Augustin Ţărău
Tot în luna octombrie 1944 au mai fost capturaţi şi alţi legionari paraşutaţi de germani, în judeţele Cluj, Hunedoara, Timiş, Sibiu, Făgăraş şi Braşov. Supuşi interogatoriilor, aceştia au declarat iniţial că aveau misiunea de a culege informaţii militare, anchetele finalizându-se cu trimiterea lor în lagărele de prizonieri. Ei au deconspirat în continuare toate detaliile misiunii. După spusele lor, toţi legionarii angajaţi în acţiune făceau parte din grupul emigrat în Germania după rebeliunea din 1941. La 1 aprilie 1944, 200 de legionari şi 150 de voluntari germani şi de alte naţionalităţi fuseseră transferaţi la Viena, unde au urmat un curs special de diversiune. Până la 1 august s-au şcolit aici încă 1.500 de voluntari germani şi 250 de legionari[38].
Pe 7 decembrie a fost prins Eugen Raţiu, fratele vitreg al lui Horia Sima, tot la Arad. El a fost paraşutat pe timpul nopţii de 4/5 decembrie 1944 lângă frontiera româno-maghiară, de unde a pătruns în ţară cu sprijinul unei familii de ţărani români care-şi avea gospodăria în apropierea graniţei. „Domnişorule, mai stai la noi” – i-ar fi recomandat capul familie, după ce l-a găzduit şi omenit, cunoscând faptul că în Arad se efectuau razii şi se operau arestări[39]. Grăbit să-şi îndeplinească misiunea, Raţiu a făcut imprudenţa să pătrundă în oraş cu staţia de radio-emisie în
spate, amănunt care a atras atenţia trecătorilor. Din această cauză a fost recunoscut de nişte foşti colegi de liceu, şi predat autorităţilor militare sovietice, care după mai multe zile de anchetă l-au deportat în cele din urmă la Vorkuta, în URSS[40].
După cum dovedesc însă rapoartele întocmite de SSI, rezultă că nu toate misiunile legionarilor au fost sortite eşecului, ci unele dintre ele au fost duse la bun sfârşit, reuşind să se finalizeze prin alcătuirea unor grupuri de rezistenţă. Într-o primă fază, monitorizarea acestor formaţiuni înarmate a fost dificil de realizat, în condiţiile reorganizării structurilor informative şi de ordine în teritoriul fostului Ardeal de Nord, proaspăt reintegrat trupului ţării[41], şi a absenţei lor totale în judeţele din nord-vest, administrarea acestora fiind lăsată pe mâna unor nuclee de putere maghiare pro-comuniste instalate de sovietici[42]. Din această cauză, militarii şi civilii din componenţa formaţiunilor respective au fost asimilaţi multă vreme categoriei dezertorilor. Lucrurile au stat cu totul diferit în celelalte părţi ale Transilvaniei. Rezultatele muncii informative desfăşurate în judeţele Braşov, Făgăraş, Sibiu, Timiş, Caraş, Arad şi Hunedoara, au condus la convingerea fermă că subiecţii erau „fugari germani şi legionari refugiaţi”, bine înzestraţi logistic şi organizaţi în reţele solide. „Cu ocazia acestor cercetări – se subliniază într-un document – organele Jandarmeriei au efectuat numeroase descinderi în munţi şi au găsit depozite masive de armament, muniţiuni şi alimente. Din cercetările făcute s-a stabilit că numeroase stâne, cabane, etc. aflate în munţi au fost locuite şi că cei adăpostiţi au fugit la apropierea jandarmilor, fiind anunţaţi de iscoade sau de oameni fideli”[43] – amănunt care vine să confirme solidaritatea de care se bucurau legionarii printre oamenii de la sate.
În părţile Braşovului, legionarii paraşutaţi au organizat un grup de rezistenţă în zona Branului, altul în munţii Ciucaşului şi alte două la Postăvaru, acestea din urmă bucurându-se, din păcate, doar de o existenţă efemeră, datorată lipsei de maturitate a celor care le compuneau, majoritatea fiind elevi şi studenţi fără experienţă militară. De pildă, problema mijloacelor de subzistenţă necesare traiului, fusese privită cu uşurinţă de către tinerii „partizani”, neglijenţă care ia expus prea des contactului cu locuitorii comunelor din împrejurimi, dar şi cu iscoadele infiltrate de
organele de Siguranţă. „Aveam legături cu cei din satele de acolo – mărturiseşte Nicolae Purcare, unul dintre supravieţuitorii lagărelor comuniste – mai ales că «profesorul» cunoştea multă lume, fusese înstărit şi în timpul foametei ajutase ţăranii, şi veneau ţăranii şi ne ajutau. Ne aduceau câte o traistă de porumb, mălai, fasole ceva, şi ne făcusem un bordei”. După cum se vede, ţăranii nu uitaseră omenia de care dăduse dovadă «profesorul» în vremurile de restrişte, şi acum îi răsplăteau mărinimia. Printre greşelile săvârşite de tineri se mai numără şi aceea a refuzului lor de a colabora cu grupul de rezistenţă condus de colonelul Arsenescu, comandant pe care-l considerau prea milităros, care activa în aceeaşi zonă, însă pe versantul sudic al muntelui.
Rămâne de văzut de ce şi-au pus ţăranii libertatea, şi chiar viaţa, în pericol, pactizând cu nişte proscrişi ai societăţii de la acea vreme, în condiţiile în care cunoşteau prea bine sancţiunile draconice aplicate de comunişti colaboraţioniştilor. Această dilemă va însoţi constant întregul ansamblu de manifestări anticomuniste desfăşurate în lumea rurală. „Ţăranii veneau şi ne ajutau pentru că aveau ei o nădejde în noi” – explică pur şi simplu Nicolae Purcare[44], afirmaţie care condensează în sine respectul şi admiraţia nutrite de ţărănime pentru martirajul asumat voluntar de tinerii intelectuali, trăsături de înaltă nobleţe, izvorâte cu pioşenie din îndemnul biblic la „neuitare, recunoştinţă şi nădejde” cultivat în satele noastre.
Revenind la firul evenimentelor, într-o altă regiune menţionată în rapoartele SSI, în cea a Sibiului, mişcarea de rezistenţă s-a conturat în jurul „gărzilor cetăţeneşti”, constituite, prin Ordinul 45.000 emis în octombrie 1944 de Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu scopul de autoapărare a populaţiei împotriva abuzurilor tot mai frecvente ale soldaţilor sovietici. Cele mai importante formaţiuni au activat în jurul Mediaşului, sub comanda studenţilor medicinişti Teofil Mija, Axente Păcurariu şi Ion Golea care erau în acelaşi timp şi militari TR. Odată cu sosirea paraşutiştilor, cartierul general al „partizanilor” s-a mutat în pădurea Fetea de lângă comuna Noul Săsesc, unde au fost săpate adăposturi şi depozite pentru armament, muniţii şi alimente. Legionarul Maruşca a adus din Germania şi un aparat de radio-emisie pentru a putea întreţine legăturile cu Viena. Principala preocuparea a grupurilor instalate aici a fost până în 1948, an în care a început prigoana generală, aceea de a-i ascunde pe toţi cei urmăriţi dintr-un motiv sau altul de către autorităţile militare sovietice ori de cele româneşti[45].
În ce priveşte legăturile ţărănimii din zonă cu membrii formaţiunilor de rezistenţă, din informaţiile grupate mai târziu de Securitate în dosarele operative de urmărire reiese că acestea s-au dezvoltat încă de la început, cea mai bună probă în acest sens fiind soarta comună împărtăşită în penitenciarele comuniste, atât de „partizani”, cât şi de către ţăranii care i-au sprijinit. În acest sens Dumitru Banea, un alt supravieţuitor al gulagului românesc, luând ca reper soarta dramatică a unui dintre fruntaşii legionarilor de la sate, descrie în memoriile sale exclusiv în termeni superlativi comportamentul demn de care a dat dovadă ţărănimea în confruntarea cu aparatul coercitiv comunist. „Şeful legionarilor, Dan din Mândra – îşi începe acesta pledoaria – era cel mai bun gospodar din sat, şi cel mai iubit. A cumpărat două garnituri de treierat cereale, şi a girat cu averea lui pentru ele, dar nu le-a ţinut pentru el, ci tot satul era proprietar”. Şi de această dată avem de a face cu un exemplu de generozitate, calitate dublată de o înaltă conştiinţă creştină pe care şi-o va demonstra pe parcursul anchetei la care a fost supus, când a preferat temniţa în schimbul libertăţii propuse de comunişti ca preţ al deconspirării foştilor săi camarazi. Autorul îşi aminteşte că într-o discuţie purtată cu „Dan din Mândra” în beciurile Securităţii, acesta şi-a mărturisit groaza ce-l încerca numai la gândul consecinţelor care s-ar fi putut abate asupra confraţilor săi de la sate în cazul unei trădări. „Numai acum, când am auzit ce-a scris şefu[46] – ar fi spus ţăranul – [am înţeles că] băgăm omul la puşcărie, şi ne este frică, că avem copii, şi ne bate Dumnezeu” – după care şi a îndemnat colegii de arest să nu se lase intimidaţi sau mituiţi, cu vorbele – „Să nu iscăliţi fraţilor, ţineţi-vă bine că n-au ce vă face!”. Aşa cum va şi sublinia martorul acestei întâmplări în memoriile sale, drama unui om simplu, cum a fost „Dan din Mândra”, întruchipează întreaga tragedie trăită de ţărănimea noastră sub nemilosul regim totalitar. „Ce curat e sufletul ţăranului, şi cum se teme el de Dumnezeu! – va conchide admirativ Dumitru Banea – şi la temniţă ne-au fost superiori ţăranii, ei au fost model de comportament în faţa bestiilor”[47].
O altă misiune reuşită a fost şi cea a legionarului Gligor Cantemir, care a fost paraşutat în iarna anului 1945, pe Muntele Drocea, lângă comuna Gurahonţ, judeţul Arad, locaţie unde şi-a organizat o primă tabără. După ce a stabilit contactul cu Bogdan Gheorghe, omul însărcinat să-i asigure legătura cu reţeaua „frăţiilor de cruce” ale elevilor şi studenţilor legionari din Arad şi Timişoara, a trecut la reorganizarea cuiburilor de la sate. Apelul său a avut un ecou pozitiv printre tinerii învăţăcei, care i-au promis tot concursul, nu înainte de a-i recunoaşte calitatea de „şef regional”[48]. În nucleul grupului său de rezistenţă au fost cooptaţi ulterior alţi doi camarazi, Luluşa Ioan şi Mihuţ Adrian, urmând ca zona de operaţiuni a organizaţiei să acopere de început întreaga Vale a Crişului Alb[49]. În curând i s-au alăturat o serie de militari urmăriţi de autorităţi sau „deblocaţi” din armată. Chiar dacă grupul nu a avut o existenţă prea îndelungată, Gligor Cantemir a reuşit să realizeze într-un timp record o reţea deosebit de extinsă, cu puncte de sprijin în Timişoara, Arad şi în mai multe sate din munţii Zarandului şi Codrului, cu alte cuvinte, din Banat până în Bihor. Dovadă sunt cei peste 40 de ţărani judecaţi pentru implicare în acţiuni „de uneltire contra ordinei de stat”[50], precum şi cei 40 de tineri judecaţi pentru culpa de „constituire în organizaţii subversive”, printre care se numărau opt studenţi, unul de la Timişoara şi şapte de la Academia Teologică din Arad, 29 de elevi din Arad, zece de la Liceul „Moise Nicoară”, nouă de la Liceul Industrial, cinci de la Liceul Comercial, cinci de la Şcoala Normală de Băieţi şi trei tineri muncitori, membri ai UTM[51]. După 1948, comuniştii vor avea mult de furcă cu grupurile organizate în regiunile respective, în acţiunile lor de anihilare a oricăror forme de opoziţie îndreptate contra regimului.
Alte asemenea alte grupuri de rezistenţă s-au dezvoltat şi în zonele montane ale nordului Moldovei, activitatea acestora fiind direcţionată la început numai împotriva trupelor sovietice de ocupaţie. Aşa a fost „Batalionul Fix Regional «Bucovina»”, alcătuit exclusiv din voluntari, care s-a ridicat la un efectiv de 1378 de luptători, repartizaţi în trei companii, având misiunea de hărţuire a unităţilor militare sovietice pătrunse pe teritoriul României după martie 1944. După lovitura de stat de la 23 august, o parte a membrilor organizaţiei au fost capturaţi de către germani, o altă parte au fost arestaţi de ofiţerii NKVD şi deportaţi în lagărele de muncă forţată din Siberia, iar alţi s-au ascuns pe la casele ţăranilor. În ce priveşte populaţia satelor bucovinene, supusă jafului sălbatic practicat de soldaţii sovietici şi ameninţată la rândul ei de spectrul deportării, aceasta a adoptat tradiţionala tactică a refugiului periodic în păduri. Odată cu trecerea României în tabăra Puterilor Aliate, mulţi dintre bărbaţi nu s-au mai întors la domiciliile lor, deoarece erau urmăriţi, fie de autorităţile militare sovietice, fie de cele româneşti, ci s-au alăturat grupurilor de „partizani” deja existente, pe ai căror membri îi cunoşteau. Aşa s-au născut grupurile de rezistenţă aflate sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Petre Maruseac, formaţiuni cu efective cuprinse între 15 şi 120 de oameni[52]. În decembrie 1944 a sosit din Germania şi fruntaşul legionar Ovidiu Găină, paraşutat pe muntele Rotunda-Bistriţa. În scurtă vreme el şi-a organizat o grupă alcătuită din 21 de luptători, bine înarmaţi, cu care a trecut în Bucovina, prin zona Vatra Dornei[53].
La 11 aprilie 1945, Siguranţa intra în posesia unor manifeste cu un conţinut antisemit, lansate tot de prin nordul Moldovei, prin care populaţia evreiască era pusă în gardă că va deveni obiectul unor acţiuni represive, ca urmare a abuzurilor săvârşite de conaţionalii săi transformaţi în „agenţi ai ordinii publice”. Chiar dacă documentul nu aducea elemente clare de identificare a autorilor – fiind semnate cu formulele „plăieşii Regelui Mihai I, urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare, pandurii lui Tudor Vladimirescu şi martirii lui Avram Iancu şi ai lui Horea, din munţii Moldovei” – prin modul în care a fost conceput, el marchează o schimbare în tactica de luptă a formaţiunilor de rezistenţă anticomunistă, „jidănimea”, la care făcea trimitere manifestul, fiind considerată la acea vreme principalul vector de împământenire a comunismului în România[54].
Acest mai vechi clişeu mental este semnalat şi de căpitanul Nicolae Dumitrescu, comandantul Legiunii de Jandarmi Năsăud, într-un raport informativ în care reuşeşte foarte bine să creioneze paternitatea manifestului şi cauzalitatea lui. „Fondul moral al nucleului este sentimentul naţional – subliniază ofiţerul – este brodat pe puncte din programul legionar şi cultivat zilnic prin evenimentele locale (...) în special arestările de români, ce se fac de către evrei-unguri, reprezentanţi ai Armatei Sovietice”[55].
În ce priveşte înşiruirea diverselor formaţiuni de luptă, ea nu a fost aleasă întâmplător, deoarece prin nominalizarea eroilor naţionali erau acoperite sub aspect formal toate provinciile istorice ale ţării, strategie care cu siguranţă îmbrăca forma unui apel la solidaritate transmis tuturor românilor, şi în acelaşi timp o formă de auto-deconspirare voită a coloraturii politice a grupărilor.
Mai mult, în partea sa finală, manifestul lasă să transpară şi locaţia aproximativă a organizaţiilor enumerate – „Să nu-i faceţi să coboare din munţi, că atunci întreaga jidănime, oriunde este aşezată, şi a comis acte de nelegiuire la adresa vreunui român, va fi exterminată de către plăieşi, panduri şi moţi”[56].
Alte surse informative vin să întărească faptul că elementele de identificare strecurate voluntar de legionari în manifeste nu erau întru-totul lipsite de temei. În paralel cu materialele elaborate de către SSI, rapoartele întocmite de organele din teritoriu ale Jandarmeriei semnalau aceeaşi stare de lucruri pe aproape tot cuprinsul ţării. Aşa de pildă, jandarmii din Alba confirmau paraşutarea a doi legionari, cu numele conspirativ „Cristea” şi „Petrescu”, zona Cugirului[57], cei din Sibiu confirmau paraşutarea legionarului Vasile Andrei, care s-ar fi îndreptat apoi către Tulcea[58], unitatea din Oradea semnala paraşutarea unei echipe de şase legionari, condusă de Peicar Alexandru, în Munţii Apuseni[59], şi atrăgea totodată atenţia asupra propagandei duse de legionari în mijlocul tineretului cu scopul constituirii unui «Front de Rezistenţă» în Ardealul de Nord[60], în vreme ce comandamentul din Bucureşti dădea ca sigură informaţia că însuşi Horia Sima ar fi pătruns în ţară, cu concursul moţilor legionari din zona Brad-Bejani-Groşi, de unde s-ar fi deplasat către Braşov pentru a-l întâlni pe Iuliu Maniu[61].
Pe 1 mai 1945, Siguranţa avea să ia cunoştinţă despre întemeierea organizaţiei «Haiducii lui Avram Iancu» (HAI), autointitulată „organizaţiune politică”, prin intermediul manifestului „Apelul către ţară”, răspândit de către aceasta în toate marile centre urbane ale României. Documentul a fost lansat cu scopul de a face publică prezenţa unui nou nucleu al rezistenţei anticomuniste, şi de a schiţa în linii mari direcţia de luptă adoptată, anume „smulgerea ţării din ghearele iudeobolşevismului, distrugător de neam şi credinţă”. În acest manifest va fi definită şi categoria „jidănimii”, indicată ca principală ţintă în materialul anterior, autorii documentului înţelegând să-i includă în această sintagmă nu numai pe evrei, ci şi pe românii care s-au pus de bună voie în slujba comunismului. De aceea, primii vizaţi erau liderii FND: „jidanca Ana Pauker, călăul neamului românesc, şi acoliţii şi ajutorii acestei bestii, actualul ministru Pătrăşcanu, cumnatul ei, precum şi Teohari Georgescu, Gheorghiu-Dej, profesorul Constantinescu-Iaşi şi alţii, şi trădătorul prim-ministru Groza Petru – consideraţi ca fiind – „toţi fără Dumnezeu şi vânduţi altor neamuri, duşmani seculari ai românilor”[62].
Chiar dacă manifestele au fost afişate numai în oraşe, conţinutul lor avea să se răspândească în curând şi la sate, unde va da naştere unor incidente între populaţia românească şi autorităţile locale ale FND, ori între aceasta şi activiştii neromâni ai PCR. Cu referire la cele întâmplate în judeţele nord-vestului României, regionala partidului comunist din Crişana raporta conducerii din Bucureşti că trei ţărani din comuna Tărian l-au bătut şi apoi înjunghiat pe secretarul celulei comuniste din localitate, etnic maghiar. În comuna Tinca, alţi ţărani români au luat la bătaie un grup de tineri maghiari care cântau „Internaţionala” pe străzile satului, iar în comuna Cefa s-a desfăşurat ad-hoc o demonstraţie antiguvernamentală în cadrul căreia au fost scandate lozincile: «Jos Guvernul!», «Jos ungurii!», «Jos evreii!», «Trăiască Maniu!» şi «Trăiască Brătianu!». Ceea ce era mai grav – în viziunea comuniştilor – era faptul că toate aceste manifestări s-au desfăşurat sub privirile îngăduitoare ale organelor Jandarmeriei române şi chiar cu concursul acestora, cum a fost situaţia din comuna Vadu Crişului, cunoscută pentru „reacţionarii înarmaţi, în general cu arme rămase aici din timpul războiului”[63]. Alte asemenea incidente au fost înregistrate şi în Baia Mare, unde un grup de tineri recruţi români s-au luat la încăierare cu organele „gărzii cetăţeneşti” locale, compuse exclusiv din etnici maghiari, din cauza arestării primarului comunei lor, Buzeşti, care cântase imnuri patriotice. Început la restaurantul „Klein”, scandalul s-a mutat la sediul Poliţiei, moroşenii scandând aici lozincile «Jos cu ungurii!» şi «Trăiască România Mare!», după care, unul dintre recruţi s-a dezbrăcat în pielea goală, s-a căţărat pe clădire şi a smuls panoul Poliţiei, scris în ungureşte, şi a alergat cu el prin târg strigând: «Mergem să dăm foc mamii maghiare!»[64]. Secretarul politic al judeţenei de partid Sălaj reclama incapacitatea de a organiza celule comuniste la sate din pricina influenţei „maniste”[65], în vreme ce Deutsch Emeric, secretarul regionalei PCR Arad, se plângea la rândul său că manifestaţia pro-guvernamentală organizată în oraş, cu participarea ţăranilor din comunele învecinate, a luat o turnură inversă, aceştia scandând lozincile: «Vrem Ardealul!», «Trăiască Regele! cerem bunăvoinţa lui!» şi «Trăiască Blocul Naţional-Democrat!».
„Compoziţia naţională a judeţului – explica fruntaşul comunist – a uşurat diversiunea cercurilor fasciste şi profasciste, dezorganizarea transporturilor şi a comunicaţiilor a îngreunat organizarea ţărănimii, care în judeţul nostru are o tradiţie legionară destul de considerabilă”[66].
Note
38 Ibidem, f. 20
39 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 11
40 Liviu Vălenaş, Op.cit., p. 78
41 Dumitru Şandru, Nord-Vestul Transilvaniei de la 23 august 1944 până la reinstalarea administraţiei româneşti, în Arhivele Totalitarismului nr. 28-29/2000, p. 38-51
42 Nicolae Mihu, Particularităţi ale procesului de reinstalare a administraţiei româneşti în Transilvania de Nord. 1944-1945, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 21-50
43 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 17-18
44 Stejărel Olaru, Artist popular, fost deţinut politic, Nicolae Purcarea, în „Memoria Românească” nr. 66/2004, Aspera Pro Edu-Foundation, Bucureşti, p. 8-10
45 Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 26-27 din 2000, p. 156-175
46 Cu sensul „anchetatorul” – n.n. A.Ţ.
47 Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele …, Cap. Din temniţele comuniste din ţară, Colecţia „Omul Nou”, Miami Beach, 1994, p.e. 3
48 Documente privind rezistenţa anticomunistă, din arhivele fostei Securităţi, documentul nr. 4, Fundaţia „George Manu”, Madrid, 2001-2002, p.e. 4
49 Scurt istoric a Rezistenţei Armate Anticomuniste din România, în Revista Astru din 19 noiembrie 2004
50 Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 22-23 din 1999, p. 42-67
51 Documente privind rezistenţa …, documentul nr. 3, Fundaţia „George Manu”, Madrid, 2001-2002, p.e. 3
52 Vezi Adrian Brişcă, O zi din viaţa unui partizan. Documente privind viaţa cotidiană a partizanilor anticomunişti din Bucovina. 1944-1958, în Arhivele Totalitarismului: nr. 1-2/1994, p. 258-276, nr. 3/1994, p. 165-183, nr. 4/1994, p. 93-116, nr. 1/1995, p. 104-136, nr. 2/1995, p. 78-95 şi nr. 3/1995, p. 83-104
53 Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 22-23 din 1999, p. 42-67
54 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 112
55 Ibidem, f. 430
56 Ibidem, f. 112
57 AN-DJBh, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 31/1944-1945, f. 49
58 Ibidem, f. 111
59 Ibidem, dosar 46/1944-1945, f. 131
60 Ibidem, dosar 31/1944-1945, f. 118
61 Ibidem, dosar 46/1944-1945, f. 136
62 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 117-118
63 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 45/1945-1947, f. 5-6
64 AN-DJSM, fond Comitetul Judeţean Satu Mare al PCR, dosar 7/1945, f. 25-26
65 AN-DJSj, fond Comitetul Judeţean Sălaj al PCR, dosar 1/1945-1946, f. 1-3
66 AN-DJAr, fond Comitetul Judeţean Arad al PCR, dosar 1/1944-1945, f. 4-7
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu