Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (11)

Violeta Nastasescu

In timpul vizitei, Elena Ceauşescu s-a declarat extrem de nemulţumită de performanţa precară a micului grup de membri ai agenţiei noastre economice. Studiase cifrele tranzacţiilor economice şi comerciale cu Malaysia şi constatase că balanţa era dureros de nefavorabilă României: „Trăiesc aici ca paraziţii şi nu-şi justifică măcar lefurile pentru treaba pe care ar trebui să o facă!”, a comentat ea cu amărăciune. Indispoziţia i s-a transformat în mânie când, în timpul prânzului pe care l-a luat la reşedinţă, a constatat că vinul servit la masă provenea din Bulgaria. Ca să se asigure de acest lucru - eticheta de pe sticlă era în engleză - , m-a chemat să verific ţara de origine. Am examinat sticla şi am dat verdictul: „Este din Bulgaria!” A făcut explozie: „Vezi, am avut dreptate în toate privinţele cu trândavii ăştia ineficienţi, care cheltuie banii statului şi nu sunt buni de nimic!”

Ştefan Andrei a auzit zgomotul dintr-o cameră învecinată, drept pentru care m-a întrebat: „Care a fost necazul, ce a avut?” I-am spus că a făcut caz de vinul bulgăresc. Ministrul a comentat pe un ton indignat: „Nu ştie că la Bucureşti bem tot vin de la bulgari?”

Misiunea delicată de a pregăti şi prezenta darurile părţii române, care urmau să fie oferite gazdelor malaysiene, mi-a revenit mie. Obiectele în chestiune erau produsele obişnuite de artizanat şi seturile de ceai din porţelan românesc, a căror valoare era de departe cu mult mai mică decât ceea ce malaysienii ofereau oaspeţilor. Sub privirile îngrijorate ale şefului Protocolului, care nu era sigur că voi reuşi să-mi duc la îndeplinire misiunea, i-am cerut reprezentantului Protocolului local să-mi aducă un număr de tipsii de argint pe care am aşternut cu atenţie studiată obiectele respective, dând în acelaşi timp explicaţii pedante privitoare la calitatea rară a ţesăturilor, la valoarea artistică a produselor de artizanat şi subliniind că toate acestea ieşiseră din mâinile celor mai îndemânatici şi experimentaţi artizani din România. Pe scurt, obiecte rarisime de o frumuseţe incomparabilă, demne de înaltele personalităţi cărora le erau destinate. Reprezentantul Protocolului le-a luat cu mare solemnitate, profund impresionat de semnificaţia artistică a cadourilor, în timp ce omologul lui român se minuna de abilitatea mea de a găsi atâtea cuvinte de laudă pentru nişte lucruri atât de banale.

Când s-a ajuns la distribuirea cadourilor oferite de cealaltă parte, situaţia a fost diferită: şeful Protocolului s-a îngrijit ca toate obiectele de valoare primite de la omologul său să fie strânse şi rechiziţionate înainte chiar ca diferiţii lor beneficiari - miniştri, consilieri, ofiţeri etc. - să le vadă sau să le atingă. Cadoul meu a fost salvat de la jaf, neavând soarta celorlalte, datorită însărcinatului cu afaceri, bun coleg al soţului meu, care a reţinut cutia pe care se afla cârdul cu numele meu, m-a luat deoparte şi mi-a înmânat-o spunând: „Luaţi-o cu atenţie; este o vază de argint pentru aranjamente florale. împărăteasa a vrut să v-o dăruiască.”

La scurt timp după turneul asiatic descris mai sus, prim-ministrul malaysian cu soţia au făcut o vizită de răspuns în România. Potrivit prostului obicei al celor de la Ceremonial, m-au anunţat în ultimul moment că era nevoie de mine pentru traducere, astfel încât am avut puţin timp să mă pregătesc în mod corespunzător: găsirea unui înlocuitor la facultate şi încropirea unei garderobe potrivite.

Când am ajuns la Snagov, preşedintele se afla deja în conferinţă cu prim-ministrul şi alte oficialităţi din Malaysia, în timp ce soţia lui rămăsese singură (Elena Ceauşescu fiind reţinută cu alte treburi în acel moment) şi aştepta răbdătoare încheierea discuţiilor. Ne-am plimbat împreună pe terasa şi pe pajiştea reşedinţei prezidenţiale şi am discutat o mulţime de subiecte, ea descriindu-mi îndeletnicirile şi ocupaţiile de acasă, iar eu vorbind despre munca mea la universitate.

Când preşedintele şi prim-ministrul au ieşit din sala de conferinţe, Elena Ceauşescu şi-a făcut şi ea apariţia. Cuplul prezidenţial s-a arătat deosebit de prietenos şi binevoitor cu oaspeţii, străduindu-se să se ridice la nivelul ospitalităţii de care se bucurase la Kuala Lumpur.

S-au plimbat cu toţii pe gazon, urmaţi la mică distanţă de miniştri, consilieri şi alţi colaboratori. Şarona şi Corbul, cei doi labradori pe care preşedintele şi Elena Ceauşescu îi primiseră în dar de la regina Elisabeta, se strecurau printre picioarele gazdelor şi ale oaspeţilor fără a ţine seama de încercările repetate ale Elenei Ceauşescu de a-i goni. După aceea, întregul grup s-a urcat la bordul unui iaht pentru o croazieră pe lacul Snagov. In tot acest timp am tradus pentru cele două doamne care s-au întreţinut în mod foarte amiabil, în timp ce soţii lor şi-au continuat discuţiile politice, privitoare mai ales la situaţia internaţională. 

Prânzul, constând din specialităţi româneşti, a fost servit în aer liber pe terasă, în timp ce liderii continuau să discute fără încetare chestiuni economice şi politice. Din puţinul pe care l-am auzit pe parcursul acelei conversaţii, Nicolae Ceauşescu a părut bine informat, iar aprecierile pe care le făcea nu erau ilogice sau haotice. Elena Ceauşescu acorda puţină atenţie schimbului de vederi al celor doi, stătea de vorbă cu ceilalţi comeseni, le cerea ospătarilor să alunge labradorii şi să aibă grijă de mine când serveau diferitele feluri de mâncare. La un moment dat mi-a făcut semn să mă uit mai cu atenţie la faţa de masă frumos brodată de care era deosebit de mândră. Era bine dispusă, vremea era splendidă, croaziera o înviorase, prânzul fusese plăcut şi întreaga întâlnire se dovedise un succes.

Oaspeţii s-au despărţit de gazde cu multă cordialitate şi sentimente prieteneşti, iar mie mi s-a încredinţat misiunea de a o acompania pe soţia prim-ministrului în vizitarea Bucureştiului. Misiunea a fost plăcută. In timpul scurt pe care l-am avut la dispoziţie i-am arătat clădirile cu o arhitectură mai interesantă şi câteva monumente istorice, am urcat dealul să-i arăt catedrala patriarhală şi am coborât în centru la galeria de artă. Apoi am ajutat-o să cumpere câteva obiecte de artizanat în amintirea vizitei sale în România. „Cum vă pot răsplăti amabilitatea?”, a întrebat. Amândouă ştiam că nu ne vom mai revedea vreodată. „M-aţi răsplătit deja dându-mi prilejul să vă cunosc pe dumneavoastră şi frumoasa dumneavoastră ţară.” Mi-ar fi plăcut să adaug: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”,dar şoferul ar fi putut şti limba engleză şi nu am dorit să risc.

Am lăsat-o la reşedinţă, am venit acasă şi am închis capitolul.

India

Turneul asiatic a fost socotit deosebit de important, întrucât a inclus şi o vizită în India, ţară a cărei masă, atât cantitativă, cât şi calitativă, impunea respect. Fără a mai vorbi de faptul că vizita a avut loc în cel de-al nouălea deceniu al secolului XX, când un vânt de libertate se făcea simţit în cele mai multe state comuniste, iar zona vizitelor la nivel înalt ale preşedintelui Ceauşescu se îngustase considerabil. Numeroase ţări ale lumii libere, îndeosebi din America de Nord şi Europa Occidentală, îi refuzau accesul pe tărâmurile lor. Din punct de vedere propagandistic, o vizită de o asemenea magnitudine, chiar dacă avea loc în aşa-zisa lume a treia, era menită să arate, oricui mai era dispus să se lase amăgit, că toate erau bune şi la locul lor în România şi că partidul aflat la putere îşi ducea mai departe politica, în ciuda tuturor adversităţilor.

O ceremonie de bun venit la Rashtrapati Bhawan este întotdeauna de natură să impresioneze orice vizitator sosit în India. Procesiunea plină de culoare şi exotism a cailor şi a elefanţilor, precum şi a impunătoarei gărzi republicane, accentua sentimentul de admiraţie faţă de aerul majestuos pe care îl emana primirea în cea mai mare democraţie a lumii.

Rajiv şi Sonia Gandhi, un cuplu tânăr şi frumos, stăteau drept şi demn unul lângă celălalt, pentru a-şi primi oaspeţii. El, îmbrăcat într-un costum simplu, dar impecabil, în stilul propriu indian, iar ea, complet indianizată, purtând un sari şi văl în culori pale, erau întruchiparea Indiei ancestrale şi moderne în acelaşi timp. împreună au urat bun venit soţilor Ceauşescu cu graţie şi eleganţă, într-o engleză perfectă, care făcea cinste educaţiei lor oxfordiene.

După ce au fost executate imnurile naţionale şi a fost trecută în revistă garda de onoare, întregul grup de oficialităţi române şi indiene s-a îndreptat pe jos spre una dintre clădirile impunătorului complex din piatră roşie, care odinioară servise drept centrul de putere politică al lui British Raj.

In acea clădire aveau să locuiască Nicolae şi Elena Ceauşescu, precum şi fiul lor mai mare, Valentin, care se afla cu ei în călătorie, împreună cu ajutoarele desemnate să se instaleze sub acelaşi acoperiş: medicul cuplului, Nicolau, Melinte ospătarul, coafeza şi câţiva ofiţeri de pază şi securitate, inclusiv un general cel puţin. întrucât Lili alesese deja să se bronzeze pe plăjile însorite ale Italiei, Cornelia primise însărcinarea să se îngrijească de părul şi unghiile Elenei Ceauşescu şi, uneori, să plece în expediţie în oraş la cumpărături. Membrii delegaţiei, inclusiv generalul Iulian Vlad şi noul ministru de externe (era o perioadă când miniştrii şi alţi înalţi demnitari erau reciclaţi într-un ritm din ce în ce mai intens), ca şi personalul auxiliar, printre care şi eu, urmau să fie cazaţi într-un hotel din centru. De această dată nu am mai insistat să stau la reşedinţă, întrucât circulaţia nu era excesiv de intensă, iar hotelul se afla la mică distanţă de Bhawan.

Generalul Vlad, câţiva ofiţeri de securitate şi reprezentanţi ai Protocolului se deplasaseră în India cu câteva săptămâni înaintea delegaţiei pentru a face aranjamentele necesare, în colaborare cu omologii lor indieni, pentru ca vizita să se poată desfăşura în cele mai bune condiţii şi pentru a finaliza programul acesteia. Dispariţia tragică a Indirei Gandhi agravase considerabil climatul de tensiune instalat în ţară ca rezultat al tulburărilor religioase, astfel încât românii nu lăsau nimic la voia întâmplării, luând toate măsurile pe care le reclama siguranţa preşedintelui şi a soţiei sale.

Din ceea ce generalul Iulian Vlad mi-a spus în particular, am înţeles că, în perioada celor câteva săptămâni de pregătire, întâmpinase oarecare dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor datorită unei insuficiente acordări a lungimii de undă cu ambasadorul român de la Delhi. „Cum s-a înţeles soţul tău cu omul ăsta?”, a întrebat generalul. Nu eram în măsură să-i răspund la această întrebare din deferenţă pentru ambasador. Era aceeaşi persoană pe care, cu câţiva ani în urmă, am găsit-o la Tokio în aceeaşi calitate. Fusese coleg cu soţul meu la liceul Cantemir Vodă din Bucureşti şi trudiseră din greu împreună timp de aproximativ doi ani la ambasada română din New Delhi, soţul meu secondându-1 în calitate de consilier. A fi diplomat într-o ţară din Asia este foarte solicitant. Este necesar să ai puterea de a te adapta la un stil de viaţă total diferit, îndeosebi la climatul tropical sau chiar ecuatorial. Uneori pot apărea tensiuni în relaţiile dintre diplomaţii uneia şi aceleiaşi ambasade. In plus, autorităţile române de atunci aveau tendinţa manifestă, devenită ulterior regulă, să expedieze diplomaţi în străinătate pentru perioade scurte de timp şi fără familie - soţie sau copii. Interpretarea pe care am dat-o acestei măsuri a fost dublă: să se facă economii şi să se descurajeze eventualele tendinţe de „dezertare”. Insă ştiam sigur că cei doi găsiseră modalităţi foarte convenabile pentru a convieţui, reuşind astfel să-şi desfăşoare activitatea în ambasadă fără neajunsuri. Insă generalul Vlad avea o părere diferită în această chestiune şi rămăsese ferm la părerea că ambasadorul nu făcea decât să-i bage beţe în roate.

Dintre părţile notabile ale programului oficial sunt demne de menţionat două activităţi de natură să deschidă ochii celor dispuşi nu numai să privească, dar să şi vadă semnificaţiile lor mai profunde. Inutil de spus, cuplul prezidenţial nu făcea parte din această categorie. Nu erau capabili să înţeleagă ideea că, dacă o democraţie ca India şi un popor paşnic prin excelenţă ca indienii nu erau scutiţi de acte de violenţă împotriva conducătorilor lor, cu atât mai mari erau şansele ca asemenea lucruri să se petreacă într-un stat totalitar.

Cele două acţiuni care au declanşat în mintea mea acest raţionament au fost ceremonia depunerii coroanei de flori la memorialul lui Mahatma Gandhi şi vizitarea reşedinţei particulare a Indirei Gandhi.

In faţa blocului pătrat de marmură împodobit cu petale colorate, frumos mirositoare, grupul de demnitari români s-a apropiat spre a-şi manifesta respectul pentru Mahatma. Aşa cum cerea ritualul, toţi vizitatorii, indiferent de rang, erau obligaţi să se prezinte în faţa memorialului în picioarele goale, ceea ce au şi făcut, în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Preşedintele a înaintat singur, a depus jerba la baza blocului de marmură şi apoi s-a retras. Nu era înscris pe bloc decât un singur cuvânt, pe care oficialităţile indiene s-au ferit să-l traducă cuplului prezidenţial, probabil din delicateţe. Eu însă ştiam ce înseamnă: „Oh, Doamne!” - ultimul cuvânt pronunţat de marele om înainte de a-şi încredinţa sufletul în mâinile eternei divinităţi. Oare acea exclamaţie rostită în momentul expirării însemna că cerea îndurare pentru iertarea sufletului său sau pentru cel al asasinului? Cine ar putea spune? Poate este bine că epigraful a rămas netradus - un asemenea cuvânt nu ar fi reverberat cu sens în urechile lor ateiste.

A urmat apoi ceea ce aş numi un pelerinaj la fel de impresionant la reşedinţa particulară a Indirei Gandhi, o casă tipică pentru locuinţele de lux din New Delhi, într-o „marg” cu vegetaţie luxuriantă dominată de nelipsita Cala Indica. Casa era acum nelocuită şi adăpostea doar mobila, oarecum simplă, şi alte obiecte care aparţinuseră stăpânei casei în timpul vieţii - tablouri şi fotografii cu ea şi membrii familiei, precum şi, în câteva vitrine, documente ilustrând activitatea sa politică. Exponatele cele mai emoţionante erau prezentările video şi audio care scoteau în evidenţă personalitatea Indirei. O bandă audio prezentată delegaţiei conţinea o declaraţie a acesteia care suna mai mult ca un testament. Mă aflam în grupul mai numeros de vizitatori, aşa că nu ştiu dacă interpretul preşedintelui a redat versiunea română a textului, care pe mine m-a izbit ca fiind caracteristică viziunii fataliste hinduse asupra sensului vieţii. Spunea ea: „Dacă îmi va fi dat să mor de o moarte violentă, la care mulţi se gândesc şi câţiva o plănuiesc...” Ce presimţire a ceea ce avea să se întâmple! îşi înfrunta destinul cu acea seninătate şi atitudine calmă, proprie acelora pentru care spiritul este primordial, în timp ce avutul material figurează mai jos pe lista priorităţilor. Elena Ceauşescu s-a plimbat prin camere şi apoi a ieşit pe pajişte, a trecut prin portiţa care separa locuinţa de grădina vastă din spate, în locul în care Indira Gandhi fusese ucisă. A ascultat explicaţiile absentă, fără a scoate un cuvânt, fără a fi conştientă că o soartă asemănătoare ar putea fi şi a ei.

Celelalte puncte oficiale - recepţii, dineuri şi prânzuri, conferinţe de presă, mese rotunde cu oameni de afaceri şi altele de acest fel - au fost acoperite de interpretul preşedintelui, coleg cu soţul meu în Ministerul Afacerilor Externe, îndatoritor, politicos şi de nădejde, domnul Petricu se afla la mare distanţă de predecesorul său. La rându-mi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-l asist discret, mai ales când munca sa de interpret devenea extenuantă. Chiar şi pentru unul care stăpânea perfect engleza devenea din ce în ce mai dificil de tradus pentru preşedinte, a cărui manieră de a vorbi devenise confuză şi uneori chiar haotică. Bietul om, a cărui profesie în definitiv nu era aceea de interpret, năduşea şi trudea să redea în engleză propoziţii cu sens dintr-o succesiune de propoziţii româneşti defectuoase. Aflându-mă în imediata sa apropiere, îi şopteam câte un cuvânt sau două în momentul când se poticnea în traducere. 


va urma