13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (10)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche

13 iunie, seara: ticluirea „complotului legionar"

In jurul orei 17, Marian Munteanu apare în balconul Universităţii.

Mara Chiriţescu este ziaristă şi corespondentă la Bucureşti a ziarului italian Il Messaggero. „Am trecut din nou pe la Universitate, aproximativ pe la ora 16, relatează ea. O parte a membrilor Ligii Studenţilor, printre care şi Marian Munteanu, abia eliberat, şi Constantin Popescu de la Asociaţia «21 Decembrie», care reuşise să evite arestarea, pregăteau un comunicat important. în jurul orei 16,30 Marian Munteanu mi-a acordat un interviu. Era obosit şi foarte neliniştit. Deodată îl văd că se ridică în picioare, adresându-se cuiva care tocmai intra pe uşă, strigându-i: «Domnilor, sunteţi nişte asasini! Ce aţi făcut în Piaţa Universităţii este o crimă împotriva noastră, a tuturor. V-aţi lăsat înşelaţi, domnilor! Şi eu trebuie acum să încerc să îndrept răul pe care l-aţi făcut. Nişte asasini!» Era furios şi deprimat. /Totul lasă să se înţeleagă că se adresa reprezentanţilor mişcărilor care au continuat să ocupe Piaţa după 25 mai.

I-am lăsat, pe Marian şi pe ceilalţi, să se ocupe de comunicatul pe care îl pregăteau şi am ieşit în Piaţă. Ceva mai târziu l-am auzit vorbind de la balcon. în mai multe rânduri a făcut apel la calm şi la nonviolenţă. înregistrările pe care le-am realizat atunci o pot dovedi o dată în plus."

Chemările studenţilor la nonviolenţă

Toate mărturiile concordă de altfel asupra acestui aspect. Departe de a fi un instigator al violenţelor care au urmat, pentru că mai ales de instigare la violenţă a fost învinuit ulterior, Marian Munteanu a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru a calma spiritele. Iată, de exemplu, ce declară scriitorul Li viu Ioan Stoiciu în nr. 27 al revistei Contrapunct, din 6 iulie 1990: „In balconul «Geografie», redeschis, al Universităţii, apare contestatul Marian Munteanu, liderul Ligii Studenţilor. E aplaudat, i se scandează numele; el nu reuşeşte să se facă auzit, microfonul vâjâie, trebuie să ne apropiem, greu desluşim că la orele 6 a fost luat pe sus de acasă la poliţie şi eliberat pe la 15 /.../ că l-a salvat greva studenţilor declanşată dimineaţa şi că trebuie să fim extrem de atenţi, părând a se pregăti o mascaradă de proporţii, să fie definitiv compromişi nu numai «golanii », ci şi opoziţia în general, că se propune să se meargă la Poliţia Capitalei şi să se ceară arestaţii, nu ştim cine e în spatele acestor evenimente, nu fiţi violenţi, sunt invitaţi toţi cei care vor să demonstreze paşnic să fie atenţi la provocatori..."

O mărturie, care susţine toate acestea, vine din partea lui Adrian Balomiri. II cunoaşte pe Marian Munteanu pentru că l-a auzit adesea vorbind de la balconul din Piaţă. După arestarea sa, el scrie în săptămânalul 22, din dorinţa de a restabili adevărul şi de a denunţa această „încercare deosebit de îngrijorătoare de intimidare şi de neutralizare a unui om datorită opiniilor sale şi a curajului de a le apăra cu fermitate".

Iată această mărturisire: „In ziua de 13 iunie 1990 m-am aflat în Piaţa Universităţii între orele 17.10 şi 17.50. In acest interval l-am văzut şi auzit pe Munteanu Marian vorbind de la balconul Universităţii.

In mod repetat a chemat, în climatul tensionat creat de arestările din dimineaţa zilei de 13.06.90 şi de confruntarea ulterioară dintre manifestanţi şi forţele de ordine, la evitarea oricăror violenţe.

Munteanu Marian a explicat că orice excese nu pot servi decât adversarilor manifestaţiei din Piaţa Universităţii, că orice incitator la violenţă poate fi un provocator.

A reamintit desele provocări ce au avut loc în cele peste 50 de zile cât a durat manifestaţia din Piaţa Universităţii şi care n-au degenerat tocmai datorită atitudinii nonviolente. Munteanu Marian se afla în dezacord cu o parte din manifestanţii adunaţi sub balcon, aceştia cerând acţiuni hotărâte şi imediate pentru a obţine eliberarea celor arestaţi în dimineaţa zilei de 13.06.90.

Deşi admonestat, interpelat şi contrazis de o parte din manifestanţi, Munteanu Marian şi-a menţinut punctul de vedere susţinând continuu că orice acţiune violentă nu corespunde scopurilor şi spiritului manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi că în această situaţie singura modalitate de a acţiona rămâne dialogul."

Consemnăm şi cele relatate de Alexandru Dumitru Babos, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi: „în ziua de 13 iunie, către ora 17, am intrat în Universitate pentru a stabili cu reprezentanţii Ligii Studenţilor de aici o poziţie comună faţă de evenimentele care avuseseră loc în cursul dimineţii.

Intâlnirea trebuia să aibă loc în încăperea care are ieşire spre balcon (intersecţia străzii Edgar Quinet cu bulevardul). în momentul în care am intrat, Marian Munteanu se angajase într-o discuţie foarte aprinsă cu câţiva demonstranţi din Piaţă. Aceştia din urmă îi cereau să-i însoţească la Televiziune, pentru a protesta împotriva manierei în care fusese prezentată, timp de o lună, demonstraţia şi mai ales împotriva felului în care relataseră evenimentele din acea dimineaţă.

Marian împreună cu mine, în calitate de lideri ai organizaţiilor studenţeşti, făcusem din nou cunoscută poziţia noastră faţă de aceste evenimente şi evidenţiasem dorinţa noastră pentru un dialog paşnic cu veritabilii responsabili ai situaţiei create. Nu am putut să-i convingem pe interlocutorii noştri să adopte această poziţie şi, în disperare de cauză, le-am cerut să părăsească Universitatea.

Rămaşi singuri, am redactat un comunicat comun al Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi şi al Ligii Studenţilor din Universitate şi din Institutul Politehnic. Ne-am înţeles ca eu să mă ocup de difuzarea acestui document în presă, la radio şi la televiziune.

Dar, pentru că evenimentele se precipitau în preajma Poliţiei Capitalei şi a Ministerului de Interne, am hotărât, după lungi dezbateri, să ieşim împreună cu alţi studenţi pentru a încerca să-i oprim pe cei care începuseră să devasteze edificiile publice. (Nu-mi mai amintesc exact ora, dar cred că era aproximativ ora 19.) Am pornit pe Edgar Quinet şi de acolo, prin Calea Victoriei, am ajuns pe esplanada din faţa Ministerului de Interne.

Tot drumul am discutat cu cei care asistaseră la atacul poliţiei şi al Ministerului de Interne. Aceste încercări disperate ale lui Marian — care este, bineînţeles, foarte cunoscut de mulţi locuitori ai capitalei —, de a-i convinge pe oameni să-i evite pe cei care erau violenţi, au reuşit să determine o bună parte a demonstranţilor să se întoarcă în Piaţă.

Acolo, alţi demonstranţi au cerut studenţilor să participe la un marş de protest la Televiziune. Am încercat să-i facem să înţeleagă că riscurile provocărilor erau mari, că grupurile violente puteau face să se creadă că noi purtăm răspunderea violenţei lor. Le-am explicat că nu prin violenţă vom reuşi să convingem conducerea Televiziunii să-şi schimbe poziţia... Şi de această dată am dat greş. După trei sferturi de oră de discuţii zadarnice cu demonstranţii, ne-am retras fiecare la facultatea lui."

Vântul nebuniei

In zadar Marian Munteanu împreună cu cei din preajma sa au străbătut perimetrul violenţei pentru a încerca să calmeze spiritele. După mai mult de 12 ore de violenţă şi de provocări, glasul raţiunii nu s-a mai putut face auzit. Violenţa inutilă din zorii zilei, arestarea arbitrară a peste două sute de persoane, despre a căror soarta nu se ştia încă nimic, atacul absurd al muncitorilor de la IMGB, incendiile şi încăierările din primele ore ale amiezii, speranţa în „revoluţia" care nu mai are loc, dar care este aşteptată în fiecare clipă şi invocată în cuvintele cele mai înflăcărate în fiecare din nopţile petrecute în Piaţă, iată din ce este plămădită nebunia care a cuprins mulţimea în seara zilei de 13 iunie.

A fost de ajuns ca o singură voce să strige (a cui era ea oare?), în jurul orei 17.30 „La Poliţie!", pentru ca mii de oameni să se pună în mişcare... în faţa Poliţiei se strigă: „Vrem arestaţii!", dar la acea oră aceştia fuseseră deja eliberaţi de la Măgurele! Mulţimea nu ştie însă şi nimeni nu iese din clădirea oficială să-i spună. O dată în plus, parcă  anume, spiritele sunt lăsate să se învolbureze. Acesta să fi fost planul? Martorii, în orice caz, au lăsat adesea să se înţeleagă acest lucru.

„Părăsind zona Pieţei, povesteşte dna Florescu, am mers spre magazinul «Victoria» şi am remarcat că la primul etaj al clădirii Poliţiei, deasupra intrării principale, o încăpere era deja în flăcări.

La un moment dat, au sosit două autobuze încărcate cu poliţişti care s-au retras imediat, făcând semnul victoriei cu braţul întins... Ceva mai târziu, alte două sau trei autobuze cu militari au sosit la rândul lor pentru a se retrage imediat, în tot acest răstimp n-am văzut nici un poliţist pe stradă. Clădirea Poliţiei părea pustie şi doar câţiva demonstranţi se arătau violenţi. In general, mulţimea era compusă din curioşi care priveau la ce se întâmplă."

Şerban Popa, reporter la ziarul Dreptatea, a fost şi el în strada Eforie unde se află sediul Poliţiei, „în faţa Poliţiei Capitalei sunt deja aproape o mie de manifestanţi. în curte sunt aproape două sute. Trei ţigani într-un camion cu prelată încearcă să spargă uşa de la intrare. Fără succes deocamdată. Câţiva sparg becurile din curte. Vreo zece demonstranţi aruncă cu pietre în geamuri.

Ies din curte, ocolesc clădirea şi ajung la poarta dinspre chei. Două sute, două sute cincizeci de tineri şi copii aruncă cu pietre, lemne şi... pantofi în geamurile Poliţiei.

Mă reîntorc în strada Eforie în momentul în care un tânăr tocmai termină de închis vanele la conductele de apă la căminul aflat lângă ieşirea din garaj. Dispare cu aceeaşi repeziciune ca şi cel ce a dat foc camioanelor."

Cea mai mare parte a manifestanţilor rămân totuşi paşnici, mai degrabă consternaţi, în faţa acestor clădiri care par pustii. Curioşi, dezorientaţi, aşteaptă urmările. Iată ce povesteşte Mircea Dobrovicescu: „Mulţi dintre noi, derutaţi de atâta linişte, încep să plece, alţii rămân pe loc, fără să facă nimic. Deodată se aude un zgomot ca de geam spart. Cineva îmi spune că uşa de la intrare a fost forţată.

Părăsesc curtea prin poarta a doua, unde din ghereta sa un poliţist ne priveşte speriat. Ajungem în strada Eforiei. Plouă. Ne adăpostim în faţa Cinematecii. Aproape de noi, o femeie îşi deschide umbrela. Se aude o explozie în curtea Inspectoratului. Se ridică trombe de fum. Grupuri de oameni intră şi ies. Lângă noi apare un motociclist. Se aruncă sticle incendiare. Rămânem pe loc, pe trotuar, să privim cum este atacat garajul poliţiei. Lângă mine, o tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani strigă «Fără violenţă!», încerc să o ajut... Toată lumea tace.

Etajele inferioare ale sediului Poliţiei sunt în flăcări. Tineri în blugi şi adolescenţi ţigani continuă să arunce sticlele incendiare. Toate automobilele din garajul poliţiei sunt scoase afară. Li se sparg parbrizele. Tinerii se urcă la volan şi cortegiul se îndreaptă spre Universitate.

In tot acest timp forţele de poliţie nu sunt văzute nicăieri."

Pentru George Arun, corespondent al săptămânalului 22, care a asistat şi el la atac, este neîndoielnic că totul a fost o provocare. Primele pietre aruncate — am văzut în ce condiţii — nu au fost decât „semnalul pentru ca tot ceea ce a urmat apoi să se poată numi isterie colectivă, de-a hoţii şi vardiştii, de-a lovitura de stat. într-adevăr, mulţi dintre indivizi erau foarte agresivi. Au fost bătuţi îngrozitor doi ofiţeri de poliţie, îmbrăcaţi civil, care au încercat să iasă neobservaţi din sediul Poliţiei Capitalei. Pe unul dintre ei, eu însumi, împreună cu alţi câţiva privitori la delirul bine întreţinut al grupului de incendiatori, l-am salvat scoţându-1 printr-o curte interioară. Avea gradul de maior de poliţie, prefer să nu-i dau numele. Oricum, consemnul era: «Nu-1 omorâţi, călcaţi-1 în picioare!» Probabil că au mai încăput şi alte victime nevinovate, sau doar uşor vinovate în mâinile agresorilor, între care, desigur, distinsul Alexandru Stark, pe care cu toţii îl vedem de câteva zile la Televiziune legat la cap — regretabilă eroare!

Au apărut sticlele incendiare. S-au forţat intrări care cedau suspect de uşor. Clădirea Poliţiei Capitalei devenise un foc de artificii. Poliţiştii şi pompierii — nicăieri."

Trebuie s-o spunem totuşi — pompierii fuseseră în realitate chemaţi: vânzătoarele de la magazinul care se află aproape faţă în faţă cu sediul Poliţiei i-au chemat prin telefon. Răspunsul primit este cel puţin uimitor „Arde? Las' să ardă!"

Teza „loviturii de stat legionare"

Pentru autorităţi, atacul asupra sediului Poliţiei, SRI-ului şi Ministerului de Interne constituie argumentul suprem care pledează în favoarea tezei unei lovituri de stat. Situaţia va fi dramatizată la maximum în aceeaşi seară, la ora 21, de către preşedintele Iliescu, în cel de-al doilea comunicat al zilei.

Acest text trebuie citit cu atenţie: cuvintele lui sunt bine alese, ordinea lor, logica raţionamentului sunt în mod evident cântărite cu grijă. Ne aflăm cu acest text în miezul lucrurilor, al întâmplărilor puse la cale de către autorităţi, pentru a construi o istorie a evenimentelor aşa cum va trebui ea citită şi înţeleasă de către întreaga ţară şi de către străinătate.

"In cursul după-amiezii, acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi Casei de Mode, personalul fiind blocat în interior. Au fost capturate arme. A fost distrus şi un număr important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate magazine şi localuri publice. încercările pompierilor şi factorilor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare.
Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită conducerea aleasă în mod liber şi democratic a ţării la 20 mai a.c.
Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării, care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise."

De la prima frază, tonul este dat, cuvântul este lansat: suntem în faţa unei lovituri de stat legionare. în jurul acestei etichetări — dată a priori — se articulează şi prinde contur întreaga argumentaţie ale cărei teme vor fi reluate, ca nişte laitmotive, în toate luările de cuvânt oficiale şi în presa FSN.

Dar care sunt dovezile pe care se sprijină? în acest comunicat găsim trei dintre ele: obiectivele alese de către insurgenţi, faptul că au fost luate arme şi capacitatea atacanţilor de a neutraliza apărarea instituţiilor atacate.

Vom vedea mai departe ce rămâne din aceste dovezi. Dar, chiar din acest moment, se poate observa că faptele, chiar dacă ar fi fost dovedite, nu ne comunică în fond nimic care ar putea justifica aplicarea unei asemenea etichete asuprea celor ce le-au comis. Altfel spus, raţionamentul de aici se rezumă la o logică imbatabilă, care ar putea fi definită în termenii: lovitura este legionară... pentru că este legionară.


va urma