Rolul istoriei în conflictul Sino-Japonez din Marea Chinei de Est (3)

Emil Luchian

Educaţia generaţiei de astăzi reprezintă ideologia guvernului viitor şi prin urmare determină modul în care va acţiona pe plan internaţional. Perspectiva diferită asupra istoriei Chinei şi Japoniei şi modul în care populaţia fiecărui stat relaţionează cu trecutul este determinată de accentul pe care acestea îl pun asupra istoriei regretabile a relaţiilor Sino-Japoneze.

Insule Senkaku

Aceasta este teza susţinută şi de Zheng Wang în cartea sa Never Forget National Humiliation: Historical Memory în Chinese Politics and Foreign Relations. Acesta argumentează că naţionalismul resurgent în China este efectul Campaniei Educaţiei Patriotice, începută în 1991.[55] Aceasta implică un sistem de educaţie aparte de la nivelul grădiniţei până la facultate încărcată cu experienţele traumatice ale Chinei începând cu Primul Război al Opiului din 1839 până în 1945. Această campanie este considerată a fi ,,cea mai masivă încercare de reeducare ideologică din istoria umanităţii’’[56] şi constă în interpretarea şi chiar modificarea istoriei Chinei printr-o naraţiune istorică naţionalistă care să unifice voinţa populaţiei în privinţa poziţiei şi rolului acesteia în lume. De asemenea, Zheng consideră că această reeducare ideologică a populaţiei reprezintă o cale de legitimizare politică atât pe plan domestic cât şi extern. Acţiunile Chinei în relaţiile internaţionale pot fi înţelese aşadar doar prin propria perspectivă asupra istoriei.


Prezentarea Chinei drept victimă a agresiuni occidentale şi japoneze a condus la formarea unei identităţi naţionale în jurul nedreptăţilor suferite de China dar care nu au fost niciodată trăite de generaţia actuală. Perspectiva Chinei asupra istoriei este învăţată foarte bine pe parcursul educaţiei unui individ dar aceasta este ţinută în viaţă prin intermediul numeroaselor muzee, monumente şi alte aspecte din media care fac aproape imposibilă uitarea trecutului şi a suferinţei naţionale care îl însoţeşte. Prin urmare, mentalitatea de victimă şi sentimentele naţionaliste sunt uşor reactivate de acţiunile Japoniei precum naţionalizarea Insulelor Senkaku, vizita la Yasukuni şi încercarea sa de a revizui istoria deoarece reprezintă o formă de reiterare a istoriei pe care China este hotărâtă să nu o repete. Efectele acestei campanii de educaţie patriotice sunt evidente atât prin numeroasele proteste ale cetăţenilor chinezi şi reacţiile guvernului faţă de Japonia dar şi prin modul în care China alege să se manifeste în politica externă.

Japonia are un sistem de educaţie diferit în ceea ce priveşte istoria. Aceasta nu a pus niciodată accentul pe acţiunile sale pe timp de război, manualele având puţine referinţe. Astfel a luat formă o mentalitate a poporului japonez care consideră că trecutul Japoniei nu poate fi controlat de generaţiile actuale, împiedicând creearea unei identităţi naţionale în jurul istoriei sale regretabile. Dar în ciuda acestor aspecte, conflictul actual dintre cele două state are drept miză şi orgoliul naţional. Pentru China e imperativ să nu realizeze compromisuri în faţa Japoniei pentru a evita umilirea naţională suferită în trecut, în timp ce Japonia refuză să se subordoneze Chinei deoarece vrea să evadeze statutului impus acesteia la sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. În acest context şi datorită acestor factori, se poate spune că în situaţia în care Insulele Senkaku ar dispărea de pe suprafaţa planetei, tensiunile dintre China şi Japonia încă vor exista.

Aşadar, conflictul Sino-Japonez asupra insulelor Senkaku are două dimensiuni. O dimensiune se referă la neînţelegerile privind suveranitatea insulelor, a zonei economice exclusive a acestora şi a resurselor din regiunea respectivă pe când cealaltă dimensiune a conflictului are de-a face cu resentimentele istoriei regretabile a relaţiei dintre cele două state.
Dimensiunea istorică a conflictului reprezintă principalul obstacol în rezolvarea disputei teritoriale deoarece a deteriorat relaţiile diplomatice între China şi Japonia până la punctul în care între acestea nu mai există un dialog. Astfel, soluţionarea disputei trebuie să trateze în primul rând stigmatul istoriei şi animozitatea căreia i-a dat naştere. Dar chiar şi aceste aspecte nu reprezintă cauza fundamentală a perpetuării conflictului, ci după cum argumentează Zheng, cauza esenţială este reprezentată de educaţia în privinţa istoriei pe care fiecare stat o oferă cetăţenilor acestora. Prin urmare, orice tentativă de a soluţiona conflictul nu va fi eficientă decât dacă va ţine cont de acest aspect.


Dificultatea soluţionării conflictului actual dintre China şi Japonia este datorată de complexitatea acestuia care a rezultat din îmbinarea a două aspecte controverstate, teritoriul şi istoria. Individual, disputa teritorială a Insulelor Senkaku poate fi rezolvată prin numeroase mijloace precum supunerea problemei la Curtea Internaţională de Justiţie sau la Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, administrarea comună a Insulelor Senkaku şi a resurselor acestora ar fi una din posibilele soluţii, unele mai probabile decât altele. De asemenea, luat separat şi dezacordul privind istoria regretabilă a relaţiilor Sino-Japoneze poate fi remediat printr-o serie de mijloace precum cele adoptate de Japonia în anii 1990 dar într-o manieră semnficativă şi la o scară mai mare. Acestea au constat în oferirea unor scuze oficiale şi personale, stabilirea unor fonduri pentru victime sau implementarea unor programe educaţionale.[57] Aşadar, dificultatea particulară a conflictului asupra Insulelor Senkaku constă în faptul că orice mijloc adoptat de Japonia în vederea remedierii resentimentelor istoriei regretabile nu este credibil pentru China dacă este urmat de acţiuni adoptate în vederea consolidării controlului asupra teritoriului disputat pe care China îl consideră parte a suveranităţii acesteia. O asemenea situaţie a fost întâlnită recent în cadrul relaţiilor Sino-Japoneze, atunci când în Aprilie 2014, oficiali chinezi precum Vice Premierul Wang Yang şi apropiatul lui Xi Jinping, Hu Deping, s-au întâlnit cu numeroşi reprezentaţi ai guvernului japonez, printre care şi Shinzo Abe, cu scopul relaxării tensiunilor. Efectele acestei încercări au fost contracarate la scurt timp datorită anunţului stabilirii unei baze militare pe Insula Yonaguni. Acest tip de evenimente creează suspiciuni Chinei cu privire la cât de veritabile sunt scuzele şi promisiunile Japoniei. Relaţiile dintre cele două state s-au deteriorat până în acel punct în care orice afirmaţii şi scuze ale Japoniei în privinţa acţiunilor sale trecute nu va fi luat în considerare decât dacă sunt însoţite şi de o dovadă a intenţiilor acesteia care nu poate fi renegată. Dar această dovadă necesară Chinei pentru clarificarea intenţiilor Japoniei nu este compatabilă cu orice încercare de revendicare a insulelor disputate şi prin urmare nu ar fi eficientă decât în cazul în care Japonia renunţă la pretenţiile sale, aspect improbabil în starea de escaladare a conflictului.

Rolul istoriei în conflictul Sino-Japonez poate fi comparat cu modul în care Germania a reuşit să-şi depăşească propriul trecut. Aceasta a comis cel mai cumplit genocid din istorie şi acţiunile sale au condus la cea mai mare catastrofă umană, cel de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda acestor aspecte, Germania şi-a depăşit trecutul atroce care numai joacă un rol la fel de important în relaţiile cu statele victimă, spre deosebire de situaţia Japoniei. Această realizare a fost datorată doar parţial acţiunilor Germaniei care şi-a acceptat trecutul şi nu l-a revizuit, totodată scuzându-se pentru acţiunile sale dar un rol important în acest proces a fost jucat şi de factori ce nu puteau fi controlaţi de Germania şi care au fost absenţi în situaţia Japoniei.[58] Un asemenea factor este reprezentat de faptul că victimele agresiuni naziste nu au construit o identitate naţională în jurul suferinţei precum a făcut China. Un alt element important a constat în participarea Germaniei de Vest alături de vecini cooperativi precum Franţa şi Marea Britanie, în tratate multilaterale precum NATO şi ceea ce ulterior va deveni Uniunea Europeană.[59] Compatibilitatea ideologică a Germaniei cu statele vecine a contribuit la stabilirea unei relaţii prospere în care viitorul era mai important decât trecutul.
Acest aspect a fost clar absent în situaţia Japoniei a cărei politică externă era dominată de relaţia sa cu Statele Unite, fiind incapabilă astfel să stabilească relaţii profunde cu regimul comunist al Chinei. Deşi Japonia nu a avut aceaşi atitudine ca Germania în privinţa trecutului, mediul geopolitic nefavorabil din Asia a reprezentat un obstacol în calea depăşirii istoriei regretabile a Japoniei.

Soluţionarea conflictului Sino-Japonez este posibilă prin evaluarea cauzei fundamentale şi luarea unor măsuri de contracarare care să neutralizeze tensiunile. Anterior, am evidenţiat că într-o anumită măsură, sursa resentimentelor Chinei şi a discordiei Sino-Japoneze este reprezentată de sistemul de educaţie al Chinei în privinţa istoriei care a format o mentalitate naţionalistă a poporului său ale cărui sentimente sunt activate de acţiunile recente ale Japoniei ce contestă adevărul istoric şi statutul suveranităţii teritoriale a Chinei.[60] Drept urmare, Zheng consideră că reconcilierea celor două state depinde în mare parte dacă acestea vor realiza că educaţia istoriei are un rol important în construirea identităţii şi percepţiilor unei naţiuni.
De asemenea, consideră că dacă manualele şi alte forme de naraţiune a istoriei pot să devină o sursă de conflict, atunci reforma sistemului de educaţie a istoriei poate contribui la reconciliere şi la soluţionarea conflictului.

Într-adevăr, educaţia istoriei reprezintă un instrument puternic în modelarea identităţii naţionale şi a percepţiilor asupra lumii care vor afecta maniera în care un stat se manifestă pe scena internaţională dar China era conştientă pe deplin de efectele campaniei sale de reeducare ideologică, acesta fiind şi motivul implementării ei. Ce este necesar reconcilierii relaţiei Sino-Japoneze este realizarea pericolului formării unei mentalităţi naţionaliste a cetăţenilor. Resurgenţa naţionalistă în China, spre deosebire de Japonia unde mentalitatea naţionalistă nu este cea predominantă, este datorată faptului că reprezintă temeiul justificării acţiunilor statului luate cu scopul de a asigura că nedreptăţile şi umilinţele suferite de China în trecut nu se vor repeta. Dar în contextul conflictului asupra Insulelor Senkaku, ce poate fi descris ca o situaţie de încordare în care conflictularmat se poate declanşa de la un simplu accident, atunci istoria relaţiilor Sino-Japoneze, mentalitatea Chinei şi acţiunile Japoniei pot deveni o sabie cu două tăişuri. Naţionalismul Chinei format datorită istoriei regretabile cu scopul de a nu mai trăi o asemenea experienţă şi acţiunile provocatoare recente ale Japoniei, vor conduce în contextul actualului conflict la un alt război regretabil, care deşi poate va lua o altă formă decât cel anterior, în esenţă nu vor fi foarte diferite. În mod normal, istoria trebuie învăţată cu scopul de a nu o repeta dar în această situaţie, dacă în jurul istoriei există resentimente puternice în jurul cărora se formează o identitate naţională, atunci este foarte probabil că va fi repetată în anumite circumstanţe. Prin repetarea ei va da naştere unui ciclu vicios, datorită căruia eventual istoria îşi va pierde semnificaţia, fiind astfel mai bine uitată.
Acesta este adevăratul pericol al naţionalismului care a fost foarte bine evidenţiat datorită celor două războaie mondiale, pericol faţă de care statele par că au uitat datorită rolului pe care îl joacă în perpetuarea conflictului.

Naţionalismul reprezintă pentru China un instrument al legitimităţii politice atât domestice cât şi externe cu scopul consolidării poziţiei sale în actuala ordine internaţională. În ciuda acestor aspecte, această strategie nu va fi eficientă pe termen lung deoarece în condiţiile tensiunilor ridicate ale conflictului Insulelor Senkaku, naţionalismul este asemenea unui bombe gata să explodeze iar un accident sau continua indiferenţă a Japoniei faţă de percepţiile Chinei asupra istoriei, este ceea ce o va detona. Evitarea unui asemenea posibil scenariu poate fi realizată prin adresarea cauzei fundamentale a acestuia şi anume educaţia istoriei în China care inculcă naţionalismul în cetăţeni. Reforma educaţiei, precum susţine Zheng, conduce la conciliere dar efectul acestei soluţii va fi cunoscut doar pe termen lung deoarece educarea noilor generaţii reprezintă un proces îndelungat, pe când conflictul ar avea nevoie de o soluţionare cât mai rapidă înainte de a se ajunge la război.

Soluţionarea conflictului şi evitarea războiului se rezumă la întrebarea dacă resentimentele istoriei regretabile dintre China şi Japonia vor prevala în faţa calcului raţional al costurilor şi beneficiilor unui eventual război. O asemenea analiză raţională a conflictului este cea mai bună cale de a combate efectele mentalităţii naţionaliste deoarece evidenţiază faptul că resentimentele istoriei regretabile şi resurgenţa naţionalismului care le exacerbează nu numai că nu aduc nici un beneficiu dar reprezintă şi un obstacol în calea bunei desfăşurării a relaţiilor bilaterale. De asemenea, existenţa unei mentalităţi naţionaliste în contextul unei dispute deja tensionate, creşte riscul unui război, aspect evidenţiat foarte bine pe parcursul istoriei. Declanşarea unui nou război din cauza stigmei trecutului care oricum nu poate fi modificat şi pentru resursele de hidrocarburi care, chiar şi în condiţiile dependenţei mari a ambelor state de petrol, prezintă mai multe costuri asupra economiei decât ar avea de câştigat.
Mai mult, un război Sino-Japonez ar implica şi Statele Unite datorită acordului de securitate cu Japonia iar conflictul armat dintre cele mai mari economii mondiale ar avea consecinţe devastatoare. Cea mai bună cale de a evita acest scenariu este prin intermediul unei abordări raţionale care face ca stigmatul istoriei regretabile să-şi piardă relevanţa şi astfel permite buna desfăşurare a relaţiilor dintre state. 
Această abordare creează cele mai mari beneficii spre deosebire de actuala poziţie adoptată de state care conduce la un viitor sumbru.

Vina perpetuării conflictului este împărţită de ambele state. În primul rând, prin faptul că disputa asupra Insulelor Senkaku a fost amânată chiar atunci când rezolvarea ei presupunea costuri mici pentru fiecare stat. În al doilea rând, China este de vină deoarece a contribuit la resurgenţa naţionalismului şi implementarea ADIZ-ului care a escalat tensiunile şi riscurile unui conflict armat. Vina Japoniei în perpetuarea conflictului este datorată revizuirii istoriei relaţiei Sino-Japoneze, a indiferenţei sale faţă de percepţiile Chinei şi prin acţiunile ei provocatoare, luate cu scopul consolidării controlului său de facto al Insulelor Senkaku.

Prin urmare, abordarea raţională a conflictului trebuie să presupună pentru China abandonarea resentimentelor istorice iar Japonia trebuie să-şi confrunte trecutul fără a-l revizui.
Doar în aceste circumstanţe dimensiunea istoriei regretabile poate lăsa loc îmbunătăţirii relaţiilor diplomatice dintre acestea astfel încât disputa teritorială a Insulelor Senkaku să fie rezolvată. În această privinţă, există numeroase căi de acţiune în concordanţă cu legea internaţională dar cea mai probabilă soluţie a abordării raţionale este un compromis bilateral precum administrarea comună a resurselor în timp ce suveranitatea ar fi acordată unui singur stat. Această soluţie este în conformitate cu intenţiile Chinei aşa cum reies din evoluţia conflictului, aceasta revendicând insulele în mod oficial doar după descoperirea resurselor.
Compromisul bilateral este cea mai probabilă concluzie a conflictului deoarece atât China cât şi Japonia, chiar şi în măsura în care decid să se distanţeze de trecut, nu vor să se afle într-o poziţie de slăbiciune faţă de celălalt care să le submineze statutul în relaţiile viitoare. Concesiile unilaterale din partea unui stat în cadrul disputei ar informa statul celălalt în privinţa determinării sale de a-şi apăra interesele şi teritoriile.[61] O asemenea măsură ar presupune şi costuri politice pe plan domestic, liderul de stat în cauză putând fi acuzat că şi-a vândut ţara.[62]
Conform analizei lui Taylor Fravel, statele sunt mai dispuse să realizeze un compromis atunci când sunt confruntate cu ameninţări mai puternice în altă parte precum revolte, crize de legitimitate etc.[63] Aşadar, compromisul trebuie să producă un beneficiu care să depăşească costurile perpetuării disputei. Acest aspect a fost foarte bine evidenţiat de China care începând cu 1949, a încheiat 17 din cele 23 dispute teritoriale în care era implicată, oferind compromisuri substanţiale prin faptul că a acceptat mai puţin de 50% din teritoriul disputat.[64]

În lipsa unor factori care să determine statele să realizeze un compromis, strategia preferabilă estea cea de amânare astfel încât să obţină cele mai bune rezultate.[65] Acest aspect combinat cu impactul istoriei asupra relaţiilor Sino-Japoneze ce a condus la formarea unei identităţii naţionale în jurul trecutului, determină faptul că disputa teritorială a Insulelor Senkaku nu va dispărea foarte curând. Dar stabilitatea fragilă de care s-a bucurat până în prezent nu trebuie supraestimată. Cu fiecare nouă desfăşurare tensiunile tind să crească şi în actualul context al percepţiilor reciproce, eventual vor atinge un punct critic ce va marca declanşarea unui război. Prin urmare, cursul recomandat de acţiune este ca cele două state să renunţe la a se mai raporta la istoria relaţiei lor tumultoasă şi să pună bazele unui dialog ce are în prim plan atât temeiuri raţionale cât şi dorinţa de a ajunge la un acord mutual benefic.


NOTE

55. Idem, p. 784.

56. James Harrison apud Zheng Wang, op. cit., 
p. 784.

57. Caroline Rose, Sino-Japanese Relations: Facing the past, looking to the future?, Routledge Curzon, London, 2005, p. 99.

58. Stefano Von Loe, What Japan Cannot Learn from Germany, http://thediplomat.com/2014/05/what-japan-cannot-learn-from-germany/, accesat 10.05.2014.

59. Ibidem.

60. Suveranitatea teritorială a Chinei este contestată de Japonia doar în privinţa Insulelor Senkaku.

61. Fravel M. Taylor, op. cit., 159.

62. Ibidem.

63. Ibidem.

64. Fravel M. Taylor, Regime Insecurity and International Cooperation: Explaining China’s Compromises in Territorial Disputes, „International Security”, Vol. 30, 2005, No.2, p. 46.

65. Fravel, M. Taylor, Explaining Stability in the Senkaku/Diaoyu Islands Dispute, in Curtis, Gerald; Kokubun, Ryosei and Wang, Jisi (eds.) Getting the Triangle Straight: Managing China-Japan-US Relations, Washington D.C., Brookings Institution Press, 2010, p. 157.


Sfârşit