Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (10)

Violeta Nastasescu

Singapore

Oricine doreşte să simtă parfumul Orientului îndepărtat sau al Asiei în general va fi dezamăgit la Singapore. Eu una am fost de la bun început. După o ceremonie destul de simplă şi anostă, coloana de maşini a rulat pe autostrada modernă care lega aeroportul de oraş. Zona fusese despădurită pentru a face loc construcţiilor rezidenţiale şi centrelor comerciale, aşa încât pe tot parcursul drumului până la Singapore, peisajul era lipsit de fascinaţia pe care o produce Asia, fie că eşti în India, Indonezia, Nepal sau chiar Bangladesh.

In această privinţă, preşedintele şi soţia lui, indiferenţi la deosebirea subtilă dintre Singapore şi celelalte ţări asiatice, păreau să se fi adaptat fără dificultate atmosferei şi stilului din acel loc. Reşedinţa era confortabilă, iar programul oficial al vizitei, de o durată mai scurtă, fusese astfel conceput încât să rezerve pentru oaspeţi mai mult timp de odihnă şi relaxare. De asemenea, au părut să se obişnuiască repede cu conduita pragmatică şi efectivă a tuturor celor pe care i-au întâlnit - prim-ministru, miniştri, alte oficialităţi, reprezentanţi ai Protocolului şi ai personalului de securitate. Toţi abordau chestiunile de interes comun în mod direct şi cinstit, iar când îşi exprimau punctele de vedere şi interesele, vorbeau fără ocolişuri.

In timp ce eram de faţă la tratative şi îl urmăream pe nefericitul interpret care se lupta cu formulările tehnice şi cu terminologia economico-financiară, mi-am dat curând seama că britanicii îşi lăsaseră pecetea inconfundabilă în Singapore mai mult decât în orice altă fostă colonie. Lucrul era evident nu numai în purtarea negocierilor, ci şi în toate aspectele vieţii de zi cu zi. Dispunerea şi ornamentele hotelului de primă clasă erau eminamente britanice; diferitele feluri de mâncare şi specialităţile servite la restaurant nu difereau de cele de la Dorchester sau oricare alt restaurant din Londra; pajiştile, tufişurile şi grădinile din jurul elegantelor reşedinţe aminteau de cele de la Oxford, St. Albans sau oricare asemenea locuri.

Una dintre recepţii a fost organizată în aer liber pe o pajişte frumoasă care aducea cu cea pe care regina ţine tradiţionalele sale garden parties. Absolut nicio diferenţă. La mese erau servite feluri englezeşti, inclusiv cotletele, mazărea verde, ţelina şi brânza Stilton. Singurul fel local foarte controversat în rândul membrilor delegaţiei române au fost „cuiburile de rândunică”, pe care unii dintre noi nu le-am considerat prea apetisante. Ceauşescu a avut cuvinte de apreciere la adresa mâncărurilor servite, ceea ce m-a făcut să cred că s-a încumetat să guste din „cuib”. Eu, asemenea tuturor celorlalţi, am declinat politicos oferta de a mă desfăta cu rara delicatesă chinezească. Singura excepţie a constituit-o doctorul Nicolau, care, lipsit de inhibiţii, s-a servit cu tot conţinutul farfuriei sale, spre marea admiraţie a mesenilor.

Recepţiile la nivel înalt au fost, fireşte, onorate de prezenţa prim-ministrului şi a soţiei sale. Elena Ceauşescu, căreia îi făcea mare plăcere să deţină informaţii despre biografiile demnitarilor şi ale consoartelor lor, ştia câte ceva despre cuplul amintit. Prim-ministrul era chinez de origine, frumos şi inteligent. Soţia lui era englezoaică, la prima vedere searbădă. Cu toate acestea, era ceva la ea care o făcea atrăgătoare, plăcută şi comunicativă. Citându-mi pe scurt fişa biografică, Elena Ceauşescu m-a edificat că, în timpul anilor de studenţie petrecuţi în Anglia, chinezul s-a îndrăgostit de fată, a luat-o de nevastă şi a făcut-o astfel doamna şi stăpâna conacului din Singapore. Comentariul ei a fost: „Mă tot întreb ce-o fi văzut chinezul ăsta arătos la fata asta fără pic de sare şi piper?” Şi apoi, încercând să găsească o explicaţie: „Vezi tu, are ceva, în felul în care vorbeşte, ceva prietenos în purtare, şi calităţi feminine care te fac să o observi şi chiar să te atragă.” în cele din urmă a ajuns la ceea ce de fapt avea în minte: „Este ca nevasta lui Valentin. Nu-i deloc frumoasă, din când în când îi apare pe faţă un fel de roşeaţă, care îi dispare după tratament. Pe de altă parte, Valentin (aici, mama din ea vorbea cu mândrie) este frumos şi bine făcut. Dar ea a avut ceva care l-a subjugat şi acum e nevasta lui.” Apoi a continuat: „Când vin la noi în vizită, ea îmi spune: «Nu mă placi, se vede cât de colo!». Eu tac şi nu o contrazic, pentru că ce zice ea este adevărat.”

In timpul vizitării oraşului, „prima-doamnă” privea cu atenţie în jur şi asculta cu mare interes explicaţiile ghidului. Am păstrat pentru mine puţinul entuziasm faţă de conglomeratul congestionat de beton, oţel, sticlă şi plastic care, dacă făceai abstracţie de mulţimea pestriţă a locuitorilor, toţi de origine asiatică, putea fi găsit în orice alt loc de pe planetă, fără nicio deosebire. Acea implantaţie impersonală şi întrucâtva artificială se putea făli că este buricul financiar şi bancar al Orientului îndepărtat, dar dacă îl vedeai o dată nu mai aveai acel dor care te aduce înapoi la Agra, Jaipur sau Kathmandu. Dacă ai văzut un oraş ca Singapore înseamnă că le-ai văzut pe toate asemenea lui.

Dar nu am vrut să stric buna dispoziţie a niciunuia dintre demnitari. Nefiind în general interesat de culoarea locală, de acasă ori din alte ţări, unde vechile monumente erau considerate „vechituri” bune să fie demolate pentru a fi înlocuite cu kitsch-urile moderne şi inexpresive, cuplul prezidenţial a manifestat o admiraţi fără rezerve faţă de ce vedeau. Până şi ministrul de externe Ştefan Andrei, un om de altfel receptiv şi sensibil, s-a simţit ca acasă în Singapore. Ne aflam în aceeaşi maşină la întoarcerea de la recepţia ţinută în aer liber - Elena Ceauşescu preferase să se urce în limuzina soţului ei - şi, din cuvintele sale, mi-am dat seama că avea o impresie excelentă despre Singapore. De vreme ce criteriile sale de evaluare difereau de ale mele, 1-am lăsat cu părerile lui. In definitiv, cine eram eu să contrazic un ministru de externe?

Malaysia

In termenii distanţelor asiatice, cea dintre Singapore şi Malaysia este nesemnificativă, astfel că, după ce delegaţia şi-a luat rămas-bun de la gazdele singaporeze, a ajuns la Kuala Lumpur, capitala malaysiană, cât ai zice peşte. Cu toate acestea, distanţa mică ce separă cele două ţări făcea toată diferenţa, iar delegaţia s-a găsit din nou în ambianţa paradisiacă, străină Singapore-ului şi asemănătoare cu cea din Indonezia.

Preşedintele, Elena Ceauşescu şi principalii colaboratori au ocupat încăperile unei clădiri rezidenţiale, aidoma unui palat dintr-o carte de poveşti cu zâne. împrejurimile naturale pitoreşti, culorile vii ale vegetaţiei, florile şi păsările amplificau magia locului. Membrilor delegaţiei şi personalului tehnic nu le-a fost mai rău decât locatarilor de la palat. Hotelul internaţional de cinci stele în care am fost instalaţi, dotat cu camere confortabile, cu un restaurant de primă clasă şi cu o bucătărie rafinată, depăşea toate aşteptările. Remarcabil era faptul că, deşi hotelul era condus de o companie străină, decoraţiunile şi întreaga atmosferă păstrau intacte parfumul inconfundabil al ţării, arta şi cultura vechi de secole.

Programul a îmbinat în mod fericit utilul cu plăcutul - discuţii şi alte activităţi oficiale, pe de o parte, iar pe de alta, turul oraşului şi o croazieră de-a lungul coastei de la Kuala. Dificultatea acestui program, de altfel bine chibzuit, a constat în faptul că, în traficul aglomerat din centrul capitalei, coloana de maşini se întindea pe o distanţă atât de mare încât jumătate rula înainte, în timp ce a doua jumătate rămânea în urmă din cauza semafoarelor. Devenea astfel imposibil ca toţi miniştrii şi consilierii să ajungă în acelaşi timp, potrivit orarului strict din program. Aceeaşi situaţie a apărut în Brazilia şi s-a repetat după un tipic asemănător în Malaysia. In ambele cazuri, ghinionistul a fost domnul Ştefan Andrei. Ne întorceam de la un dejun oficial care trebuia să fie urmat de tratative la reşedinţă. Prima jumătate a coloanei, cu Nicolae şi Elena Ceauşescu şi alţi câţiva demnitari, ajunsese la timp pentru a începe acţiunea. Cealaltă jumătate a rămas blocată într-o succesiune de semafoare, ceea ce a făcut imposibil ca bietul Ştefan Andrei să răspundă la apel. Elena Ceauşescu nu înceta să-l sâcâie pe şeful Protocolului: „Unde e Andrei? Ce s-a făcut cu el? Căutaţi-1 şi aduceţi-l!” Intr-un târziu, asudat şi îngrijorat, ministrul de externe a intrat furtunos în sala de conferinţe, gâfâind şi încercând fără succes să explice cauza întârzierii. Mă aflam în sală, pregătindu-mă să-mi ocup locul aproape de Elena Ceauşescu, când domnul Andrei, încă îngrijorat, m-a abordat în şoaptă: „A întrebat de mine tovarăşa? Spune drept!” I-am spus drept: „A întrebat, şi încă cu glas tare!” „Ce puteam să fac, să sar din maşină şi să o iau la fugă? Aici este Kuala Lumpur. Nu suntem acasă, unde, când ea merge cu maşina prin oraş, toată circulaţia este oprită!” Adevărat, dar nu era căderea mea să o spun; în orice caz, m-am simţit bine să văd că avea destulă încredere în mine încât să facă un asemenea comentariu fără să se teamă că aş putea vorbi.

Deşi interesul meu în chestiunile abordate în timpul discuţiilor oficiale era minim, am fost impresionată de prim-ministrul malaysian şi de miniştrii săi, care manifestau o mare mândrie pentru succesul experimentului malaysian - realizarea unităţii ţării şi crearea unui stat tânăr, în plin avânt. Intr-adevăr, federaţia celor 16 state consta dintr-o uniune a câtorva grupuri etnice, fiecare aparţinând unor rase diferite şi având propria religie, cultură şi obiceiuri. Oameni de origine malaeză, indiană, indoneziană şi chineză găsiseră un teren comun de bună vecinătate, tovărăşie, toleranţă reciprocă şi, mai mult, determinare să conlucreze spre binele tuturor. Prim-ministrul a definit cheia succesului exemplar al Malaysiei într-un singur cuvânt: bună înţelegere. Dintre demnitarii români prezenţi la discuţii, acest postulat a fost auzit numai de cei care aveau urechi să audă. Nu prea mulţi.

Pe această temă s-au evidenţiat şi mai multe aspecte când preşedintele şi Elena Ceauşescu s-au întâlnit cu şeful federaţiei, care, pe plan local, era cunoscut cu titulatura de „sultan”. Deşi rolul său era pur nominal, toţi supuşii îl venerau ca pe propriul lor monarh; am văzut chiar pe unii, deţinând funcţii importante în stat, prosternându-se în faţa acestuia, atunci când li se permitea să se prezinte. Dar sultanul şi împărăteasa, ambii persoane încântătoare, au părut în timpul audienţei că nu dau prea mare importanţă statutului lor privilegiat, întrucât acesta era în orice caz de scurtă durată: fiecare şef al acestui stat compus era îndrituit să ocupe tronul onorific doar pentru cinci ani, după care reprezentantul unui alt stat al federaţiei îi lua locul. Sultanul râdea: „Eu am avut noroc. Gândiţi-vă că, la atât de multe state şi cu bărbaţi vârstnici aflaţi la cârma fiecărui stat, unii dintre ei nu au nicio şansă să trăiască atât de mult ca să poată spera ca într-o zi să le vină rândul. Aşa că, vedeţi, am avut noroc!”

Figura politică cheie, era fără îndoială prim-ministrul, de origine chineză, care avea abilitatea de a menţine echilibrul necesar între diferitele partide şi grupări ce constituiau arhitectura politică a Malaysiei. Soţia sa, tot de origine chineză, era o persoană stilată şi cultivată, care deţinea o poziţie onorabilă în societate datorită renumelui pe care şi-l câştigase ca eminentă doctoriţă. In timpul discuţiilor cu oaspeţii, a descris vizita pe care ea şi soţul ei au făcut-o în China. Concluzia ei era că, trăind într-un alt mediu social şi cultural, diferit de cel al strămoşilor lor, ei nu mai arătau şi nu mai vorbeau ca nişte chinezi veritabili. Până şi înfăţişarea lor era schimbată. Când mergeau pe străzile din Beijing auzeau comentariile celor din jurul lor: „Ne vorbesc limba, dar nu sunt chinezi ca noi.” Revenind la complexitatea societăţii malaysiene, ea spunea: „Imaginaţi-vă, această naţiune a noastră nu se opreşte niciodată din a mânca - în primul rând trebuie să pregătim o mare varietate de feluri de mâncare. Trebuie să ţinem seama că hinduşii nu consumă carne de vacă, musulmanii nu mănâncă preparate din porc, alţii au o altă dietă, dar toţi trebuie hrăniţi. In al doilea rând, lumea ia masa la ore diferite, astfel încât la noi în ţară veţi vedea că, în ansamblu, micul dejun, prânzul şi cina sunt servite cât e ziua de mare, fără încetare.”

Miniştrii care făceau parte din guvernul malaysian erau reprezentativi, în mod proporţional, pentru întregul mozaic de naţionalităţi şi grupuri etnice. Scopul lor era acela de a susţine neobosit avântul economic care garanta prosperitatea ţării. Imi amintesc că unul dintre miniştri, care era musulman, avea o soţie latino-americană. Consimţise să-l ia de bărbat şi să treacă la islamism cu o singură condiţie: casa lor să nu adăpostească mai mult de o singură soţie. Altfel, l-a asigurat ea, îşi va face bagajele şi se va întoarce la mama.

Recepţia dată la reşedinţă, unde au fost invitaţi şefii misiunilor diplomatice, s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor ca rafinament, bun-gust şi strălucire. Pregătindu-mă pentru acea
ocazie, mi-am ales o rochie de seară făcută la comandă în Bucureşti, dintr-un material dantelat. Cornelia, maseuză şi coafeză, mă urmărea cu privirea şi, văzând ce doream să îmbrac, m-a oprit: „Doamna Violeta, n-o puneţi pe dumneavoastră. Nici astă seară şi nici mâine seară. Niciodată cu ea de faţă. N-o să-i placă, rochia prea sare în ochi!” Avea dreptate. Am renunţat la idee, am pus rochia deoparte şi am scos alta, pe care Elena Ceauşescu o mai văzuse.

Nu ştiu cum s-au desfăşurat lucrurile în seara aceea, însă, după recepţie, toată lumea a dispărut, aşa încât, întorcându-mă la hotel, m-am aflat singură într-o limuzină enormă, condusă de un şofer în uniformă. In ascensor, bărbaţi şi femei elegante care veneau de la restaurant apăsau pe butoane potrivit etajelor la care doreau să coboare. Unul câte unul, toţi au părăsit liftul, cu excepţia unui domn occidental care părea mult prea dispus la conversaţie. A făcut o tentativă preliminară: „In vacanţă?” I-am aruncat o privire rece care l-a îngheţat brusc: „Pentru afaceri.” Am coborât din ascensor şi m-am dus direct în cameră. In acel moment mi-am jurat ca niciodată să nu mă mai aflu în locuri necunoscute fără a fi escortată de cei pe care mă puteam bizui.

In Malaysia, vizitatorii români au avut prilejul de a face cunoştinţă cu fenomene cu totul inedite pentru ei, ca, de pildă, conduita inteligentă a verişoarelor noastre, maimuţele, şi ploaia ecuatorială care se abătea asupra oraşului, din senin.

Avântul economic avea drept efect extinderea spaţiilor rezidenţiale în Kuala Lumpur în detrimentul zonelor împădurite din împrejurimi, care s-au restrâns considerabil ca urmare a despăduririlor. Lipsite de habitatul lor natural, maimuţele au luat drumul oraşului în căutare de hrană, invadând cu insolenţă gospodăriile şi subtilizând orice aliment care le venea la îndemână. Ca urmare a acestei îndeletniciri, învăţaseră să deschidă conserve. Nu le condamn. Dar rudele
lor bipede s-au gândit că verişoarele ar putea fi puse la treabă pentru a-şi câştiga existenţa în mod cinstit. Aşa încât le-au instruit pe furăcioasele maimuţe, care sunt mult mai agile, să se caţere în cocotieri, să culeagă fructele şi să le arunce pe jos, pentru a fi strânse de angajatorii lor. Retribuţia consta din banane sau alte fructe de care erau amatoare.

In privinţa ploii, stai confortabil în şezlong pe terasă, bucurându-te de lumina strălucitoare a soarelui de după-amiază; pe neaşteptate, nori ameninţători se adună deasupra oraşului, nu se ştie de unde, şi, dintr-o dată, eşti învăluit într-un întuneric ca noaptea; în acel moment începe o ploaie atât de puternică încât ai crede că un uriaş goleşte un butoi cu apă. Expresia „plouă cu găleata” nu-i nimic în comparaţie cu asta! La scurt timp după aceea, ploaia se opreşte tot atât de brusc cum a început, norii se risipesc ca prin farmec, întunericul este străpuns de razele soarelui, ai spune că, de această dată, uriaşul a aprins o lampă. Păsările încep să cânte din nou, iar natura se înviorează mai mult ca niciodată. A fost oare un vis? Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.


va urma