De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (5)

Silviu Brucan

Restul scenariului se desfăşură cu rapiditate

Urmau să fie imprimate Proclamaţia Regelui către poporul român şi ordinul său către armată.

Proclamaţia fusese redactată, conform înţelegerii cu reprezentanţii Palatului, de către Lucreţiu Pătrăşcanu, în casa conspirativă din strada Armenească, a avocatului Torosian. Lucreţiu povesteşte:
„Textul pe care-1 pregătisem fusese acceptat în întregime. In momentul în care am păşit la redactarea definitivă a Proclamaţiei, s-a anunţat apropierea de Bucureşti a bombardierelor engleze. Curând, acestea şi-au făcut apariţia. Dat fiind că eram urmărit atât de Gestapo, cât şi de Siguranţă, nu puteam folosi, în timpul bombardamentelor, fie ziua, fie noaptea, adăposturile antiaeriene şi eram nevoit să rămân în încăperea în care, întâmplător, mă găseam. Am rămas şi de astă dată în apartament, continuând redactarea Proclamaţiei într-o săliţă interioară, din care nu se putea vedea afară nici o rază de lumină. Zgomotul bombardierelor se apropia însă din ce în ce mai mult. Şi, deodată, la câteva sute de metri, au început să cadă bombe. La Asigurările sociale în Vasile Lascăr, pe strada Negustori. Covorul de bombe ne-a venit la toţi în minte. Ne-am oprit un moment din lucru. Dar, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am continuat. Proclamaţia a fost gata când sirenele anunţau că pericolul aerian a trecut"

Pentru înregistrare fusese ales un tânăr UTC-ist, student la Politehnică. Când i se spuse că va veni un adjutant regal să-l ia cu maşina la Palat, rămase perplex: „S-a întors lumea cu fundu-n sus, zău aşa! Un trimis al partidului comunist să-l imprime pe Rege!"

Se auzi soneria de la uşă. Studentul nu izbutise încă să-şi strângă aparatul când zări un bărbat zvelt, îmbrăcat elegant, cu părul lins, pieptănat peste cap. Rama de baga a ochelarilor îi reliefa şi mai puternic expresia aristocratică a chipului.

Ion Gh. Bălăceanu, adjutant regal, povesteşte:
„L-am poftit în maşină lângă mine. Aparatul, ceva mai mare decât un patefon, părea mai curând o lădiţă de recrut decât un aparat tehnic... Şi pentru că era intimidat, am încercat să-l îmbărbătez, să-i explic că nu are de ce să fie neliniştit, că nimeni nu ne va opri să intrăm în Palat şi că tot eu o să fiu acela care o să-l scot de acolo... Mă asculta, umezindu-şi întruna cu vârful limbii buzele uscate. Am intrat în palat prin poarta de la garaje. Ostaşii din post îmi cunoşteau maşina şi-mi deschiseră imediat poarta. (...)

Credeam că studentul se va pierde cu firea, dar m-am înşelat. I s-a adresat suveranului cu formula clasică, iar Mihai i-a întins mâna... Mihai s-a aşezat la birou, în faţa microfonului şi, la un semn al tânărului, a început să citească. Tehnicianul împietrise lângă aparat, urmărind rotaţia plăcii. Eu, mai puţin atent la funcţionarea aparatului, ascultam textul Proclamaţiei. Il auzeam pentru prima oară... După ultimele cuvinte ale textului, tânărul a oprit aparatul şi m-a rugat să ascultăm imprimarea. Am ascultat-o. Nu izbutise din pricina dicţiei defectuoase a Regelui. S-a propus o nouă imprimare. Mihai a fost de acord şi s-a străduit să citească Proclamaţia mult mai clar decât prima oară şi a izbutit."

Baronul Killinger intră în scenă

Totul se desfăşurase conform planului. Deodată însă, o lovitură de trăsnet. Ministrul Germaniei la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger, ceruse o audienţă urgentă la rege. îl informase despre cele întâmplate după-amiază la Palat şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, dar nici acesta din urmă nu ştia exact cum se petrecuseră lucrurile şi nici nu avea idee despre planul concret al insurecţiei. Baronul fusese surprins de evenimente la vila de la Săftica, unde petrecea cu secretara sa, Hella Petersen, o tânără blondă, cu o ţinută militărească, trecută prin şcoala Gestapoului şi prin patul şefilor ei ierarhici. Mic de statură, cam rotofei, cu un respectabil Bierbauch, baronul se făcuse pământiu la chip în momentul în care primise năprasnica veste la telefon. Păstrându-şi aplombul de gestapovistă, Hella trecuse la volanul Mercedesului şi, şofând cu mare viteză, ajunseseră la Legaţie în jurul orei 19,30. Baronul îşi pusese repede uniforma diplomatică şi bicornul, apoi îi ordonase şoferului să pornească spre Palat. Acolo, ofiţerul de serviciu îi făcuse semn să tragă în faţa intrării „Cretzulescu“. Semn rău: pentru prima oară, baronul era primit la o intrare lăturalnică.

Această dramatică şedinţă poate fi uşor reconstituită din relatările martorilor (generalul Sănătescu, noul prim-ministru, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, şi mareşalul Curţii, baronul Mocsony).
„Killinger adoptă un ton ameninţător în germană:
 - In numele şi din ordinul personal al Fuhrerului, doresc a comunica Maiestăţii voastre profunda sa îngrijorare în legătură cu soarta mareşalului Antonescu, conducătorul statului român, care azi la ora 18,00 trebuia să plece pe front, dar, aşa cum i s-a raportat, a fost chemat la Palat şi arestat. In consecinţă, Fuhrerul Germaniei cere Maiestăţii sale să-i răspundă imediat: care sunt cauza, sensul şi situaţia miniştrilor aflaţi aici şi, în sfârşit, locul unde se află prietenul său personal, mareşalul Antonescu.

Regele era crispat, dar se ţinea drept, cu capul sus. Avea răspunsul bine pregătit şi repetat:
 - Ion şi Mihai Antonescu mi-au făcut o vizită. Au ţinut să-mi atragă atenţia că situaţia este foarte grea şi că nu văd altă ieşire decât de a-şi prezenta demisiile pentru a se retrage în viaţa particulară.

Baronul, abia ascunzându-şi furia, rosti cu un ton de comandă:
 - Vă întreb: unde se găseşte mareşalul Antonescu?
 - I-am primit demisia şi am format un nou guvern, fu răspunsul premeditat al regelui.
 - Vă mai întreb o dată: unde-i mareşalul? spumega Killinger.
- Ion Şi Mihai Antonescu şi-au manifestat intenţia de a-şi petrece restul vieţii la Predeal, preciză Mihai.
Roşu la faţă, Killinger spuse ameninţător:
 - Acest capitol e departe de a fi închis. O să aveţi de suportat consecinţe. Sunt absolut convins că mareşalul n-a părăsit Palatul.

Se scurseră câteva minute într-o tăcere penibilă, apoi Grigore Niculescu-Buzeşti ţinu să-i prezinte ministrului german noua situaţie politică creată în urma demisiei guvernului Antonescu şi a constituirii noului guvern, sub preşedinţia generalului de corp de armată Constantin Sănătescu, cu sprijinul celor patru partide politice din Blocul Naţional Democrat.

Pentru prima dată, Killinger realiză întreaga dimensiune a problemei şi, cu experienţă profesională, întrebă:
 - Şi ce intenţii are noul guvern?
 - Probabil armistiţiul cu Rusia, răspunse regele pe un ton sec.
 - E o adevărată trădare! ţipă Killinger. Vă pretaţi la un joc periculos. Veţi fi zdrobiţi în numai câteva zile.
 - De acum înainte, asta-i treaba noastră, preciză regele. Mă văd nevoit să vă cer să apreciaţi noua situaţie şi să vă retrageţi imediat forţele din România, în ordine şi fără vărsare de sânge.

Era o temă scumpă lui Mihai, deşi atât Pătrăşcanu cât şi Bodnăraş îl avertizaseră că nemţii nu se vor da bătuţi şi vor reacţiona violent.

Intr-adevăr, Killinger răcni, spumegând de furie:
 - In numele Fuhrerului şi al guvernului german, protestez în mod categoric împotriva ruperii alianţei de către un guvern pe care nu-1 recunoaştem şi a cărei declaraţie o respingem!

Aici interveni Niculescu-Buzeşti:
 - Excelenţă, guvernul regal al României nu ia act de protestul Dvs. personal, deoarece nu are nici o valoare. Sunteţi acreditat pe lângă Maiestatea Sa Regele Mihai şi nu pe lângă guvernul căzut al mareşalului Antonescu, şi nu aveţi nici un drept să vă depăşiţi plenipotenţele, anticipând asupra atitudinii guvernului Dvs.

Pentru a încheia audienţa, regele îşi recăpătă aplombul, conchizând:
- Ca Hohenzollem, nu pot decât să regret evoluţia evenimentelor şi rog guvernul Reichului să se folosească de condiţia pe care o ofer pentru a-şi retrage neîntârziat, fără violenţă şi în ordine, trupele germane din România.

Era însă preludiul ciocnirilor sângeroase din zilele următoare, o dată cu reacţia violentă a comandamentului german, la ordinul Fuhrerului, împotriva armatei române. Dar Comitetul Militar era pregătit pentru confruntare.

In acea noapte, regele semnă cele două decrete-lege pregătite de Lucreţiu Pătrăşcanu, care sosise la Palat împreună cu liderul social-democrat Titel Petrescu: Amnistia generală politică, militară şi agrară şi Desfiinţarea lagărelor de internare."

Ora 22: Regele cheamă la arme

„La ora 22, posturile de radio aveau să transmită Proclamaţia Regală care a electrizat întreaga naţiune, căci ea anunţa o decizie istorică: ieşirea din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Maurul îşi făcuse datoria, maurul putea să plece. Impreună cu întreaga familie, regele plecă la vila de la Valea Seacă, în comuna Dobriţa.

Trebuia să se consume ultimul act al înţelegerii între Palat şi Partidul Comunist: ridicarea Mareşalului Antonescu şi a celorlalţi membri ai guvernului, arestaţi la Palat, şi transportarea lor într-o casă a partidului din Vatra Luminoasă, pregătită de mult în acest scop.

Indată ce regele şi suita sa părăsiră Palatul, maiorul Măsea din Batalionul de Gardă primi ordin să-i conducă la seiful în care se aflau Antoneştii pe cei doi civili cu banderole tricolore la braţ, care aşteptau pe scara Palatului. Erau „inginerul Ceauşu' (Emil Bodnăraş) şi Ştefan Mladin, şeful gărzii patriotice însărcinate cu preluarea şi paza lui Ion şi a lui Mihai Antonescu. In faţa seifului se afla sergentul Nistor. Acesta se apropie în tăcere de uşa mascată a seifului, răsuci butoanele cifrului şi deschise larg uşa. Cei doi arestaţi se ridicară instinctiv în picioare, uluiţi de apariţia neaşteptată a civililor cu banderolă şi arme automate.
 - Vă luaţi lucrurile şi ne urmaţi, spuse Bodnăraş.
Ochii lui Antonescu se fixară pe arma automată a lui Mladin şi zise:
 - Ne duceţi să ne împuşcaţi?
 - Nu vă ducem să vă împuşcăm, răspunse Bodnăraş. Mai întâi va trebui ca poporul să vă judece.

Cei doi ieşiră din seif şi-l urmară pe Mladin. După ei venea Bodnăraş. Microbuzul aştepta la scară. Cei doi arestaţi trecură prin coridorul viu al celor şapte luptători din gărzile patriotice şi urcară în microbuz, unde se mai aflau generalii Pantazi şi Picky Vasiliu, împreună cu colonelul Elefterescu, prefectul Capitalei. Dând ochii cu cei trei, Antonescu realiză mai bine dimensiunile loviturii.

Microbuzul pomi în urma Fiatului în care se afla Bodnăraş. Străbătură străzile scufundate în întuneric până la celălalt capăt al Bucureştiului, la vila din Vatra Luminoasă. S-a consumat astfel şi ultimul act al scenariului conspirativ realizat prin cooperarea dintre rege şi partidul comunist: reuşită sută la sută!"

Numai că faptele istorice sunt mereu supuse unor interpretări.

Chiar dacă s-ar da peste cap şi fostul suveran, şi istoricii, gata să rescrie istoria de astă-dată conform intereselor lui Mihai şi ale partidelor istorice, şi tot nu vor reuşi să prezinte un scenariu cât de cât credibil al evenimentelor fără rolul esenţial al lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi al lui Emil Bodnăraş atât în elaborarea planului loviturii politico-militare, cât şi în aplicarea lui practică.

Poate că scenele de la Palat, cum au fost relatate aici, să nu se fi petrecut exact aşa, deşi se bazează pe declaraţiile şi inteviurile martorilor oculari. Dar faptele principale sunt înfăţişate potrivit principiului suprem al cercetării istorice: „redarea faptelor aşa cum au fost în realitate”.

In cadrul unei dezbateri ştiinţifice organizate (pe 23 august 1997, la Bistriţa) cu participarea Regelui Mihai I şi a mai multor istorici, a avut loc un efort conjugat de a se rescrie evenimentele de la 23 august 1944 în sens invers.

La întrebarea lui Şerban Papacostea: „S-a spus că textul Proclamaţiei a fost redactat de Lucreţiu Pătrăşcanu. Orice act al unui conducător de stat este pregătit de cineva, dar forma ultimă şi răspunderea şi-o asumă capul statului. Ce ne puteţi spune în legătură cu Proclamaţia? fostul suveran a răspuns:
Parţial este adevărat. Dar textul complet este acela care a fost discutat şi cu Maniu, şi cu Brătianu, şi cu Titel Petrescu, şi cu grupul care-l aveam eu acolo, inclusiv cu Pătrăşcanu. In seara dinainte de a se citi acest lucru, Pătrăşcanu a venit cu textul scris şi modificase anumite lucruri, deja, la care s-a renunţat.

Deşi fostul suveran moşmondeşte lucrurile, se impun câteva concluzii clare:
1) Mihai I şi consilierii săi conveniseră înainte ca Pătrăşcanu să fie acela care să redacteze textul Proclamaţiei, fiindcă altfel acesta nu s-ar fi apucat să o scrie.
2) Pătrăşcanu a venit cu textul Proclamaţiei la Palat în noaptea de 22 august 1944 şi i l-a înmânat lui Mihai I.
3) Toate acestea confirmă existenţa colaborării conspirative între Pătrăşcanu şi Palat în perioada anterioară actului şi a faptului că totul se desfăşura conform unui plan sau scenariu prestabilit.

A doua chestiune o constituie arestarea lui Antonescu, pe care acelaşi domn Papacostea o consideră „controversată”. Din nou Mihai I „o scaldă”, afirmând:
Am plecat din Bucureşti (în noaptea de 23 august) pe la 2,30-3,00 dimineaţa, şi numai după aceea, vreo săptămână mai târziu, cred, am aflat că Antonescu a fost luat de Bodnăraş şi echipa lui. La sfârşit precizează: Predarea lui Antonescu din Palat s-a făcut fără ştirea, fără aprobarea mea.

Aici, rescrierea inversă a istoriei faţă de cum au făcut-o comuniştii apare flagrantă. Se pun câteva întrebări legitime:

1) Dacă fostul suveran nu era la curent cu predarea lui Antonescu şi nici nu o aprobase, cum se face că „inginerul Ceauşu" (Emil Bodnăraş) şi Ştefan Mladin, şeful gărzii patriotice, înarmaţi şi cu banderole tricolore la braţ, care aşteptau pe scara Palatului, au fost introduşi în Palat şi conduşi de maiorul Măscă din Batalionul de Gardă la seiful în care se aflau Antoneştii? Oare Palatul Regal era un sat fără câini, în care putea intra oricine la ore târzii din noapte?

2) In mod evident, întreaga operaţiune a arestării lui Ion şi a lui Mihai Antonescu fusese decisă înainte, cu atât mai mult cu cât în microbuzul gărzilor patriotice aflat în curtea Palatului se mai găseau arestaţi generalii Pantazi şi Picky Vasiliu, miniştri în guvern, şi colonelul Elefterescu, prefectul Capitalei. Arestarea căpeteniilor fasciste făcea parte din acelaşi plan conspirativ realizat între Palat, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, pe care cei doi îl propuseseră încă la prima întâlnire cu reprezentanţii Casei Regale din noaptea de 13-14 iunie 1944, într-un imobil al PCR din Calea Moşilor, şi care fusese aprobat în cele din urmă de Palat.

Un adevărat istoric nu poate să nu-şi dea seama că un act cum a fost cel de la 23 august 1944, unic în felul lui, nu putea fi nici conceput, nici pus în practică de actori politici ca Regele Mihai, Maniu şi Brătianu, cu mentalitatea şi interesele lor specific programate, şi că numai intervenţia unor oameni cu viziune şi educaţie revoluţionară ca Pătrăşcanu şi Bodnăraş explică împlinirea unui asemenea act istoric.

Prestaţia dezastruoasă a regimului comunist în România nu poate şi nu trebuie să denatureze descrierea evenimentelor de la 23 august 1944.


va urma