea, chiar riscînd ca manuscrisul tău să nu fie termi­nat niciodată, cum aveam s-abandonez povestea ta, să ţi-o dis­trug aşa cum o rotiţă dinţată ar sări din mecanismul de ceas şi timpul nu ar mai fi. Aş fi luat-o, chiar de-a doua zi, pe Soile de mînă şi-am fi plecat amîndoi din oraş. Ne-am fi aşezat undeva la ţară, nu în Tîntava, am fi avut o căsuţă acolo, cu tindă şi aco­periş de şindrilă, am fi cultivat legume şi-am fi crescut copii şi-am fi îmbătrînit fericiţi. Ne-am fi dat sufletul pe patul nostru de paie şi ni s-ar fi şters pentru totdeauna urma de pe pămînt. Ce imposibilă fericire: să nu fii ales, să nu fii predestinat, să nu mergi către mîntuire... Să trăieşti, să trudeşti, să iubeşti şi să te faci ţărînă... Îţi spun că sfinţii şi îngerii tînjesc după destinul ăsta, care lor le e cu desăvîrsire oprit. 


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu