vineri, 20 mai 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (9)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche






Confirmarea manipulării


Ion Iliescu şi Petre Roman, urmaţi de presa Frontului, vor blama în zilele următoare atitudinea poliţiei în cursul după-amiezii şi al serii: forţele de ordine au dat dovadă de „slăbiciune" şi de „lipsă de profesionalism".

Dar existenţa unei benzi sonore — înregistrare a comunicaţiilor radio între ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac, şi adjunctul său, generalul Comeliu Diamandescu, inspectorul general al poliţiei, aflat în Piaţa Universităţii pentru a conduce operaţiile, bandă sonoră a cărei autenticitate nu a fost niciodată contestată — aruncă o cu totul altă lumină asupra acestei stranii neputinţe de care a dat dovadă poliţia, în ciuda mărimii efectivelor sale (aproximativ 1 500 de oameni, fără a mai lua în calcul întăririle), în faţa unor atacuri a căror violenţă nu a fost confirmată de dovezi, decât într-un singur loc: intrarea în străzile Edgar Quinet şi Biserica Enei.

Reiese îndeosebi că forţele de ordine au avut o misiune limitată: aceea de a ocupa Piaţa fără reprimarea demonstraţiei, până la sosirea, prevăzută şi aşteptată, a muncitorilor din marile întreprinderi din Bucureşti şi chiar din Ploieşti; ca şi cum s-ar fi dorit repetarea, la o altă scară, a acţiunii încercate în cursul dimineţii de către muncitorii de la IMGB şi de femeile de la ICTB, acţiune care a eşuat. Ne putem da seama şi de faptul că autorităţile, de la cel mai înalt nivel, au fost informate asupra acestei operaţii: din înregistrare, aflăm despre „conducători", adică preşedintele, primul-ministru şi şeful noului Serviciu Român de Informaţii (SRI), Virgil Măgureanu, că sunt în deplină cunoştinţă de cauză în privinţa scenariului şi ţinuţi permanent la curent cu derularea sa de către ministrul de interne:

DIAMANDESCU: 
Nu vine nimeni totuşi să ajute la cele două...

CHIŢAC: 
Vă referiţi la Penciuc?

DIAMANDESCU: 
De la întreprinderi.

CHIŢAC: 
Am înţeles că vin din mai multe direcţii, dar sunt în curs, că acuma au ieşit din schimb şi vin către noi; vin şi de la Pipera şi de la «23 August», vin din mai multe părţi. Nu ştiu dacă aţi recepţionat.

DIAMANDESCU: 
Am recepţionat, dar pe unde, cu ce vin? Dacă vin
pe jos...

CHIŢAC: 
De, toată grija este şi de partea conducerii, ca până acum, în preajma serii, adică într-o oră să fie aici. Sunt mereu în legătură cu cine trebuie să fiu, mereu-mereu sunt în legătură. Situaţia este atât de grea, încât nu mai putea suporta trei sferturi de oră, eventual."

Ceva mai târziu, generalul Chiţac insistă asupra importanţei faptului de a rămâne pe poziţii, pentru că „cei de la Ploieşti" (muncitorii) trebuie să apară.

In jurul orei 16 balconul Facultăţii de Geografie, tribună a Pieţei timp de mai multe săptămâni, este redeschis, aşa cum afirmă vicepreşedintele Ligii Studenţilor, Mihai Gheorghiu, în mărturia sa. Evenimentul este relatat de către generalul Diamandescu: „La Universitate şi-au scos din nou cârpele./.../


CHIŢAC: 
A zis că să-i lăsăm pe ăia acolo înăuntru să facă ce ştiu. Noi să avem grijă de afară, îi strângem noi seara mai târziu.

DIAMANDESCU: 
E bine.

CHIŢAC: 
Putem face ceva?

DIAMANDESCU: 
Păi, cei care s-au implicat ca să păstreze ordinea... Dedesubt sunt ai mei, se aruncă în cap?

CHIŢAC: 
Nu văd rezolvarea. Nu văd pentru că nu am cu cine vorbi, toată lumea se aruncă în cap. I-am raportat acum domnului Petrică /probabil Petre Roman: cui altcuiva, dacă nu primului-ministru, i-ar putea da raportul ministrul de interne?/. Domnul Măgureanu s-a retras, nu ştiu pe unde e; intră acum în Parlament, intră acum în Senat, oamenii au treburi politice, ce să facem, asta e situaţia. Nu am putut stăpâni, acolo era vorba că el introduce. Deocamdată să ne ferim să vedem dacă se aruncă în cap. Ordinul primului-ministru este să stăpânim exteriorul până vin muncitorii.

DIAMANDESCU: 
Cine dă garanţia că vin?"

Lucrurile se precipită. Câteva minute mai târziu, „52" (Diamandescu) revine şi insistă că muncitorii tot nu au ajuns şi că există deja răniţi.

CHIŢAC: 
Singura soluţie este să aşteptăm întreprinderile. Toată lumea spune că vin întreprinderile.

DIAMANDESCU: 
De când spun, uitaţi-vă! Au început să arunce cu sticle incendiare. Ne-au lovit un băiat în faţă.

CHIŢAC: 
Foarte greu de rezolvat acum, treaba e că nu am, nu am... cel puţin dacă aş avea aşa să apreciez câţi vin, nimeni nu ştie. Spun că vin, că au plecat de la Pipera, că au plecat de la cutare, şi nu a ajuns nici unul. Imi pică şi moralul jos!"

La puţin timp după aceea, generalul Diamandescu cheamă pe ministrul Chiţac.

DIAMANDESCU: 
Două atacuri succesive, aruncă cu pietre. Ne mutilăm «aparatul». Un autobuz distrus. Ăsta a fost sprijinul dumneavoastră până acum.

CHIŢAC: 
Să ştiţi că nu mai vine. La «23 August» au zis că sindicatele nu au fost de acord să trimită.

DIAMANDESCU: 
Cum să-l informaţi pe domnul preşedinte? Le dăm foc la toate autobuzele! Asta a fost înţelegerea, vă rog să informaţi.

CHIŢAC către 424, informator : 
Comunicaţi.

424: 
Vă raportez că nici în zona Pipera nu se observă nici un fel de mişcare."

O mărturie, cea a lui Mircea Dobrovicescu, salariat la biblioteca uzinelor „23 August", confirmă că s-a încercat cu insistenţă mobilizarea muncitorilor din această întreprindere.

Era în biroul lui când, „la ora 15, prin staţia de amplificare s-a lansat un apel către salariaţi să meargă în Piaţa Universităţii pentru a sprijini forţele de ordine care se înfruntă cu bande de huligani".

Mobilizarea este un eşec, mai mare decât cel de dimineaţă de la IMGB, şi asta graţie sindicatelor de aici. Ceea ce explică nervozitatea cu care Ion Iliescu va înfiera a doua zi purtarea „conducătorilor de sindicat" care „au împiedicat pe muncitori să vină în sprijinul forţelor de ordine" (discurs ţinut la 14 iunie în faţa minerilor).

In acest fel, preşedintele român face o mărturisire de proporţii: nu prevesteşte el oare eşecul unui plan de mobilizare care ar fi trebuit să aibă loc cel mai târziu la ora 15, adică atunci când nimic nu putea justifica această mobilizare: nici pe linia evenimentelor, pentru că la acea oră Piaţa era încă în mâinile forţelor de ordine, iar, după mediile oficiale, nu aveau loc decât banale încăierări, nimic altceva; nici pe linie „formală", pentru că la acea oră populaţiei încă nu-i fusese adresată nici o chemare la sprijin. In fapt, abia în jurul orei 17.30-17.45, Ion Iliescu se va adresa, prin intermediul radioului şi televiziunii, „tuturor cetăţenilor capitalei", cum s-a exprimat, pentru ca ei să respingă „în modul cel mai ferm violenţele iresponsabile şi să sprijine forţele de ordine pentru stabilirea calmului şi legalităţii".

Altfel spus, Ion Iliescu mărturiseşte, implicit în faţa minerilor, că el cunoştea bine şi aproba planul dezvăluit de banda înregistrată din care am dat extrase. Cu acelaşi prilej se dovedeşte încă o dată autenticitatea acestei benzi.

Revenind la înregistrare, planul pare să comporte două momente. Primul este clar: forţele de ordine să rămână în Piaţă până la venirea muncitorilor, în niciun caz revolta nu trebuie înăbuşită de poliţie prin mijloace proprii; ar fi fost de ajuns pentru aceasta, cum au remarcat de altfel numeroşi martori, să se trimită trupe care să cadă în spatele demonstranţilor. Represiunea nu poate fi decât opera unor „cetăţeni" dornici de dreptate şi bine dirijaţi.

Insă muncitorii nu vin şi, ca prin minune, spre uimirea celor prezenţi, poliţia dispare. Dispariţie, pe cât de subită, pe atât de definitivă; într-adevăr, nicio mărturie nu va mai semnala prezenţa acestor trupe, cel puţin 1 500 de oameni (ca de altfel nici a şefilor lor, generalii Chiţac şi Diamandescu), în cursul evenimentelor din acea seară, cu excepţia unei mici unităţi — aproximativ douăzeci şi patru de oameni din trupele de gardă şi de menţinere a ordinii, aduşi de la Ploieşti, care se vor afla la Ministerul de Interne unde vor forma detaşamentul principal de apărare a acestei instituţii (vezi Adevărul din 23 iunie).

Misiunea poliţiei pare deci încheiată. Totuşi, represiunea trebuie să aibă loc şi să fie şi justificată. Este cel de-al doilea moment, care constă în declanşarea procesului ce va duce la invazia minerilor, dat fiind că nu s-a putut conta pe sprijinul muncitorilor din Bucureşti. Dar pentru aceasta trebuie ca violenţa să treacă de un anumit prag. Trebuie sticle incendiare — niciodată până acum folosite în România —, trebuie acţiuni spectaculoase care să impresioneze opinia publică, cum ar fi incendierea autobuzelor. Este oare o întâmplare faptul că tocmai în acest moment şi-a făcut apariţia, în Piaţă, Televiziunea Română care a început să transmită în direct imagini înspăimântătoare ale flăcărilor şi fumului ce plutesc deasupra oraşului?

In Piaţa Universităţii, toată lumea remarcă priceperea, rapiditatea şi simultaneitatea cu care grupuri mici de bărbaţi hotărâţi, dând dovadă — vor spune unii — de „un adevărat profesionalism", reuşesc să incendieze autobuzele care barează drumul manifestanţilor. 

Cum să nu faci o legătură între aceste acte provocatoare şi următoarea frază rostită de generalul Diamandescu chiar înainte de retragerea trupelor sale: „Dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înţelegerea."

Intenţiile provocatoare sunt evidente. Manifestaţia îşi urmează cursul. Spectacolul de seară poate începe.


va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu