Sven Hassel
Vestea a explodat precum o bombă: ne aflăm la doi paşi de Turcia! Închipuirea noastră dobândi aripi.
Porta abordă tema sa favorită: bordelul de lux şi perversiunile sexuale. „Ce naiba, zicea el, doar suntem oameni civilizaţi!"
— Şi cu crăpelniţa cum va fi? se interesă Micuţul.
— Specialitatea casei va fi piure de cartofi cu felioare de slănină prăjită, totul stropit din belşug cu vin roşu şi boia de ardei iute.
Micuţul saliva de pe acum, gândindu-se la piureul lui Porta.
— Doamne, de-am putea să ne strecurăm peste frontiera asta!
Visul s-a spulberat repede. Turcia era aproape şi, totodată, infinit de îndepărtată.
Am părăsit deci satul cu câini şi cu enkavedistul nostru. Heide întărâtă din nou câinele galben.
UN GLONŢ ÎN CEAFĂ
Istoviţi, câinii se întinseră pe jos. Oricine şi-ar fi putut da seama că nu ne-am priceput să-i conducem. Chiar şi Bătrânul, care, altminteri, ştia multe, s-a dovedit, până la urmă, expert doar în două meserii: cea de tâmplar şi cea de ostaş. Pe prima o iubea, pe cea de a doua o ura, iar cu atelajul făcuse ce putuse: oricum, nici unul dintre noi nu s-ar fi descurcat mai bine.
Ţara asta, atât de ostilă nouă, străinilor, ne-a venit de hac. Am ajuns să ne luăm la bătaie între noi, să ne muşcăm, să ne scuipăm. De dimineaţă, Micuţul şi Heide s-au mardit pe tăcute preţ de vreo douăzeci de minute. Heide s-a ales cu nasul stâlcit şi, dacă n-ar fi intervenit Bătrânul, dracu ştie cum s-ar fi terminat încăierarea. Din feri - cire, în glasul potolit al Bătrânului e mai multă autoritate decât în corul reunit de răcnete al tuturor majurilor şi generalilor. Pugilatul a încetat, dar adversarii au conti - nuat încă multă vreme să se ameninţe cu moartea. Ce-o fi şi cu izbucnirea asta de ură?
Unul din câini a trebuit să fie sacrificat pentru că şchiopăta şi nu mai putea trage la ham. Călău i-a fost Micuţul, care l-a înjunghiat cu un surâs de idiot pe buze. Când ne-a auzit că-l luăm drept sadic, s-a stropşit furios la noi:
— Mi-am închipuit o clipă că e vorba de beregata lui Julius, halitorul de jidani!
Murind, câinele scoase un urlet prelung. Micuţul îl privi stăruitor pe Heide:
— Uite aşa o să urli şi tu când ţi-oi despica gâtiţa!
Heide scuipă furios în zăpadă, dar caftul nu se reînnoi.
După un timp, Bătrânul opri sania lângă un soi de taluz.
— Pe Allah din ceruri, exclamă Legionarul, să fie oare marea? Totuşi, e cu neputinţă!
Ne-am uitat pe hartă, ne-am uitat la busolă, ne-am uitat unul la altul, dar nu încăpea nici o îndoială: în faţa noastră se întindea marea!
Pe Porta îl umflă râsul:
— Mamă, da' grozavi mai suntem! Întâi, am făcut-o pe eschimoşii cu sania, acu va trebui s-o facem pe vajnicii marinari-ce-pe-apă-sunt-ştrengari! (Flutură prin aer jobenul galben pe care-l purta îndesat peste căciula cu clape şi scoase din buzunarul mantalei pisoiul tigrat, mascota lui personală.) Stalin, bătrân, mârţan, ai poftă de-o scrumbie? Să ştii însă că trebuie s-o pescuieşti singur, undiţă şi cârlig am uitat să luăm!
Bătrînul se scărpină, nedumerit, după ceafă, declarând că nu mai pricepe nimic şi că ar fi trebuit să fie mult mai departe.
— Înseamnă că avem cu toţii halucinaţii, fiindcă eu o văd, uite colo, la treizeci de metri de noi! sări Porta.
— O fi un lac..., zise Steiner.
— Lac, lac, dar care anume?
Consultarăm împreună, harta, dar pe ea nu figura nici un lac.
— Nu mai pricep nimic, mormăi Bătrînul, privind cu stupefacţie întinderea de apă îngheţată.
— Poate că-i o mlaştină? îşi dădu cu părerea „Profesorul", clipind mărunt din gene în dosul lentilelor groase de miop. Una din ele era crăpată, căzuse în ajun şi susţinea că Heide îi pusese dinadins piedică, ceea ce învinuitul nici măcar nu nega.
Treptat, descoperirăm conturul unui ţărm îndepărtat.
— Înseamnă că-i un fluviu, glăsui Steiner. Care însă?
Legionarul examină din nou harta, o orientă după busolă, se uită la cer, se uită de jur-împrejur şi clătină, descurajat, din cap.
— Busola e bună şi harta aşijderi. Nu ne rămâne decât să traversăm gheaţa şi s-o ţinem tot spre vest.
— Stăm prost cu proviziile,spuse Bătrânul. Dacă rătăcim direcţia, ne-a văzut sfântul!
Primul care s-a aventurat a fost Porta. Înainta pe burtă, cu mişcări lente şi precaute. L-am urmat, cu inima cât un purice, îngroziţi de ce s-ar putea întâmpla, pe frigul ăsta, o cădere în apă echivala cu moartea. Mai practic, Legionarul se lăsă în genunchi şi tăie o copcă, folosindu-se de pumnalul său siberian, măsură grosimea stratului de gheaţă şi zâmbi mulţumit. Era suficient de groasă ca să reziste. Descoperirea asta ne dădu o bruscă bună-dispoziţie, transformându-ne din războinici prudenţi în nişte puşti dezlănţuiţi, sărind în picioare, Porta şi Micuţul se porniră s-o facă pe patinatorii, căzând, sculându-se şi dându-se nebuneşte pe gheaţă.
— Aţi căpiat de-a binelea! încercă să-i domolească Bătrânul. Uitaţi că suntem la sute de kilometri în spatele liniilor sovietice?
— Vax! ripostă, râzând, Micuţul. Dacă apare Ivan, îl invităm şi pe el la joacă!
O pârâitură groaznică ne îngheţă sângele în vine şi stopă net zburdălniciile noastre. Ceva teribil zvâcnea şi trepida sub picioare. Cu schiurile pregătite, gata să facem din ele opritori, înaintam pas cu pas. Bătrânul ne ordonă să ne răzleţim. După nu mai ştiu cât timp, ajunserăm în sfârşit pe malul opus, un mal plin de mestecăniş. Cât ai bate din palme, primul copac întâlnit a fost doborât, şi un foc straşnic lumină înserarea.
— Grozavi mai sunteţi! se răsti Bătrînul. Pălălaia asta se vede de la kilometri distanţă. Chiar aveţi chef de belele?
— Mi se rupe! ripostă, rânjind, Micuţul. Dacă apare vreun enkavedist, îl miruiesc cu un glonte, după care îl halim fiert! S-ar putea să fie chiar gustos. Vă amintiţi de mâţele de la Dibuvilovka? Cine ştie dacă, nu cumva, un enkavedist mai dolofan nu-i mai bun decât pisicile alea sfrijite?
— Mai ţine-ţi, dracului, gura! se oţărî Heide. Mâine, poimâine o să ni se ducă buhul că suntem canibali!
— Uite, Julius, ca să nu zici că-s băiat rău, ţie-ţi cedez buca, se pare că-i bucăţica a mai aleasă!
Focul nostru e un veritabil rug şi flăcări imense urcă spre cer. Încercăm să le mai domolim, aruncând zăpadă, dar parcă cu asta le aţâţăm şi mai tare. Fie şi aşa! Nu după mult timp, oameni şi câini ne întreceam în sforăituri.
Un ţipăt ascuţit ne aruncă în picioare, cu mâinile pe arme şi privirea încercând să sfredelească noaptea. Ţipătul se repetă, prelung şi parcă tânguitor.
— Christoase, ce-ar putea fi? întrebă în şoaptă Barcelona, armând pistolul.
Focul se stinse, licăreau doar tăciunii şi în lumina lor nesigură zărirăm, printre copaci, un monstru, Porta scoase un soi de chiţcăit şi se ascunse după Micuţul, care, în genunchi, privea înspăimântat fioroasa apariţie. În întunecimea nopţii răsună un nou strigăt. Legionarul izbucni într-un hohot de râs de-am crezut că înnebunise subit.
— E o cămilă, fie slăvit Allah! O cămilă! râdea el, ţopăind pe loc. O cămilă sălbatică. Cu siguranţă că nu-i singură.
Ne-am apropiat, prudenţi, cu armele pregătite. Nu se ştie niciodată de unde vine pri - mejdia şi-i preferabil să tragi un glonte în plus, decât unul în minus. Atunci văzurăm cămilele: trei sau patru se înghesuiau una într-alta, protejându-se de vântul glacial, altele se desprindeau din noapte şi zăpezi.
— Maică Precistă! exclamă Steiner, sunt puzderie!
Întunericul era plin de ele. Careva se întrebă, cu glas tare, dacă-s cămile sau dromaderi.
— Cămilele au două cocoaşe, afirmă Porta.
— Nici pomeneală! interveni Heide, batjocoritor ca întotdeauna. Dromaderii sunt cu două cocoaşe. Oare pot fi călărite?
— Da, mon ami, confirmă Legionarul, care mângâia domol botul unuia din animale, cămilele pot fi călărite.
— Vorbeam de dromadere şi fac ceva pe nasul ăluia care-mi pomeneşte de cămile! replică, ţâfnos, Heide.
— Nu te-aş sfătui, dacă te referi la mine, i-o întoarse Legionarul, şi află că există cămile şi cu una, şi cu două cocoaşe.
— Ia staţi puţin, se amestecă Micuţul. Păi fiarele astea trăiesc în Africa, ştie oricine. Înseamnă că am ajuns la Mediterană şi că Mediterana a îngheţat ca să ne fie mai uşor să trecem dincolo!
Legionarul clătină deznădăjduit din cap:
— Doamne, cum ai putut zămisli un asemenea tâmpit? Cămile găseşti până şi-n China. Pesemne că trăiesc şi aici, în Caucaz. Nu ştii că Ivan are unităţi de meharişti?
Spre stupefacţia noastră, dintre copaci apărură trei indivizi îmbrăcaţi în nişte caftane făcute din blană de animal. Vorbeau într-o limbă care n-avea nimic comun cu rusa, zâmbeau şi arătau spre apus.
— Să nu faceţi prostii, tavarişci, că altminteri vă radem, făcu, mereu calm, Bătrînul.
— Acum, pe loc, propuse Heide, ridicând pistolul.
— Termină cu idioţeniile tale! îl repezi Legionarul. S-ar putea să ne fie de folos.
— Nemeţ, spuse Bătrânul, adresându-se celui mai vârstnic dintre ei.
Răspunsul fu de neînţeles. Bătrânul dădu din umeri şi murmură:
— Nix panemaiu.
— Ghermanski?
Cum de ghiciseră? Ne vor denunţa oare? Îmbrăcaţi în uniforme sovietice, eram tocmai buni pentru ştreang. Aborigenii păreau însă animaţi de sentimente prieteneşti şi doar Micuţul, cu statura lui de uriaş, fruntea cât degetul şi nasul stâlcit, le inspira o oarecare teamă.
Cămilarii ne oferiră nişte turte cam jilave şi lipicioase, dar care se dovediră de-a dreptul delicioase, şi ceva alb pe care-l turnară în gamelele noastre dintr-un burduf din piele de capră, de fapt, laptele aceluiaşi animal. La rându-ne, îi îmbiarăm cu mahorcă şi o pagină de ziar în chip de foiţă.
Râdeau întruna şi, cum râsul e molipsitor, sfârşirăm şi noi prin a râde cu ei. Vârstnicul se interesă, mai prin semne, mai prin vorbe, dacă n-aveam cumva şi un strop de vodcă. Prevăzător, cum îi era obiceiul, Bătrânul mai păstrase câte ceva în bidonul său şi-i cinsti generos. Dobândind deplină încredere, cei trei îl traseră pe Bătrânul mai deoparte şi, prin gesturi şi desene pe zăpadă, îi dădură de înţeles că aşezarea lor e spre apus şi că tot spre apus e şi războiul: ba, unul dintre ei porni să alerge în cerc, strigând „bum! bum!", după care căzu, făcând pe mortul. Spre marea lor bucurie, Bătrânul dădu din cap în semn că acceptă.
Două zile mai târziu, însoţiţi de cămilari, intram într-un sat.
— Nu-mi prea miroase a bine, făcu Bătrânul. În sat sunt locuitori, iar unde-s locui - tori, acolo sunt şi enkavedişti. Simplu ca bună-ziua.
Cămilarii ghiciră din nou temerile sale şi unul dintre ei exclamă vesel:
— Niet politruk!
Apariţia noastră nu provocă cine ştie ce interes. Starostele, pe care-l chema Feodor, ne introduse într-o colibă pustie, unul dintre oamenii lui se ocupă de căini, iar el îi făcu semn Bătrânului să-l urmeze afară. Văzând şovăielile acestuia, Feodor zise, râzând:
— Niet politruk!
Legionarul săltă pe umăr puşca-mitralieră şi se oferi să-l însoţească pe Bătrânul. Aplecându-se să iasă prin scunda uşiţă, acesta ne aruncă peste umăr
— Căutaţi-ne dacă n-am apărut într-o jumătate de oră.
— Nu-mi place deloc treaba asta, bombăni Barcelona. Tipii s-au prins că suntem nemţi şi, ajutându-ne, îşi asumă un risc enorm. Mă întreb de ce-ar face-o? Pentru ochii frumoşi ai Micuţului? Să vedeţi voi dacă nu ne-om trezi cu un pluton întreg de enkavedişti pe capul nostru!
— Hai s-o ştergem, propuse Steiner. Am văzut unde-s câinii şi sania.
— Te-ai ţâcnit? Cum să-i lăsăm de izbelişte pe Bătrânul şi pe Legionarul?
— Aşa-i, nimic de zis, dar o să mă apuce cufureala aşteptându-i. Parcă-i o cursă de şoareci bojdeuca asta!
— Poate c-au şi fost capturaţi, făcu nervos „Profesorul". Urmează acum rândul nostru.
— Consideră-te fericit dacă te împuşcă pe loc, interveni Porta, înveselit. De regulă, eroilor din Waffen SS le este rezervat un tratament mult mai special! Uite, de pildă, ai toate şansele să nimereşti la Vorkuta. Ştii ce-i asta?
— Nu, şopti scandinavul, mijindu-şi ochii.
— E un loc minunat unde SS-iştii sunt puşi să extragă plumbul cu unghiile şi asta până când cade toată carnea de pe ei şi putrezesc de vii.
Porta se şi lansase într-o descoperire amănunţită a deliciilor pe care le oferă pensio - narilor minele de plumb, când uşa se deschise făcându-le loc Bătrânului, Legionarului, lui Feodor şi încă unui tip, mai pirpiriu, în uniformă germană cu petliţe de artilerist.
— Uitaţi-vă ce dar ne-a pregătit Feodor. Îl ţin ascuns de trei luni. Zic că a fost împuş- cat.
Am holbat, uluiţi, ochii la tinerelul cu obrazul ca de ceară, să fi avut cel mult optsprezece ani.
— Împuşcat! exclamă Barcelona. Cum aşa?
Micuţul, care se despăduchea aşezat pe o mescioară, ridică privirea şi-l cercetă, bănu- itor, pe băieţandrul în uniformă de tunar.
— Prietene, dacă ai fost cu adevărat împuşcat înseamnă că eşti mort, iar dacă eşti mort şi totuşi ai venit înseamnă că eşti un strigoi. Mie strigoii nu-mi plac deloc, dar deloc, aşa că fă bine şi întinde-o, altminteri te împuşc eu şi, crede-mă, atunci o să-ţi piară cheful s-o mai faci pe fantoma.
— Termină odată cu tâmpeniile tale! se stropşi Bătrînul şi, întorcându-se spre băiat, îi întinse bidonul căpătat de la Feodor. Trage, flăcăule, o duşcă de rachiu din porumb.
— Nu pot, răspunse soldăţelul. Nu suport.
Porta îşi scoase capul de după soba unde se aciuise:
— Şi de ce nu suporţi trăscăul, frăţioare?
— Am o gaură în cap, zise acesta şi, întorcându-se, ne prezentă o cicatrice roşu-sângerie pe care o avea la ceafă. M-au împuşcat. De-atunci nu mai sunt acelaşi.
— N-aş zice că-i cel mai frumos lucru pe care l-am văzut, făcu Barcelona, fixând oribila rană, încă supurândă. Cum s-a întâmplat?
— Mă numesc Paul Thomas, din Regimentul 209 artilerie, începu băiatul, ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte. Am fost capturaţi într-o seară, în timpul retra - gerii. Mai toţi din plutonul nostru erau boboci.
Se opri, de parcă cele câteva fraze spuse l-ar fi sleit de puteri. Feodor îi întinse o strachină plină cu lapte pe care puştiul o bău cu înghiţituri lacome ca şi cum s-ar fi temut să nu i-o luăm, apoi, aruncă o privire, lungă şi recunoscătoare, scundului şi măsliniului său protector:
— Spasibo.
Feodor îl bătu uşurel pe obraz, turuind ceva pe limba sa, alta decât rusa.
— Comandantul nostru de pluton, subofiţerul Tauber, a zis că-i mai bine să ne pre - dăm, pentru că, oricum, am fost încercuiţi. Hans Bulow, eu şi alţi câţiva am fi preferat să continuăm lupta, dar Tauber a pretins c-ar fi un sacrificiu inutil. Poate că avea dreptate, despre Ivan se zic atâtea lucruri, dar eu unul socoteam că-i preferabil să ne batem, atâta timp cât tragi mai ai o şansă să scapi, mai ales că aveam muniţie şi grena de din belşug. Am fi rezistat încă o bucată de vreme şi, între timp, s-ar fi găsit o solu- ţie de salvare. Tauber susţinea însă că, dacă ne predăm, vom fi trataţi omeneşte. Chiar în acel moment, ruşii ne-au strigat prin megafon că cei care se vor preda scapă cu viaţă, altminteri, masacru general. Până la urmă, Tauber ne‑a ameninţat cu pistolul-mitralieră, era subofiţer şi mi-am zis că, oricum, ştie mai bine ce-i de făcut decât un simplu răcan ca mine. Deci, am ridicat mâinile sus.
— Dar unde era restul bateriei? întrebă, mirat, Barcelona.
— Se retrăsese mai demult, noi formam ariergarda. La început, rusnacii s-au purtat foarte bine: ne-au dat schnaps şi ţigări. Un gradat de-al lor ţinea morţiş să aibă Crucea de fier a lui Tauber, şi-n schimbul ei i-a oferit o pâine întreagă pe care am şi împărţit-o între noi. Mai încolo, am fost duşi în spatele frontului, la interogatoriu, aşa cum facem şi noi cu prizonierii. Ne-au întrebat dacă suntem din Hitlerjugend, la fel cum îi întrebăm şi noi dacă sunt comsomolişti. Fireşte, am zis că nici pomeneală, dar au descoperit că-i minţim pentru că un idiot de-al nostru nu-şi aruncase, pe şest, carne - tul. Atunci s-a schimbat calimera şi s-au pornit să ne înjure şi să ne ameninţe ca pe nişte adevăraţi criminali de război, dintr-aceia care schingiuiesc populaţia paşnică.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu