Augustin Ţărău
Aşa după cum promisese în finalul „Apelului către ţară”, pe 14 iunie, organizaţia HAI a revenit cu un nou manifestat, redactat în acelaşi registru ca şi primul[67], iar pe 1 iulie a lansat «Programul de luptă» al formaţiunii, în fapt un veritabil program de revendicări politice întocmit în opt puncte, însă cu o pronunţată tentă „manistă”. Printre acestea se număra şi aplicarea reformei agrare, însă fără obligarea viitorilor împroprietăriţi de a adera la vreuna din forţele partenere în FND. „Reforma de azi a ticălosului Péter Grooze este pentru acei care se înscriu în frontul acestui trădător” – se preciza în program[68]. Se cerea apoi un trai decent pentru muncitorii din industrie, posibilitatea ca aceştia să devină acţionari ai întreprinderilor în care lucrează, cu drept de vot în adunările generale ale consiliilor de administraţie, şi construirea de locuinţe ieftine în beneficiul lor, cu putinţa de a fi cumpărate cu credite pe termen lung. La al treilea punct se solicita curăţirea de elementele alogene a comerţului românesc, iar la următorul, alegeri libere, atât pentru desemnarea autorităţilor locale, cât şi pentru a administraţiei centrale[69]. Un punct distinct făcea referire la reinstalarea pe funcţii a militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici „epuraţi” pentru refuzul lor de a se înregimenta în partidele coaliţiei aflate la putere. În fine, organizaţia propunea un schimb de populaţie cu Ungaria, pentru rezolvarea definitivă şi trainică a „problemei Ardealului”. Documentul conţinea şi un apel adresat populaţiei ţării, pe care o chema la o mare manifestaţie programată pe 14 septembrie 1945, „Ziua Sfintei Cruci”[70].
Din informaţiile obţinute de Siguranţă, cea mai puternică grupare a organizaţiei HAI s-ar fi constituit în nord-estul ţării, sub numele «Haiducii lui Avram Iancu-Divizia Sumanelor Negre», undeva în zona de trecere dinspre Transilvania către Bucovina. După cum reiese din „planul de luptă”, ajuns în mâna agenţilor SSI pe 15 iulie 1945, aici, liderul Gavrilă Olteanu a organizat un impresionant dispozitiv de luptă, apărare şi aprovizionare a detaşamentelor de combatanţi.
„Partizanii” şi-ar fi ales trei platouri montane, primul, situat în masivul Căliman, la cota 1900, destinat primirii armamentului şi proviziilor sosite pe calea aerului, al doilea, la cota 1577, destinat încartiruirii luptătorilor înrolaţi voluntar din regiunile „Bârgău-Budac-Monor-Valea Mureşului-Valea Ghiurghiului-Valea Chinerelor şi o parte a Bucovinei”, iar ultimul în zona Poiana Cofii-Poiana Calului, destinat desantului aerian al legionarilor veniţi din Occident. O altă tabără de luptători urma să fie înfiinţată în masivul Rodna, la cota 1392, în care aveau să fie încartiruiţi voluntari din regiunile „Someşul Bistriţei-Năsăud-Câmpulung-Dorna şi Maramureş”. Se năşteau practic două divizii însărcinate cu misiunea de a controla întreaga infrastructură a zonei – „amputăm toate şoselele din Ardeal înspre Moldova” – după cum se exprima Gavrilă Olteanu.
Programul mai conţinea şi o serie de instrucţiuni privitoare la modul de semnalizare a sosirii transporturilor aeriene, parolele de recunoaştere şi identificare a paraşutiştilor, un cod al semnalelor acustice şi vizuale pentru situaţii de criză etc[71].
După numai o lună, pe 16 august 1945, Inspectoratul de Jandarmi din Cluj a ajuns în posesia unui al doilea „plan de luptă” al organizaţiei «Haiducii lui Avram Iancu-Divizia Sumanelor Negre», rătăcit din pachetul celor 4.000 de exemplare transportate de studentul Oprea Dumitru la Bucureşti spre a fi răspândite cu ocazia festivităţilor închinate zilei de 23 august. Curierul urma să aibă şi o întâlnire cu Iuliu Maniu, care, după cercetarea amănunţită a conţinutului planului, intenţiona să-i informeze asupra lui pe reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite. Conform planului, nucleul de bază al detaşamentelor înarmate ar fi fost alcătuit din ţăranii celor 44 de comune grănicereşti din Bistriţa şi Năsăud, cărora li se alăturaseră alţi luptători din Maramureş şi Bucovina[72].
În drum spre Bucureşti, Oprea Dumitru s-a oprit la Sibiu unde a luat legătura cu ţărăniştii Ionel Pop şi Ştefan Boeriu pentru a le solicita sprijin material. Cei doi s-au arătat neîncrezători în reuşita acţiunii propuse, şi au invocat indisponibilitatea lor financiară. Aceeaşi atitudine a manifestat-o mai târziu şi Iuliu Maniu. „Sunteţi cea mai serioasă şi bine pusă la punct organizaţie – a spus el – Mă bucur, dar eu nu pot să contribui nici moral, nici material cu nimic. Sunt prea suspectat, iar cel mai mic indiciu materializat, care ar trăda vreo tangenţă a mea cu dumneavoastră s-ar traduce imediat cu arestarea şi poate chiar cu suprimarea mea”[73]. Prudenţa i-a fost alimentată şi de temerea alăturării numelui său la activitatea subversivă a formaţiunii conduse de Olteanu, invocată adesea de sovietici[74]. „În ce priveşte fostul Batalion de voluntari, al cărui comandant a fost Gavrilă Olteanu – a adăugat el – fiţi foarte circumspecţi (...) Sper că va veni vremea când putem spăla această pată ruşinoasă, prin comentariile ce au fost aduse acestui Batalion”[75] – încheia fruntaşul ţărănist făcând referire la represaliile săvârşite de Olteanu în Secuime[76].
În aceeaşi lună, Legiunea de jandarmi Năsăud informa Inspectoratul că a identificat un grup de elevi din Năsăud, condus de Liviu Puică, aflat în slujba HAI cu misiunea de a răspândi manifeste. După contactarea căpitanului Saburov, delegatul NKVD pentru judeţele Mureş, Nasăud şi Câmpulung, comandantul Legiunii, căpitanul Nicolae Dumitrescu, a rămas surprins să afle că sovieticii monitorizau de mai multă vreme grupul, în legătură cu activitatea căruia deţineau un însemnat volum de informaţii – „am constata că este în posesia unor informaţiuni mai complete decât ale noastre, aceasta explicându-se prin agenţii cu care şi-a împănat teritoriul judeţului nostru, operaţiune cu care noi suntem abia în curs” – raporta acesta[77]. Pe 1 august, ofiţerul sovietic a ordonat jandarmilor români să treacă la arestarea grupului, format din Liviu Puică, Silvia Saharca, Valentin Nicolae, Vasile Beraru, Silvia Cotul şi Suzi Paşca, însă a refuzat să emită un ordin scris în acest sens[78]. Elevul Vasile Beraru, originar din comuna Sânmândru de Sus, judeţul Arad, constituia o posibilă verigă de legătură cu vestul ţării[79]. Aici, Gavrilă Olteanu, mai avea legături şi la Timişoara, în persoana magistratului militar maiorul Ianu, de la Curtea Marţială, care se afla în relaţii de prietenie cu fiica lui Olteanu. Canalul de comunicaţii era deservit de doi studenţi, Nicolae Moldoveanu şi Dumitru Oprea, care se deplasau adesea în Ardeal[80].
Studenţii Oprea Dumitru şi Moldoveanu Nicolae au reuşit apoi, pe la începutul lunii octombrie, să intre în legătură cu generalul Aldea, care le-a promis că va sprijinii organizaţia HAI, atât material cât şi pe linie militară. El a insistat asupra necesităţii iniţierii unor relaţii şi cu celelalte formaţiuni ale rezistenţei din Munţii Apuseni şi Maramureş, apoi a organizat un serviciu de curierat între Bucureşti şi provincie, ocazie cu care a indicat ofiţerii de legătură din teritoriu: generalul Mosiu la Cluj, generalul Borcescu la Sibiu, generalul Lăcătuş la Târgu Mureş, colonelul Hulubei la Alba Iulia, colonelul Bichigean la Făgăraş şi colonelul Neferu la Arad. Nu s-a arătat potrivnic prezenţei legionarilor în organizaţie, atâta vreme cât respectivii „sunt persoane serioase şi devotate” – a spus el[81]. Siguranţa aflase între timp că generalul Aldea este membru al asociaţiei americane YMCA şi că intenţiona să stabilească o colaborare a acesteia cu HAI[82].
La sfârşitul lunii noiembrie, agentul SSI infiltrat în organizaţie, cu numele conspirativ «Roman», a înaintat Bucureştilor un raport informativ în legătură cu acţiunea de contactare a oamenilor de legătură din teritoriu întreprinsă la propunerea generalului Aldea. Oprea, unul dintre curieri s-a deplasat în zona de vest a ţării. El a încercat să organizeze centre de rezistenţă în „Cluj, Huedin, Bedeciu (Cluj), Oradea, Salonta, Arad, Timişoara, Chişineu-Criş, Căpâlna , Holod, Beiuş, Vaşcău, Tinca, Cărăsău, Ţebea, Baia de Criş, Ribiţa, Bulzeşti, Tomnatec, Hălmagiu, Ciumeghiu, Brad, Gura-Barza, Vidra, precum şi alte localităţi din Munţii Apuseni”. În cursul călătoriei s-a întâlnit cu generalul Mosiu la Cluj, cu colonelul Neferu şi episcopul Andrei la Arad, cu episcopul Lăzărescu la Timişoara şi cu mitropolitul Colan la Cluj. Din raport reiese că discuţiile purtate cu aceste personalităţi l-au dezamăgit pe curier. „Oprea nu este deloc entuziasmat de rezultatele acestor întrevederi – subliniază agentul –ba chiar îşi manifestă un sentiment de revoltă contra acestora pentru lipsa lor de înţelegere faţă de situaţia grea prin care trece ţara”[83].
Mai multe note informative oferite de sursele locale vin să confirme că acţiunea curierilor organizaţiei HAI nu a fost tocmai lipsită de rezultate. „Ca urmare la o notă informativă anterioară – preciza unul dintre informatori – semnalez că în comuna Dicăneşti, lângă Holod, există un depozit de arme şi muniţiuni în posesiunea partizanilor lui Maniu. O căruţă a transportat la Ceica 4 mitraliere ZB. La descărcare, ele au fost camuflate, dar o ţeavă a fost văzută de o persoană, care înainte găsise pe drum cutia cu încărcătoare, căzută din căruţă. De la un student manist am aflat că din judeţul Hunedoara urmează a se transporta muniţie până în Ţara Oaşului, întrucât, deşi în jurul Bistriţei se găsesc depozite clandestine destule, ele însă nu prezintă nici o siguranţă de transport, din cauză că ele sunt descoperite şi suspectate”[84]. Un alt informator, din părţile Beiuşului, aprecia că „că partizanii manişti – cum îi numea el – sunt în criză de muniţie. De aceea s-a cerut urgent împrospătarea depozitelor din Bihor, prin punctul Vârfuri-Hălmagiu, cu muniţie adusă din jurul localităţii Brad, unde ei trebuie să aibă un depozit mai mare. Prin deducţie cred că domnul avocat Popescu-Ceica este în cunoştinţă de aceste lucruri, întrucât a fost văzut cu un ţăran din comuna Izbuc care a transportat în august muniţie la Vaşcău. După câte se vede însă, nu mulţi ţărani sunt amestecaţi în această chestiune, ci câţiva studenţi sunt elementele de mişcare, împreună cu ofiţeri deblocaţi”[85]. În fine, responsabilul Secţiei de Studii şi Documentare din cadrul Regionalei PCR Oradea, Katz Emerich, sintetiza într-un raport informativ: „Din totalul investigaţiilor făcute pe teren am stabilit următoarele: 1) Depozitele de arme şi muniţii există cu certitudine în judeţul Bihor, fără a şti exact locul unde ele sunt amplasate pe teren. 2) Aceste depozite sunt înşirate de-a lungul celor două coaste de munţi care străbat judeţul Bihor, formând două linii distincte. 3) Aceste linii sunt: a) Prima, care vine de la satul Ghighişeni, în dreptul Vârfului Divei (cota 1041) şi se continuă spre Briheni, Coleşti, Sohodol şi Călugări. În hotarul acestor sate se află aşezate depozitele mici cu armament şi muniţie, şi desigur ţăranii, care le tăinuiesc, sunt din aceste sate. b) A doua linie vine de la Budureasa, în dreptul Băiţei (cota 1382) şi se continuă la Pietroasa, Chişcău, Măgura, Fânaţe, Poiana, Giuleşti şi Criştiorul de Sus, în dreptul Munţilor Bihor, această ultimă comună, aşezată la poalele aşa numitului Dealu Mare, este ultima în judeţ, şi de aceea trece în judeţele Arad şi Hunedoara. Peste munte trecând ajungem în judeţul Turda, aceste regiuni sunt foarte rar cercetate şi pe aici numai moţii circulă. În concluzie, ambele şiruri de munţi vin dinspre cele trei judeţe, Arad, Hunedoara şi Turda. De aici a ajuns, după cum vedem, muniţia până la Ghighişeni, Budureasa şi Călugări. Deci în pădurile acestor sate enumerate şi aşezate la poalele munţilor se găsesc armele şi muniţiile” – material la care ataşase şi o hartă[86]. Sursele din nordul ţării confirmau şi ele o activitate intensă a rezistenţei. „Din informaţiile luate de la doi studenţi, foşti legionari, elemente de mişcare ale Legiunii, cu numele Codilă şi Pop, studenţi la Facultatea de Medicină din Cluj – relata un informator – am aflat următoarele: În judeţul Maramureş, în regiunea pădurilor dintre Satu Mare şi Sighet, au fost lansaţi cu paraşutele foşti legionari, care din Germania au ajuns în zona engleză.
Numărul lor ar fi de circa 16 persoane, după care ar urma alţii. Foştii legionari ar avea la ei materiale explozive şi diferite aparate pentru efectuarea actelor de sabotaj. În judeţul Hunedoara,
aproape de Haţeg şi către Brad, au fost lansate alte echipe”[87].
Autorităţile comuniste au devenit tot mai îngrijorate după ce SSI le-a informat, în noiembrie, că un alt agent infiltrat la Misiunea americană a aflat din discuţiile purtate de colonelul Prager şi maiorul Nicolae Argeşeanu că ar fi luat fiinţă în urmă cu opt luni o nouă organizaţie anticomunistă intitulată «Graiul Sângelui», alcătuită din ofiţeri[88]. Munca informativă desfăşurată ulterior a scos la iveală că formaţiunea avea peste 2.000 de membri în capitală şi în jur de 3.000 în provincie. În ce priveşte compoziţia acesteia, 5% erau ofiţeri activi, 50% ofiţeri deblocaţi, 10% ofiţeri rezervişti, iar restul foşti combatanţi decoraţi cu ordinele «Mihai Viteazu», «Bărbăţie şi Credinţă», «Virtutea Militară» etc[89].
Din păcate, încă de la început au existat şi disensiuni în conducerea mişcării de rezistenţă, generate de nemulţumirea unor ofiţeri superiori ai armatei care nu admiteau să fie subordonaţi legionarilor. După spusele ofiţerului de informaţii, militarii s-au bucurat de sprijinul material al PNŢ pentru înzestrarea cu armament a grupurilor coordonate de ei, în vreme ce legionarii au fost înarmaţi de către Intelligence Service-ul britanic, prin colonelul Ross, ataşat militar în România[90]. Distanţa dintre cele două ramuri ale mişcării de rezistenţă s-a lărgit după capitularea Germaniei.
Mulţi dintre legionarii ascunşi în munţi, descumpăniţi de această înfrângere, au început să-şi părăsească adăposturile în speranţa că-şi vor face pierdute urmele printre mulţimile oraşelor. Foarte puţini, în general „rebelii notorii” şi voluntarii germani, au mai rămas în munţi de frica arestării şi deportării lor în Uniunea Sovietică. Ramura armatei a slăbit şi ea odată ce a fost ordonată demobilizarea ofiţerilor rezervişti şi deconcentrarea masivă a subofiţerilor, dar şi prin introducerea unui mare număr de ofiţeri politici în unităţile militare, „politruci” recrutaţi din rândurile Diviziei Tudor Vladimirescu[91].
În ce priveşte rolul jucat de Nicolae Pătraşcu[92], pe atunci secretar general al mişcării legionare, în programul de înrolare a camarazilor săi în PCR, părerile sunt împărţite în funcţie de apartenenţa memorialiştilor legionari, «simişti» sau «antisimişti». Cei din prima categorie consideră că misiunea sa în România ar fi fost dictată de dezastrul suferit de armatele germane pe fondul ofensivei armatelor aliate în Europa anului 1944. De pildă, Mircea Dimitriu, un apropiat al lui Horia Sima, relatează că liderul legionar ar fi pus la punct un plan de înlăturare a monopolului sovietic asupra spaţiului României, prin declanşarea unui război de gherilă în spatele frontului, situaţia care ar fi reclamat intervenţia anglo-americană în sprijinul aliatului sovietic, acţiune care ar fi atras ţării noastre un statut asemănător celui de care se bucura Finlanda. Eşecul misiunii, în care Pătraşcu şi Andreas Schmidt trebuiau să ridice la luptă masele populare, iar Constantin Stoicănescu să-i contacteze pe generalii Avramescu, Dragalina şi Coroamă, pentru mobilizarea armatei, s-ar fi datorat trădării telegrafistului Nicolae Ţăranu, context care l-a determinat pe Pătraşcu să colaboreze cu comuniştii[93]. Dumitru Banea, cumnatul acestuia, consideră că prin acceptarea conlucrării cu forţele comuniste, Pătraşcu ar fi obţinut eliberarea tuturor legionarilor internaţi în lagăre şi a înlăturat astfel iminenta lor deportare în URSS94, acţiunea lui fiind solitară, determinată numai de sentimentele umane de care era pătruns, în vreme ce Dumitru Bacu, un alt memorialist, socoteşte că ideea ar fi aparţinut liderului guvernului din exil, de la Viena, lui Horia Sima, iar Pătraşcu nu ar fi fost altceva decât o victimă naivă în acest în toată această combinaţie[95]
Cert este faptul că despre o atare înţelegere pomeneşte pentru prima dată Ana Pauker în procesul de «deviaţionism» pornit de Gheorghiu-Dej împotriva „grupului moscovit” din PCR.
După cum se poate vedea, primele organizaţii nu s-au putut consolida şi chiar au slăbit, pierzându-şi legăturile cu exteriorul sau cu alte formaţiuni din ţară, datorită colaborării partidelor istorice cu cel comunist în primele lunii, de după 23 august 1944, ori, apoi, de teama de a nu fi etichetate fasciste. Din această cauză, cele dintâi acţiuni întreprinse de ele au avut un caracter local, limitat, şi au fost lipsite de tactica şi coeziunea necesară confruntării cu un adversar ce devenea tot mai puternic pe zi ce trece, deficienţe amplificate pe măsura cristalizării convingerii în abandonul occidental[96]. În aceşti termeni şi-a desfăşurat activitatea rezistenţa românească între anii 1944-1948, perioadă în care însă ea a fost puternic infiltrată cu agenţi ai puterii, recrutaţi prin ameninţări sau promisiuni, reuşindu-se în timp, fie slăbirea, fie destrămarea legăturilor cu centrele de comandă, multe dintre acestea rămânând izolate. Etapa poate fi definită ca fiind „vârsta romantică” a rezistenţei[97].
Note
67 ASRI, fond Documentar, dosar 9764, vol. 1, f. 6
68 Ibidem, dosar 1774, f. 89
69 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 8/1946, f. 17
70 ASRI, fond Documentar, dosar 1774, f. 89
71 Ibidem, dosar 9046, f. 379-381
72 Ibidem, f. 393
73 Ibidem, f. 410
74 Prin Decretul nr. 247/25 octombrie 1944 guvernul a reglementat regimul juridic care urma să fie introdus în Ardealul de Nord. „Teritoriul Transilvaniei eliberate, constituind regiunea armatelor de operaţiuni, intră în măsura recuceririi sub autoritatea Comandamentului General al Etapelor, care ia în subordine, pe lângă autorităţile militare, şi stabilimentele, întreprinderile militare sau militarizate, aflate pe acest teritoriu – stipula documentul – Până la instalarea autorităţilor administrative româneşti de către înaltul comisar pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei, Comandamentul General al Etapelor va exercita administrarea asupra teritoriilor redobândite”. (Monitorul Oficial, nr. 247 din 24 octombrie 1944, p. 6854). Apoi, prin Legea nr. 487 din noiembrie 1944 a fost organizat „Comisariatul pentru administrarea regiunilor eliberate”. Prevederile celor două acte normative nu s-au putut însă aplica datorită intervenţiei factorului militar sovietic care a împiedicat revenirea autorităţilor româneşti. Sovieticii nu s-au grăbit să-şi legifereze măsura, care a fost adusă la cunoştinţa părţii române de abia la 11 noiembrie 1944. Prim-ministrul Constantin Sănătescu a avut a doua zi o întrevedere cu A.I. Vâşinski, solicitându-i lămuriri în legătură cu evacuarea administraţiei româneşti din Transilvania. Înaltul demnitar sovietic a simulat surprinderea, declarând: „O asemenea dispoziţie a comandamentului militar nu-mi este cunoscută nici mie, nici generalului Vinogradov. Cunoaştem însă altceva, şi anume că în Transilvania şi-a făcut apariţia un oarecare detaşament înarmat care comite acte arbitrare, criminale. Şeful acestui detaşament a declarat că nu se va supune Comandamentului sovietic. Acest detaşament se intitulează «Detaşamentul Maniu». (Arhiva Politicii Externe a Federaţiei Ruse - în continuare APEFR - , fond 07, opis 5, mapa nr. 7, dosar nr. 133, f. 1-5. Apud: Academia Română-Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Documente secrete, Bucureşti, 1997, p. 88).În realitate, sub acoperirea falsului motiv invocat, sovieticii practicau nestingheriţi jefuirea bogăţiilor Ardealului de Nord, realitate confirmată de A.I. Lavrentiev într-o scrisoare adresată lui Vâşinski. (APEFR, fond 0125, opis 33, mapa nr. 127, dosar nr. 7, f. 5-6. Apud: Academia Română-Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, op. cit., p. 105)
75 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 410
76 Pe 11 august 1945 Gavrilă Olteanu a trimis o scrisoare liderului PNŢ, Iuliu Maniu, în care i-a descris acţiunile de represiune pe care le-a săvârşit împotriva populaţiei maghiare în diferite localităţi din Secuime, precum şi motivele care l-au determinat să comită execuţiile publice care i-au creat un odios renume. El susţine că şi-a asumat sarcina de „asigurare a liniştii în dosul frontului pentru trupele operative [şi] stârpirea partizanilor rămaşi răzleţi în acea regiune”, printre primele acţiuni demarate în această direcţiei fiind percheziţiile efectuate în satul Sândominic. Aici i-a înştiinţat pe săteni despre obligaţia de a preda armamentul şi muniţia deţinută, amintindu-le sancţiunea cu moartea dispusă de Ministerul de Război împotriva celor care nu de vor conforma. A fost nevoit să treacă la executarea câtorva ţărani pentru a determina populaţia să se supună ordinului, care în scurtă vreme a depus „800 de arme, 30-40 puşti-mitraliere [precum şi] depozitele de muniţiuni şi explozibile, cât peste 2 vagoane [de] haine şi efecte militare” – mărturiseşte Gavrilă Olteanu. Alte execuţii publice au fost comise în comuna Pachia, judeţul Trei Scaune, unde ungurii din localitate au spânzurat doi tineri ciobani români aduşi acolo de trupele germane aflate în retragere, apoi în comuna Holunm, judeţul Covasna, unde localnicii „au dărăburit cu securile” mai mulţi români aduşi de nemţi din munţi şi în Aita Seacă, unde ungurii au ucis bestial un ofiţer român rănit şi pe ordonanţa acestuia. „Este rănit un ofiţer român, pe care ordonanţa îl ducea spre locul de prim ajutor – povesteşte Olteanu – se năpustesc asupra lui fraţii Nagy, pe ofiţer, unul dintre aceştia îl omoară cu securea, zdrobindu-i fluierele picioarelor, apoi trupul, şi dându-i în cap cu securea. Se năpustesc asupra cadavrului zdrobit total o femeie de 70 de ani, cu securea, şi-i pune degetul în care era verigheta de logodnă a ofiţerului pe o piatră şi-i taie degetul, jefuindu-l de verighetă (...) Celălalt frate Nagy îi aplică o lovitură de sapă în ceafă ordonanţei de rămâne mort pe loc (...) Trupul l-au expus în piaţa comunei, apoi i-au înfipt în burtă un ţăruş cu tablă, pe care era scris «Ugy kell akimenek magyar föld kell! Büdös Oláh!»” – scena care l-a scos din minţi pe Olteanu. Camarazii lui Olteanu au recuperat în cursul acţiunii lor 3.000 de vite rechiziţionate de grănicerii unguri de la românii din satele Tarcău, Taşca şi Bicaz după 23 august 1944, şi au reparat liniile telefonice şi căile ferate pe relaţia Sfântu Gheorghe-Miercurea Ciuc-Gheorghieni-Reghin. Comandantul îl asigura pe Iuliu Maniu de întreg sprijinul formaţiunii sale. „Organizaţia mea are rădăcini adânci pretutindenea, avem toate păturile sociale a românilor care ne înţeleg şi îşi dau seama ce pericol ne aşteaptă – declară el – Activitatea [noastră] în caz de alegeri libere, în favoarea dumneavoastră”. Dealtfel, Olteanu obişnuia să se recomande ca nepot al fruntaşului ţărănist, motiv pentru care organizaţia condusă de el a purtat la început numele „Batalionul de voluntari «Iuliu Maniu»”. (Ibidem, f.383-385, 397).
77 Ibidem, dosar 9764, f. 16
78 Ibidem, f. 18
79 Ibidem, f. 19
80 Ibidem, f. 10-13
81 Ibidem, f. 350
82 Ibidem, f. 310
83 Ibidem, f. 277
84 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 5/1945-1946, f. 152
85 Ibidem, f. 153
86 Ibidem, f. 154-156
87 Ibidem, f. 151
88 ASRI, fond Documentar, dosar 9764, f. 96
89 Ibidem, dosar 9046, f. 102
90 Ibidem, f. 35
91 Ibidem, f. 40
92 Nicolae Pătraşcu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în comuna Sâmbăta de Sus, judeţul Făgăraş. A lucrat ca profesor de limba română şi franceză la Şcoala Normală din Sibiu. A fost un membru militant al Mişcării Legionare, iar după «Rebeliunea legionară» din ianuarie 1941 a fugit în Germania, revenind în ţară în toamna anului 1944, spre a fi paraşutat cu încă doi camarazi. În urma unei trădări, avionul a fost doborât de sovietici la Seghedin. Scapă cu viaţă şi convine cu Ana Pauker înregimentarea legionarilor în PCR, iar în 1948 este întemniţat împreună cu alţi 4.000 de camarazi de-ai săi – n.n. A.Ţ.
93. Liviu Vălenaş, op .cit., p. 41
94. Dumitru Banea, op. cit., p. 2
95. Ibidem, p. 9.
96. Arhiva Politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, fond Grupa de Studii Sud-Est din München, sinteza „Mişcarea de rezistenţă în România” (1945-1956). (Apud: Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti. Documente necunoscute pentru o istorie viitoare, în History-archive nr. 9/1997, Bucureşti, p. 28.)
97. Ibidem, p. 28.
final
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu