Agentia de detective nr.1 (XVII)

Alexander McCall Smith

Sotia vraciului 

Un drum laturalnic prafuit, de-abia folosit, numai bun sa-ti nenorocesti suspensiile; un deal, un morman de bolovani, exact asa cum anticipase schita desenata de domnul Charlie Gotso; si dea­supra, întinzându-se în lung si-n lat, cerul pustiu, cântând zapuseala amiezii.

Mma Râmotswe conducea cu prudenta dubita alba, evitând bolovanii care i-ar fi putut smulge rezervorul de sub masina, întrebându-se de ce nu trece nimeni pe acolo. Era un tinut pustiu, fara vite, fara capre, doar savana si arbusti teposi piperniciti. Era de-a dreptul inexplicabil motivul pentru care cineva ar fi dorit sa locuiasca aici, departe de orice sat, departe de contactul uman. Era un tinut mort.

Dintr-odata, zari casa, ascunsa pe dupa niste copaci, aproape la umbra dealului. Era o casa din paianta, în stilul traditional; avea pereti maro din lut, câteva ferestre fara geam si un zid scund în jurul curtii. Demult, fostul proprietar desenase pe perete niste figuri geometrice, dar neglijenta si timpul le estompasera si ramasese doar amin­tirea lor.

Parca duba si rasufla adânc. Pâna acum în­fruntase escroci, le facuse fata nevestelor ge­loase; îl sfidase pâna si pe domnul Gotso, dar întâlnirea asta va fi cu totul altceva. Va avea de-a face cu însasi întruchiparea raului, cu mie­zul tenebrelor, radacina desfrânarii. Omul asta, cu toate scamatoriile si vrajile lui, era un ucigas.

Deschise portiera si coborî din masina. Soarele era în înaltul cerului si razele lui îi frigeau pielea. Erau prea la vest aici, prea aproape de Kalahari, si nelinistea îi spori. Nu era tarâmul familiar pe care crescuse, era tinutul african nemilos si arid.
Îsi croi drum spre casa si simti ca este urma­rita. Nu era nici o miscare înjur, dar simtea ochii cuiva din casa atintiti asupra ei. Ajungând la zid, se opri, dupa obiceiul locului, si striga, sa-si anunte prezenta.
 - Mi-e foarte cald, striga ea. Am nevoie de apa.
Din casa nu veni nici un raspuns, auzi doar un fosnet în stânga ei, printre tufisuri. Se în­toarse, aproape vinovata, si se uita cu atentie. Nu era decât un gândac negru, mare, un setotojane16 cu gâtul cornos, care îsi împingea prada minus­cula, o insecta ce, probabil, pierise de sete. Mici Uragedii si mici victorii; exact ca în lumea noas-(tra, îi trecu ei prin minte; priviti de la distanta, ; nici noi nu suntem decât niste setotojane.
 - Mma?
Se întoarse pe calcâie. În prag statea o femeie care îsi stergea mâinile cu o cârpa.
Mma Ramotswe intra pe spatiul liber din zid unde ar fi trebuit sa fie poarta.
 - Dumela, Mma, o saluta. Eu sunt Mma Ramotswe.
Femeia dadu din cap a salut:
 - Îhî. Eu sunt Mma Notshi.
Mma Ramotswe o masura din priviri. Era o femeie ca la vreo cincizeci si ceva de ani, spre saizeci, îmbracata într-o fusta lunga, de felul celor purtate de femeile herero17. Totusi, nu era din tribul herero, se vedea de la o posta.
 - Îl caut pe sotul tau, spuse ea. Trebuie sa-l rog ceva.
Femeia iesi din umbra si se posta în fata lui Mma Ramotswe, zgâindu-se la chipul ei.
 - Ai venit pentru ceva anume? Vrei sa cum­peri ceva de ia el?
Mma Ramotswe dadu din cap aprobator.
 - Am auzit ca-i un vraci priceput. Am neca­zuri cu o femeie. Vrea sa puna mâna pe barbatul meu si am nevoie de ceva care sa-i zadarniceasca planurile.
Femeia mai în vârsta zâmbi.
 - Te poate ajuta, s-ar putea sa aiba ceva pentru asta. Dar e plecat. E dus la Lobatse pâna sâmbata. Va trebui sa te întorci alta data.
Mma Ramotswe ofta.
 - Am mers mult pâna aici si mi-e sete. Ai niste apa, sora mea?
 - Da, am apa. Intra în casa sa bei.
Era o odaita mobilata cu o masa si doua scaune subrede. Într-un colt erau un cos de grâne, din acelea traditionale, si un cufar din tabla, hârbuit. Mma Ramotswe se aseza pe unul din scaune, iar femeia îi aduse o cana alba, de email, plina cu apa si i-o oferi musafirei. Apa era usor statuta, dar Mma Ramotswe o bau recunoscatoare, dupa care puse cana pe masa si se uita la femeie.
 - Dupa cum stii, am venit pâna aici pentru ceva anume. Dar am mai venit si sa te previn de ceva.
Femeia se aseza pe celalalt scaun.
 - Sa ma previi ?
 - Da, raspunse Mma Ramotswe. Sunt dactilo­grafa. Stii ce-i asta?
Femeia dadu din cap a încuviintare.
 - Lucrez pentru politie, continua Mma Ramotswe. Si am batut la masina ceva legat de sotul matale. Se stie ca l-a omorât pe baiatul ala, pe cel din Katsana. Se stie ca el l-a rapit si l-a ucis pentru muti. Or sa-l aresteze în curând si or sa-l spânzure. Am venit sa te avertizez c-or sa te spânzure si pe tine, fiindca ei sustin ca si tu esti bagata în chestiile astea. Zic ca si tu esti de vina. Nu cred c-ar trebui sa spânzure femei, asa ca am venit sa-ti spun ca sta-n puterea ta sa pui capat situatiei asteia rapid, daca vii cu mine la politie si le povestesti tot ce s-a-ntâmplat. Te vor crede si-ai sa iesi basma curata. Altfel, o sa mori în curând. Luna viitoare, cred.

Se opri. Femeia scapase cârpa pe care o avea în mâna si se holba la ea cu ochii cât cepele. Mma Ramotswe recunoscu mirosul fricii - mirosul acela întepator, acru, care emana din toti porii unei persoane încoltite, iar acum aerul statut era încarcat de duhoarea aia.
 - Pricepi ce-ti spun? întreba ea. Nevasta vraciului închise ochii.
 - Nu l-am omorât pe baiatul ala.
 - Stiu, spuse Mma Ramotswe. Nu-i niciodata femeia cea care loveste. Dar asta n-are nici o importanta pentru politie. Au probe împotriva ta, iar guvernul vrea sa te spânzure si pe tine. Întâi pe sotul tau, apoi pe tine. Vezi tu, nu le place vrajitoria. Le e rusine. Li se pare demodata.
 - Dar copilul nu-i mort, izbucni femeia. Bar­batul meu l-a dus la un grajd. Munceste acolo. Si e viu bine mersi.

Mma Ramotswe îi dsschise femeii portiera si-apoi o trânti în urma eî. Pe urma ocoli masina, spre portiera cealalta, o deschise si se aseza tacticoasa pe locul soferului. Se încinsese de tot din cauza soarelui - suficient de tare ca sa simta arsura prin tesatura rochiei -, dar durerea n-avea nici o importanta acum. Singurul lucru care conta era sa ajunga la capatul calatoriei, o calatorie care, dupa spusele femeii, avea sa-i ia patru ore. Era ora unu. Vor ajunge chiar înainte de apus si se vor putea întoarce imediat. Iar daca vor fi nevoite sa faca un popas la noapte din cauza drumului foarte accidentat, ei bine, vor putea dormi în partea din spate a dubitei. Lucrul cel mai impor­tant e sa-l gaseasca pe baiat.

Înaintau în tacere. Cealalta femeie încerca sa vorbeasca, dar Mma Ramotswe n-o baga în seama. N-avea ce sa-i spuna femeii asteia, nu voia sa stea de vorba cu ea.
 - Nu esti o femeie de treaba, zise într-un târziu nevasta vraciului. Nu vrei sa-mi vorbesti. Eu încerc sa stau de vorba cu tine, dar nu ma bagi în seama. Îti închipui ca esti mai buna decât mine, nu-i asa?
Mma Ramotswe se întoarse pe jumatate catre ea.
 - Singurul motiv pentru care îmi arati unde-i baiatul este pentru ca ti-e frica. N-o faci pentru ca-ti doresti sa se întoarca la parintii lui. Nu-ti pasa de asta, nu-i asa? Esti o femeie rea si te previn, daca politia mai aude ca tu sau sotul tau va tineti de vrajitorii, or sa vina dupa voi si-o sa ajungeti la zdup. Si, daca n-or sa vina ei, am la Gaborone prieteni care vor duce la bun sfârsit treaba în locul lor. Pricepi ce-ti zic?

Orele trecura una dupa alta. Fu o calatorie deloc usoara, prin veld, în câmp deschis, pe ca­rarea cea mai pustie cu putinta, pâna când va­zura, în departare, grajdurile si un pâlc de arbori împrejmuind câteva colibe.
 - Acolo-s grajdurile, spuse femeia. Sunt doi basarwa - un barbat si o femeie - si baiatul care munceste pentru ei.
 - Si cum îl tineti aici? se interesa Mma Ramotswe. De unde stiti ca nu fuge?
 - Uita-te înjur, zise femeia. Vezi cât de izolat e locul asta? Cei doi basarwa ar pune mâna pe el pâna sa ajunga prea departe.
Pe Mma Ramotswe o fulgera un gând. Osul -daca baiatul era înca în viata, de unde provenea osul?
 - E un barbat în Gaborone care a cumparat un os de la sotul tau, spuse ea. De unde a facut rost de el?
Femeia se uita la ea cu dispret.
 - Se gasesc de vânzare la Johannesburg. Nu stiai? Nu-s deloc scumpe.
Cei doi basarwa mâncau un terci de ovaz stând pe doua pietre din fata unei colibe. Erau niste fapturi marunte, smochinite, cu ochi mari, de vânatori, si se holbara la musafirii nepoftiti. Pe urma, barbatul se scula si o saluta pe nevasta vraciului.
 - E totul în regula cu vitele? îl întreba ea taios.
Barbatul emise un plescait ciudat cu limba.
 - În regula. Sunt vii. Vaca de acolo da mult lapte.
Cuvintele erau în setswana, dar trebuia sa fii foarte atent sa le întelegi. Barbatul asta vorbea cu plescaiturile si suieraturile specifice Kala-hari-ului.
 - Unde-i baiatul? rabufni femeia.
 - Acolo, raspunse barbatul. Uite-l.
Si l-au vazut pe baiat stând lânga un tufis, uitându-se la ei cu neîncredere. Un baietel pra­fuit, cu pantaloni ferfenita si un bat în mâna.
 - Vino-ncoace, îl striga sotia vraciului. Hai, vino!
Baiatul veni spre ei cu ochii în pamânt. Avea o cicatrice pe antebrat, o umflatura serioasa, si Mma Ramotswe stiu imediat de la ce i se trage. E de la sfichiul unui bici, al unui sjambok. Înainta spre el si-i puse mâna pe umar.
 - Cum te cheama ? îl întreba ea cu blândete. Esti baiatul învatatorului din satul Katsana?
Baiatul începu sa tremure, dar citi compa­siunea din ochii ei si vorbi.
 - Da, eu sunt baiatul ala. Acum muncesc aici. Oamenii astia m-au pus sa am grija de vite.
 - Barbatul asta te bate ? sopti Mma Ramotswe. Spune-mi.
 - Tot timpul, raspunse baiatul. Mi-a spus ca daca fug, o sa ma gaseasca si-o sa ma traga-n teapa.
 - Acum esti în siguranta, îl linisti Mma Ramotswe. Vii cu mine. Chiar acum. Mergi în fata mea. O sa te protejez.
Baiatul le arunca o privire celor doi basarwa, apoi se îndrepta spre dubita.
 - Du-te, îl încuraja Mma Ramotswe. Vin si eu.
Îl aseza pe scaunul pasagerului si închise por­tiera. Sotia vraciului striga.
 - Asteapta câteva minute. Vreau sa vorbesc cu oamenii astia despre vite, apoi mergem.
Mma Ramotswe ocoli masina spre locul sofe­rului si urca.
 - Asteapta-ma, striga femeia. Nu dureaza mult.
Mma Ramotswe se apleca în fata si porni motorul. Apoi ambrele, roti volanul si apasa pe accelerator. Femeia tipa si începu sa alerge dupa dubita, dar, curând, o înghiti un nor de praf, se împiedica si cazu.
Mma Ramotswe se întoarse spre baiatul de lânga ea, care parea speriat si nedumerit.
 - Acum o sa te duc acasa, îl anunta ea. Va fi un drum lung si cred c-o sa facem un popas de noapte cât de curând. Dar, mâine dimineata, por­nim din nou si nu vom mai avea mult de mers.
Peste o ora, opri dubita lânga albia secata a unui râu. Erau cu desavârsire singuri, nici macar lumina focului de la vreun grajd îndepartat nu strapungea întunericul noptii. Se vedea numai lumina stelelor, o lumina argintie, difuza, ce înconjura ca o aura silueta baietelului adormit, înfasurat într-un sac pe care-l avea în partea din spate a dubitei; avea capul lasat pe bratul ei, respira regulat si mâna i se cuibarise delicat în mâna ei. Mma Ramotswe, care-si tinea ochii des­chisi, privi bolta întunecata pâna când nemar­ginirea ei coplesitoare o purta încetisor în bratele somnului.

A doua zi, in satul Katsana, învatatorul se uita pe fereastra si zari o dubita alba oprindu-se în fata casei. Vazu femeia care coborî din masina si se uita la usa lui si copilul - ce-o fi cu copilul ala ? - o fi o mama care vine la el cu progenitura ei dintr-un motiv sau altul?
Iesi afara si o gasi lânga pârleaz.
 - Dumneavoastra sunteti învatatorul, Rra ?
 - Da, eu, Mma. Pot sa va ajut cu ceva?
Ea se întoarse spre dubita si-i facu semn baia­tului dinauntru. Portiera se deschise si din masina coborî baiatul lui. Învatatorul scoase un strigat de uimire, alerga spre el, apoi se opri si se uita la Mma Ramotswe, parca cerându-i voie. Ea dadu din cap a încuviintare, iar el alerga, din nou, aproape împiedicându-se într-un siret, sa-si îmbratiseze fiul în timp ce-si striga nestapânit si incoerent bucuria, s-o auda tot satul si lumea.

Mma Ramotswe se întoarse la dubita, sa nu tulbure momentul intim al regasirii, piângea si amintindu-si minuta care o strânsese pe a ei, atât de putin timp încercând sa se agate de o lume stranie, cu repeziciune. Era atâta suferinta m Africa, încât îti venea sa ridici din umeri Sl sa-ti iei câmpii. Dar nu poti face asa ceva, îsi zise ea. E imposibil. 

Domnul J.L.B. Matekoni 

Chiar si pentru un vehicul pe care te puteai baza, asa cum era dubita alba, care strabatea kilometru dupa kilometru fara sa crâcneasca, colbul s-a dove­dit a fi prea mult. Fusese docila pe drumul spre grajduri, dar acum, odata ajunsa în oras, înce­puse sa tuseasca. Era convinsa ca prafu-i de vina. Nu voia sa-l deranjeze pe domnul J.L.B. Matekoni, asa ca sifna la Tlokweng Road Speedy Motors, dar centralista era în pauza de masa si-i raspunse chiar el. Sa stea fara grija, o linisti el. O sa treaca sa arunce o privire dubitei albe a doua zi, sâmbata, si poate o s-o si repare pe loc, în Zebra Drive.
 - Ma îndoiesc, îl contrazise Mma Ramotswe. E o dubita veche. E ca o vaca batrâna si probabil va trebui s-o vând.
 - N-o sa ajungem pâna acolo, o încuraja dom­nul J.L.B. Matekoni. Totul se poate repara. Totul.
Chiar si o inima sfâsiata? îl fulgera gândul. Oare se poate repara asa ceva? Ar putea profesorul Barnard de la Cape Town sa vindece un om a carui inima sângereaza, sângereaza de singuratate ?

În dimineata aceea Mma Ramotswe iesi la cumparaturi. Diminetile de sâmbata erau foarte importante pentru ea; se duse la supermarketul din mall si cumpara de-ale gurii si legume de la femeile asezate pe trotuarul din fata farmaciei. Dupa aceea, se duse la Hotelul President si bau o cafea cu prietenele; apoi se duse acasa, unde bau jumatate de pahar de bere Lion, în timp ce citea ziarul pe veranda. In calitatea ei de detectiv particular, era important sa rasfoiasca ziarele si sa fie la curent cu evenimentele. Toate stirile erau importante, pâna si discursurile previzibile ale politicienilor si anunturile bisericesti. Nu poti sti niciodata când îti poate veni în ajutor vreun crâmpei din stirile locale.

Daca o rugai pe Mma Ramotswe sa-ti spuna, de exemplu, numele traficantilor de diamante condamnati, ti-i spunea pe de rost: Archie Mofobe, Piks Ngube, Molso Mobole si George Excellence Tambe. Citise relatarile despre pro­cesele lor si stia ce pedeapsa primise fiecare: sase ani, sase ani, zece ani, respectiv opt luni. Citise si arhivase totul.

Si cine-i proprietarul macelariei Promptitu­dinea din Old Naledi? Ei, Godfrey Potowani, bine'nteles. Îsi amintea fotografia din ziar, cu Godfrey stând în fata macelariei, alaturi de ministrul agriculturii. Si de ce fusese prezent ministrul? Pentru ca sotia lui, Modela, e veri-soara uneia dintre femeile din familia Potowani, care a facut un tam-tam teribil la nunta lui Stokes Lofînale. De-aia! Mma Ramotswe nu-i întelegea pe oamenii carora nu le pasa de toate chestiile astea. Cum poate sa locuiasca cineva într-un oras ca al lor si sa nu-si vâre nasul în oala altuia, chiar daca n-are un motiv profesional sa faca asta?

El sosi la putin timp dupa ora patru, cu masina albastra de la atelierul auto, cu inscriptia TLOKWENG ROAD SPEEDY MOTORS pe por­tiere. Era îmbracat într-o salopeta imaculata si calcata cu grija. Ea îi arata dubita alba, parcata lânga casa, si el scoase un cric din spatele camio­netei.
 - Îti fac o cana de ceai, spuse ea. Poti s-o bei în timp ce te uiti la masina.
Îl urmari pe fereastra bucatariei. Îl vazu cum deschide compartimentul motorului si ciocaneste piesele. Îl vad cum se urca în cabina soferului si porneste motorul care tuseste si bolboroseste, iar apoi amuteste. Îl urmari scotând ceva din motor - o piesa mare, din care ieseau fire si furtunuri. Poate era chiar inima dubitei; inima ei fidela, care batuse atât de regulat si fara gres, dar care, smulsa din lacasul ei, parea atât de vulnerabila.

Domnul J.L.B. Matekoni se misca de colo-colo între dubita si camionul lui. Îl servi cu doua cani de ceai si apoi cu o a treia, fiindca era o dupa-amiaza fierbinte. Apoi, Mma Ramotswe intra în bucatarie si puse legumele într-o oala si uda florile de pe pervaz. Se lasa seara si cerul era brazdat de dungi aurii. Era momentul ei preferat, când pasarile zburau razant, în picaj, iar insectele nocturne începeau sa zumzaie. In lu­mina blânda a serii, vacile se întorceau acasa si focurile trosneau si straluceau în fata colibelor, gata pentru gatitul cinei.

Se duse sa se intereseze daca domnul J.L.B. Matekoni are nevoie de mai multa lumina. Îl gasi stând lânga dubita alba, stergându-si mâinile cu o cârpa.
 - Ar trebui sa mearga bine acum, o anunta el. Am reglat-o si motorul toarce molcom. Ca o pisicuta.
Ea batu din palme de bucurie.
 - Am crezut c-o sa-mi spui ca-i buna de dat Ia fier vechi, spuse ea.
El râse.
 - Doar ti-am spus ca totul poate fi reparat. Chiar si o dubita veche.
O urma înauntru. Ea îi turna bere si mersera împreuna la locul ei favorit de pe veranda, lânga florile de bougainvillea. De undeva nu prea de departe, dintr-o casa din vecini, se auzeau ritmurile insistente, traditionale, ale muzicii citadine.
Soarele scapata si se facu întuneric. Statea lânga ea într-un întuneric confortabil si ascultau multumiti sunetele Africii care se pregatea de culcare. Undeva latra un câine; un motor am-breie, apoi se pierdu în departare; era o usoara adiere, un vânticel cald, prafuit, amintind de arbustii teposi.

Se uita în întuneric la ea, la femeia aceasta care însemna totul pentru el - mama, Africa, întelepciune, întelegere, mâncaruri gustoase.
dovleci, pui, mirosul dulceag al rasuflarii vitelor, cerul albastru de deasupra savanei nesfârsite si girafa care plângea, daruindu-si lacrimile femei­lor, sa si le întinda pe cosurile lor; ah, Botswana, tara mea, caminul meu.

Acestea erau gândurile lui. Dar cum ar putea sa-i spuna ei toate astea? De fiecare data când încearca sa-i spuna ce-i în sufletul sau, vorbele care-i ajung pe buze i se par atât de nepotrivite. Un mecanic nu poate fi poet, cugeta el, si cu asta basta. Asa ca-i spuse simplu:
 - Ma bucur ca ti-am reparat dubita. Mi-ar fi parut foarte rau daca altcineva te-ar fi mintit si ti-ar fi spus ca nu merita s-o mai repari. Mai sunt si astfel de oameni în bransa.
 - Stiu, recunoscu Mma Ramotswe. Dar tu nu esti genul asta.
Ramase tacut. Sunt momente în viata când pur si simplu trebuie sa marturisesti ce ai pe suflet decat sa regreti toata viata ca ai tacut ca un prost. Dar, de fiecare data când încerca sa-i spuna ce simte, nui reusea. Deja o rugase sa-l ia de barbat si încercarea nu se soldase cu un succes. Nu prea avea încredere în sine, cel putin, nu în fata oamenilor; cu masinile altfel stateau lucrurile.
 - Sunt atât de fericit sa stau cu tine aici... Se întoarse spre el.
 - Poftim?
 - Am zis, te rog, marita-te cu mine, Mma Ramotswe. Nu sunt decât domnul J.L.B. Matekoni si nimic mai mult, dar, te rog, marita-te cu mine si fa-ma fericit.
 - Bineînteles c-am sa te fac, raspunse Mma Ramotswe. 


final