Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche
13 iunie, după-amiaza: pasivitatea poliţiei
Este aproximativ ora 13. Studenţii şi profesorii Institutului de Arhitectură sunt încă sub impresia şocului produs de atacul suferit. Privesc uluiţi pagubele şi încearcă să înţeleagă. La ora 14, soseşte Mihai Şora, ministru al învăţământului la acea vreme. La rectorat, unde este adunată toată lumea, i se face o informare despre evenimentele petrecute în prima jumătate a acelei zile de 13.
Mai târziu, Dan Vucicovici va relata: „în jurul orei 13, o mulţime de oameni se strânsese deja în strada Academiei şi discuta despre cele petrecute cu puţin timp înainte, începând din acest moment, evenimentele iau amploare atât în privinţa numărului persoanelor adunate, cât şi a agitaţiei spiritelor. După părerea mea, dacă muncitorii de la IMGB nu ar fi atacat Institutul, dezastrul care a urmat nu ar fi avut loc."
Pe măsură ce timpul înaintează, strada Academiei se umple de lume. „Am rămas în Institut, povesteşte Tomniţa Florescu, şi m-am uitat pe fereastră să văd ce se petrece în stradă. Am văzut forţele poliţiei făcând uz de bastoane pentru a intimida mulţimea care se înghesuia în faţa Institutului, ceea ce, bineînţeles, a iritat şi mai mult pe cei care se aflau acolo."
Să observăm că exact în timpul vizitei ministrului, a cărui poziţie anticomunistă este de notorietate publică, violenţele în stradă păreau că se „complică".
Incă o provocare? Dacă luăm în seamă cele ce au urmat, nu este de loc exclus.
Violenţe bine orchestrate
Zboară prima piatră înspre barajul făcut de poliţie. Urmează altele, începe încăierarea. „Luptele care s-au desfăşurat pe strada ce uneşte biserica de lângă Institutul de Arhitectură cu fântâna din Piaţa Universităţii (strada Arhitecturii) au durat câteva ore. La capătul străzii, accesul în piaţă era barat de un autocar al poliţiei. Mulţimea şi poliţiştii aruncau cu pietre unii în alţii", continuă dna Florescu.
Săptămânalul Expres va furniza, sub semnătura lui Andrei F., detaliile cele mai ample despre încăierarea în care s-au înfruntat forţele de ordine şi locuitori ai capitalei, în aceste prime ore ale după-amiezii zilei de 13: „în jurul orei 13.00, pe strada Arhitecturii stau faţă în faţă un singur rând de subofiţeri de poliţie şi manifestanţi. Cei din urmă devin din ce în ce mai agresivi, întâi verbal şi apoi în fapte. Un chipiu este aruncat pe jos. Cei din spate împing, rândul de poliţişti este străpuns, aceştia fug şi manifestanţii înaintează până la baricada poliţiei din capătul străzii, în dreptul restaurantului «Dunărea», formată dintr-un autobuz. Vreo 4-5 manifestanţi încep să lovească cu violenţă în geamurile şi în uşa autobuzului. Din spatele lui năvăleşte atunci Poliţia Militară care pune pe fugă pe manifestanţi. Aliniamentele se reiau, la început cu o distanţă de trei-patru metri, care încet, încet se micşorează. Poliţia Militară se retrage treptat, luându-i locul subunităţi de poliţie şi elevi ai Ministerului de Interne, neînarmaţi, având numai bastoane de cauciuc. Sunt mai mulţi decât înainte, dar atmosfera pare mai destinsă, între cele două tabere înfiripându-se un dialog aproape «paşnic». în acest moment un pluton format din 10-12 militari din Poliţia Militară trece pe strada Academiei, dinspre Arhitectură spre hotelul «Union», având în faţă un ofiţer care poartă o floare în mână. Câţiva din lumea adunată în zonă încep să fluiere, să huiduie, agitaţia se întinde, se strigă «Asasinii! Asasinii!», «Jos Chiţac!» Plutonul intră în frizeria de pe strada Academiei. Geamul frizeriei se sparge. O dubă a poliţiei trece aproape concomitent pe strada Academiei (în ciuda mulţimii adunate circulaţia nu era oprită) înspre intersecţia cu strada 13 Decembrie. La vreo 10 metri după biserica Enei, o prind; din cauza circulaţiei îngreunate atrage atenţia mulţimii. O femeie de vreo 60 de ani, îmbrăcată într-o rochie galbenă, începe să bată cu palmele în dubă, strigând isteric «Sunt arestaţi înăuntru». Alţi câţiva se iau după ea, lovind şi spărgând stopurile maşinii. O altă femeie cu vreo 5-10 ani mai tânără decât prima «sfătuieşte» cu vehemenţă răsturnarea maşinii şi eliberarea arestaţilor. După câteva secunde, în dubă sunt chiar cadavrele celor omorâţi de poliţie, ba pe stradă, ba în Arhitectură. Acum toată lumea, incluzând pasivii şi curioşii, care de fapt nu erau în număr foarte mare, se buluceşte în jurul dubei. Huiduielile şi loviturile date în maşină se înteţesc. Tensiunea creşte. Şoferul (subofiţer de poliţie îmbrăcat în uniformă), speriat, coboară de la volan şi deschide uşa din spate încercând să explice că în maşină nu e nici un fel de arestat, darămite morţi, ci numai câţiva poliţişti. Dar ura e mare. Acţiunile poliţiei de dis-de-dimineaţă amplificate, ba mai ales mutilate de zvonuri, spiritul «revoluţionar» de împotrivire agresivă, cultivat de atâta vreme, o intensifică la maximum. Cei din primele rânduri de lângă dubă devin violenţi, incitaţi fiind de huiduielile, fluierăturile şi strigătele mulţimii. în acest moment, forţele rămase pe strada Arhitecturii intervin pentru a-şi apăra colegii şi a-i scoate din mijlocul oamenilor. Bastoanele lovesc în cap, peste gât şi spate. Luată prin surprindere, lumea se retrage în panică, ţipând şi călcându-se în picioare. Recuperându-şi oamenii, poliţia se retrage pe vechile aliniamente. Şi acum se dezlănţuie adevărata şi grava violenţă. Apar primii tineri, printre care şi fete, care încep să arunce cu pietre. Câţiva încearcă inutil să-i oprească. Forţele de ordine încă nu sunt dotate cu scuturi. Fiind masate într-un spaţiu mic, unele pietre îşi ating ţinta. Forţele Poliţiei Militare, care ni s-au părut mai eficiente până şi în dialogul cu manifestanţii, sunt retrase definitiv din joc. Atacurile succesive ale manifestanţilor şi retragerea forţelor de ordine în spatele baricadei formate din autobuzul de la capătul străzii dinspre bulevard sunt urmate de contraatacuri ale poliţiei care se opresc de fiecare dată la celălalt capăt al străzii în dreptul bisericii Enei. Cei mai înfierbântaţi manifestanţi sunt convinşi că a doua şi cea mai adevărată revoluţie, „singura soluţie", în sfârşit a început. Această convingere se va întări şi va contamina din ce în ce mai mulţi oameni, pe măsură ce evenimentele se precipită şi poliţia dă dovadă de ezitare şi slăbiciune. Apar primele sticle incendiare (aproximativ 15.00-15.30) pentru a distruge autobuzul-baricadă în spatele căruia se retrag de fiecare dată poliţiştii, singurul obstacol către «piaţa lor», a manifestanţilor."
Sticle incendiare şi incendii
„Am urcat împreună cu câţiva studenţi şi reprezentanţi ai presei în foişorul vechii clădiri a Institutului, povesteşte dna Florescu, pentru că de acolo puteam vedea ce se întâmplă în Piaţă.
Câţiva oameni încercau să dea foc autocarului care bara strada unde avea loc încăierarea cu poliţia. La un moment dat, ei au reuşit să avanseze. Poliţiştii au început să arunce din nou cu pietre, dar după asta au părăsit în fugă locul şi s-au îndreptat spre Teatrul Naţional. Atunci, din toate părţile, trecătorii au invadat perimetrul «curăţat» de poliţie în zori. în ciuda ploii care începuse, Piaţa se umpluse din nou de lume.
Zece minute mai târziu, eram şi eu în Piaţă, unde am observat că mai fuseseră incendiate două autobuze, dar şi alte maşini. Nu am observat cine le dăduse foc, dar ne-am mirat văzând că au luat foc aproape simultan, pentru că din foişor zărisem înainte că în Piaţă erau două sau trei persoane care aveau sticle incendiare."
Observaţiile dnei Florescu sunt confirmate punct cu punct de Şerban Popa de la ziarul Dreptatea, cotidian al PNŢcd. De la ora 15 el dă ocol Pieţei şi notează : «De jur-împrejur /.. ./cordoane de poliţişti dublate de baraje formate de camioane şi autobuze. în faţa lor grupuri de trecători. Printre ei mulţi agitatori, pro şi contra. în faţa librăriei «Eminescu», într-un asemenea grup, un tânăr explică /.../ După ce discuţia se aprinde, aşa-zisul inginer dispare discret din mijlocul grupului. Dincolo de Piaţă, în faţa Ministerului Agriculturii, într-un alt grup, un alt individ dă lecţii de democraţie oricui doreşte să-l asculte, îl reîntâlnesc peste o jumătate de oră în faţa ambasadei americane: de data aceasta ca un adept al Frontului.
Pe străduţa din faţa Arhitecturii, circa cinci sute de persoane scandează lozincile arhicunoscute. Este SINGURUL loc unde sunt grupaţi manifestanţii. Ei pot fi cu uşurinţă blocaţi dacă dinspre Piaţa Palatului ar veni două sute de poliţişti şi i-ar înconjura împreună cu barajul deja existent care apără Piaţa. Acest lucru nu se va întâmpla, deşi este o manevră evidentă pentru oricine ar vrea să anihileze demonstraţia. DAR NIMENI NU VREA SĂ O ANIHILEZE.
Intrarea manifestanţilor în Piaţă mă surprinde din nou în faţa Ministerului Agriculturii. în timp ce poliţiştii se retrag precipitat, deşi puteau să plece cu camioanele şi autobuzele, vehiculelor li se dă foc de indivizi care dispar, cu repeziciune şi profesionalism. Incerc să-l urmăresc pe unul dintre ei pe străduţa Spitalului Colţea. Din «întâmplare» mă ciocnesc de doi indivizi. Până să mă ridic de jos, clientul meu dispăruse."
Focul se întinde, cuprinde locuinţe şi clădiri publice. Pe strada Batistei, o familie încerca să stingă cu un furtun de grădină o maşină incendiată care risca să le aprindă locuinţa. Parterul Universităţii ia şi el foc. Studenţii de la Universitate şi de la Arhitectură reuşesc să-l stingă.
Trecuse de ora 16.
Sub o ploaie de pietre, din ce în ce mai puternică, forţele de ordine se retrag în fugă, într-o groaznică busculadă, către autobuzele parcate în strada Batistei, aproape de ambasada Statelor Unite. în numai câteva minute, tot ce se numeşte forţe de ordine, poliţişti sau militari, dispare ca prin farmec.
Piaţa Universităţii este invadată de lume. Se proclamă victoria. „Victoria cui? Şi mai ales împotriva cui?" se va întreba pe bună dreptate săptămânalul Expres...
Versiunea oficială
Potrivit versiunii oficiale, care, aşa cum s-a văzut, a escamotat creşterea tensiunii provocate de intervenţia muncitorilor de la IMGB, evenimentele grave se petrec abia după ora 14, când „indivizi înarmaţi cu cuţite şi sticle incendiare, de o violenţă extremă, au atacat forţele de poliţie, molestând grav membri ai forţelor de ordine, au incendiat autobuze şi camioane ale poliţiei şi au pătruns în Piaţa Universităţii, provocând acte de violenţă şi de dezordine publică" (comunicatul prezidenţial difuzat la ora 17.45).
Evocând acest moment, două zile mai târziu, în discursul de mulţumire către mineri, preşedintele Iliescu întăreşte cele de mai sus, afirmând că acei care au atacat nu sunt nişte indivizi oarecare, ci „grupuri de provocatori, pregătiţi pentru violenţă" cu „arme şi obiecte contondente".
Comunicatul Agenţiei Rompres din 13 iunie se limitează la o versiune atenuată. Este adevărat că ea se opreşte în relatarea faptelor la momentul dinaintea reocupării Pieţei (care va avea loc la ora 16.15), comunicatul său fiind difuzat la ora 17: „La ora 14.30 mulţimea din jurul Institutului de Arhitectură se manifesta în continuare sub diverse forme. Unii scandau «Jos comunismul!», «Jos Chiţac!», alţii fluierau sau huiduiau. Pe cine? Este greu de precizat. O parte din cei implicaţi în evenimente s-a dedat la acte de violenţă, aruncând cu pietre asupra poliţiştilor care blocau Piaţa Universităţii. Aceştia au ripostat, folosind bastoane de cauciuc. Au fost sparte geamuri ale clădirilor din jur. Unei maşini a Poliţiei i s-a dat foc. La ora la care transmitem, organele Poliţiei şi ale Poliţiei Militare depun eforturi pentru liniştirea situaţiei."
Versiunea cea mai laconică — în afara tăcerii totale a Guvernului asupra acestor fapte — este cea a Inspectoratului General al Poliţiei: „începând de la ora 16.30 mai multe grupuri de elemente extremiste au rupt cordonul de poliţişti, i-au agresat pe militari cu cărămizi şi sticle incendiare." (nota din 16 iunie)
Aceeaşi rezervă se constată şi în presa oficială: ziarul Azi nu suflă un cuvânt despre acest episod, iar ziarul Dimineaţa din zilele următoare se mulţumeşte să facă o dare de seamă succintă, amestec de afirmaţii ale dlui Iliescu şi comunicate Rompres.
Numai Adevărul din 14 iunie ne dă o relatare de circumstanţă asupra episodului, într-un reportaj luat pe viu privind Evenimentele din Piaţa Universităţii şi Capitală. Subtitlul său este de altfel cu adevărat programatic: „Reportajul celei mai fierbinţi zile începută cu răsaduri de flori, terminată cu morţi, răniţi şi incendii. Bandele legionare şi-au făcut apariţia în uniforme. Tentativa de lovitură de stat a eşuat." Adevărul este cel care situează lansarea primelor sticle incendiare în jurul orei 14 /adică cu cel puţin o oră mai devreme decât afirmă martorii/. Atunci, un „cetăţean" soseşte alergând pentru a preveni poliţia: „«Domnule poliţist, pe Academiei, dintr-o Dacie albă cu număr de Argeş, se dă benzină în sticle de bere» /.../. Atacă pe mai multe valuri /.../. Furia atacatorilor pare să fi ajuns la paroxism: /.../ Bieţii copii, soldaţi în termen doar de câteva luni veniţi la armată, poliţişti tineri, asemeni celor căţăraţi pe acoperişuri şi pe ferestre. Nu mai sunt fraţi, nu mai sunt de acelaşi sânge... începe de sus ploaia de sticle, ploaia de pietre. Retragere în fugă. Ţipete. Oameni călcaţi în picioare./.../. Din nou ploaia de pietre, de sticle, şi chiar de sticle incendiare./.../Zeci de piepturi scandează în cor: «Asasinii! Asasinii!» /.. ./Un colonel de poliţie jură că îşi dă demisia: «Ăştia îşi bat joc de noi şi noi nici măcar nu ne apărăm.» După ora 16, intensitatea tirului cu bolovani reuşeşte să spargă barajul viu al forţelor de ordine, care s-au repliat /.../ Tinerii poliţişti încearcă să refacă barajul în faţa forţelor dezlănţuite. în valuri succesive, manifestanţii câştigă însă teren. Intensitatea tirului cu sticle incendiare creşte iarăşi. O explozie incendiază autobuzul poliţiei aşezat de-a curmezişul spre intrarea în Piaţă. Barajul cedează şi manifestanţii pătrund în locul lăsat liber de forţele poliţiei în retragere./.../ în câteva secunde, în Piaţa Universităţii nu se mai vede picior de agent al ordinii."
Adevărul recunoaşte că mulţimea este formată în cea mai mare parte din cetăţeni „paşnici, muncitori, studenţi, tineri şi bătrâni", care cântă şi se îmbrăţişează, cuprinşi de frenezie, dar numai pentru a scoate imediat în evidenţă pe barbari: tineri care dau foc camioanelor şi autobuzelor poliţiei. „Flăcări uriaşe delimitează sinistru teatrul «victoriei » agresivităţii împotriva ordinii."
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu