Ana Maria SANDU
În casa în care m-am născut erau vreo două rafturi cu cărți, nu mai multe. Niște ediții de clasici români și străini, de care avuseseră nevoie, probabil, mama și sora ei mai mare la școală. Bunicul din partea tatălui ținea, într-o servantă cu vitrină, în spatele unor pahare cu picior, niște ediții Jules Verne și Dumas cartonate, cu foiță subțire și litere de bronz, după care mă topeam. Nu mă lăsa să le iau, mi le dădea doar din cînd în cînd să le răsfoiesc. Și atunci le scotea cu grijă, le ștergea de praf și mă urmărea atent cum dau paginile, ca nu cumva să le șifonez. Am visat de cîteva ori cîteva ori că îi sparg geamurile și le sustrag. N-am făcut-o. Cînd, în sfîrșit, ajunsese la concluzia că sînt o nepoată de încredere, și că mi-ar putea împrumuta prețioasele obiecte, crescusem cam mult și, din păcate, n-am mai reușit să mă împrietenesc niciodată cu adevărat cu Jules Verne. L-am admirat, dar pentru călătoriile lui aș fi avut nevoie de entuziasmul altei vîrste.
Ana Maria SANDU
Din biblioteca unchiului meu, însă, care făcuse Litere, am fost mereu binevenită să-mi iau ce aveam chef. Am citit de-a valma lucruri, pentru că n-aveam chef să mi se spună ce e sau nu pentru vîrsta mea. După-amiezele lungi de vară, în care stăteam cocoțață în pat și toată lumea din jurul meu se dizolva în povestea pe care o citeam îmi sînt mai clare în minte decît orice întîmplare. Am uitat o grămadă de lucruri din perioada adolescenței, dar în nici un caz starea aia de plictis și visare care mă făcea să mă simt specială. Cu prietenii mei imaginari, personaje de cărți, aveam mai multe de împărțit decît cu cei în carne și oase.
Spațiul meu începuse să se populeze de cărți, pe care mi le cumpăram singură, cu banii de buzunar. Le înșiram peste tot, pe birou, pe covor, la capul patului. Bunică-mea, în excesele ei de ordine, se apuca să le strîngă și, cînd mă întorceam de la școală, mă simțeam pierdută în propria-mi cameră. Ne certam. Ea nu citise niciodată o carte și, oricît de mult mă iubea, i se părea exagerată pasiunea asta a mea. Își mai întreba amicele și niciuna nu părea că ar avea aceste probleme cu odraslele și cu vietățile cu pagini care să pună stăpînire pe casele oamenilor cumsecade. Trîntea ușa și îmi arunca cîte un: “Măi, fata mamii, unde-i minte e și prostie multă, să știi tu asta de la mine”. Cîteodată, seara, cînd îmi aducea în bîrlog cîte o farfurie cu clătite o rugam să se așeze lîngă mine și îi citeam. Asculta atentă, dădea din cap aprobator sau cu reproș, dar mi se părea că privirea ei putea trece atunci prin zidurile casei. Cine știe ce și-o fi imaginat despre ființele alea de hîrtie cu care îmi petreceam eu timpul? Ca să-i citești cuiva ai nevoie de o formă specială de familiaritate. Dacă poți s-o faci cu un text scris de tine, atunci ea devine una și mai tandră și mai sofisticată.
La scriitori încă nu mă gîndeam foarte tare. Vedeam pe propria-mi piele cît de greu era să scriu în jurnal ce mi se întîmpla peste zi și să fac din cuvinte o altă realitate.
De-a lungul timpului m-am despărțit de multe cărți, fiecare mutare a însemnat cîte o renunțare la cutii întregi, grele ca dracu, pe care le-am cărat în sus și-n jos pe scări. Le-am depozitat la ai mei, am mai și dat din ele. Dar, mereu, cu o strîngere de inimă. Dacă o să am nevoie de ele? I-am admirat mereu pe cei care păstrează doar cărțile de suflet. Eu nu sînt în stare.
De curînd, am intrat cu un prieten într-un anticariat. Bulimici amîndoi, nu ne mai dădeam duși de acolo. Am plecat fiecare cu cîteva în geantă. Le-am adus acasă victorioasă. De o lună văd documentare pentru TIFF. Am citit puțin și niște teancuri cuminți mă așteaptă. Mi se par cele mai mișto cărți din lume și și mă uit la ele cu jind. Scriu textul ăsta și visez deja momentul în care o să am timp pentru fiecare în parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu