Picnic la marginea drumului (11)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Ţinea în faţă, cu am­bele mâini, un pahar înalt cu o băutură transparentă. Se chinuia mult, transpiraţia îi curgea pe faţa neagră-roşcată şi ochii însângeraţi aproape îi ieşiseră din orbite. Văzând că Redrick se uită la el, întinse paharul cu disperare şi parcă mugi sau scânci, deschizând larg gura ştirbă.
― Aştept, aştept, zise Redrick şi băgă sticla înapoi în frapieră.
Popândău' ajunse în sfârşit, îi dădu paharul lui Red­rick şi, cu o familiaritate timidă, îl bătu uşor pe umăr cu mâna sa paralizată.
― Mulţumesc, Dickson, spuse serios Redrick. Exact ce-mi     lipsea     acum.    Ca-ntotdeauna eşti la înălţime, Dickson.
Şi, în timp ce Popândău' dădea din cap bucuros şi se bătea cu mâna sănătoasă pe picior, Redrick ridică solemn paharul spre el, îl salută şi bău jumătate dintr-o înghi­ţitură. Pe urmă, se uită la Dina.
―  Vrei,  întrebă,  arătîndu-i paharul.
Nu-i răspunse. Împăturea o bancnotă pe jumătate, apoi încă o dată şi încă o dată.
― Lasă, că n-o să mori, îi zise. Papa are ...
Ea îl întrerupse.
― Va  să  zică,  l-ai  scos. L-ai cărat în spinare ca prostu' prin toată Zona ... Papă-lapte ce eşti! Ai scăpat aşa un prilej ...
Redrick, uitând de pahar, o privea perplex. Ea se ridică şi se apropie, călcând banii împrăştiaţi. Se opri în faţa lui, înfigându-şi pumnişorii strânşi în şoldurile alunecoase, unduitoare, acoperindu-i tot universul cu corpul ei minu­nat ce mirosea a parfum şi a transpiraţie dulce.
― Uite-aşa ar face cu voi în jurul degetului, idio­ţilor ... Uite-aşa ... pe oasele voastre, capete seci. Aşteaptă, aşteaptă mult şi bine. Chiar şi-n beţe o să umble pe tărtăcuţele voastre. O să vă arate încă ce înseamnă mila şi dragostea de frate! ţipa Dina. Harta şi capcanele, aşa-i? Dobitocule! După mutra ta pistruiată văd că ţi-a promis. Aşteaptă, că-ţi dă el hartă. Iartă, Doamne, sufletul tâmpit al roşcovanului  Redrick   Prostu' ...
Atunci Redrick se ridică, fără grabă, şi îi trase o palmă cu putere. Tăcu brusc, căzând ca secerată pe iarbă şi îşi îngropă faţa în palme:
― Imbecilule ... Roşcovane ... mormăia neinteligibil. Să pierzi un aşa prilej ... Aşa un prilej ...
Redrick, privind-o, termină de băut din pahar şi fără să se întoarcă i-l pasă Popândăului. Nu mai avea ce    să    discute    aici.    Într-adevăr, Zona îi dăduse lui Sterviatnik nişte copii excepţionali, iubitori şi respectuoşi. Ieşi pe stradă şi reuşind să prindă un taxi, îi spuse şoferului să-l ducă la "Borj".
Trebuia să termine cât mai repede toate treburile şi apoi să doarmă în neştire. Pica de somn, în faţa ochilor totul plutea, iar, până la urmă, cedând, aţipi şi se lăsă cu tot corpul pe servietă. Se trezi numai atunci când şoferul îl scutură de umăr.
― Am ajuns, mister.
― Unde suntem? întrebă buimac. Doar ţi-am spus să mă duci la bancă.
― Nu, mister. Aţi vrut să mergeţi la "Borj"! Uite şi "Borjul".
― Bine, bine, cedă Redrick. Oi fi visat ceva.
Plăti şi coborî cu greu, abia târându-şi picioarele amor­ţite. Asfaltul se încălzise deja şi se făcuse foarte cald. Redrick simţea că transpirase tot, gura îi era cleioasă şi parcă puţea, ochii îi lăcrimau. Înainte de a intra, se uită în jur. Strada era pustie la ora asta, ca de obicei. Pră­văliile de peste drum nu se deschiseseră încă şi chiar "Borjul" era practic închis acum. Dar Ernest era la post. Ştergea paharele, uitându-se mohorât la trei tipi ce stăteau la un pahar de vin, la o măsuţă din colţ. Pe celelalte măsuţe, stăteau aruncate scaunele întoarse, iar un negru pe care nu-l cunoştea, în sacou alb, ştergea pe jos. Un alt negru se încovoia sub greutatea unor lăzi cu bere pe care le căra în spatele tejghelei. Redrick veni la tejghea, puse pe ea servieta şi salută: "Bună ziua!". Ernest mor­măi ceva neprietenos.
― Dă-mi bere, zise Redrick şi căscă.
Ernest trânti pe tejghea o halbă goală, scoase din fri­gider o sticlă, o deschise şi răsturnă conţinutul în hajbă. Redrick, căscând şi acoperindu-şi gura cu palma, începu deodată să se uite fix la mâna lui Ernest. Tremura. Gâtul sticlei se ciocni de câteva ori de halbă, în timp ce Redrick îşi ridică privirea mirată spre faţa lui Ernest. Pleoapele lui grele păreau complet coborâte, gura mică i se schimo­nosise, iar obrajii graşi îi atârnau. Negrul cu mătura râcâia sub taburet, pe lângă picioarele lui Redrick, tipii din colţ se certau cu răutate şi patimă pentru nişte curse de cai. Negrul care căra lăzile îl îmbrânci cu fundu' pe Ernest aşa de tare încât acesta era gata-gata să se prăbuşească. "Coloratul" mormăi nişte scuze, iar Ernest întrebă cu o voce sugrumată.
― Ai adus?
― Ce s-aduc?
Redrick se uită peste umăr şi văzu cum unul dintre tipi se ridică molcom de la masă şi se îndreptă spre ieşire. Se opri în uşă şi îşi aprinse o ţigară.
― Hai să vorbim, îl îndemnă Ernest.
Negrul cu mătura se oprise între Redrick şi uşă. Doar Cremă-de-ghete se putea compara cu un negru aşa de barosan, numai că acesta din urmă era de două ori mai lat.
― Hai să mergem, zise Redrick şi luă servieta. Som­nul îi dispăruse şi ochii parcă i se mai limpeziră.
Se duse după tejghea, strecurându-se pe lângă negrul cu lăzile de bere, care se lovise probabil la mână pentru că îşi sugea degetul. Se uita la Redrick pe sub sprâncene. Şi ăsta era un negru vânjos, cu nasul rupt şi cu urechile tocate. Ernest intră în camera din spate şi Redrick îl urmă, pentru că acum toţi trei tipii stăteau la ieşire, iar negrul cu mătura se postase în faţa uşii depozitului din camera, din spate. Ernest se dădu la o parte şi, cocoşân­du-se, se aşeză pe un scaun de lângă perete. De la o masă, se sculă căpitanul Quarterblood, galben şi suferind, iar de undeva din stânga apăru un tip solid de la ONU, cu casca trasă pe ochi. Acesta din urmă îl pipăi cu palmele sale uriaşe peste tot corpul. Se opri, lângă buzunarul drept, scoase boxul şi îl împinse încet spre căpitan. Red­rick se apropie de masă şi puse servieta pe ea.
― Putoare! Ce-ai făcut, putoare? îl întrebă perplex pe Ernest.
Acesta mişcă din sprâncene, abătut, şi dădu din umeri. Totul era clar. În uşă, stăteau deja amândoi negrii şi rân­jeau. Nu mai era altă uşă, geamurile erau închise şi, colac peste pupăză, ferestrele aveau gratii groase şi solide.
Căpitanul Quarterblood, cu faţa schimonosită de dez­gust, scotoci în servietă cu ambele mâini şi aşeză pe masă două "biberoane" micuţe, nouă "baterii", şaisprezece "stropi negri" de diferite mărimi în pachetul de polietile­nă, doi "bureţi" în excelentă stare şi un borcan cu "lut sifonat".
― În buzunare mai ai ceva? întrebă încet căpitanul Quarterblood. Hai, scoate!
― Târâtură, scrâşni Redrick. Scârnăvie.
Bagă mâna la piept şi azvârli pe masă pachetul de bancnote. Acestea se răspândiră în toate părţile.
― Hait. Mai ai?
― Ia-i, ia-i, urlă Redrick, smulgând din buzunar al doilea teanc şi aruncându-l pe  jos.  Haleşte-i  şi  să-ţi  stea-n gât!
― Mda, foarte interesant, spuse calm căpitanul Quar­terblood. Acum ridică-i şi dă-mi-i.
― Dumnezeu să ţi-i dea, îi răspunse Redrick pu­nându-şi mâinile la spate. Să  ţi-i  strângă  slugoii  tăi. Şi-n definitiv, ridică-i singur.
― Adună banii, stalker, insistă Quarterblood, fără să ridice glasul. Îşi propti pumnii în masă şi se aplecă uşor înainte.
Au tăcut câteva secunde, privindu-se drept în ochi, apoi Redrick, mormăind o înjurătură, se lăsă pe vine şi începu să strângă în scârbă banii. Negrii din spatele lui chicoteau, iar tipul de la ONU îi aprobă pufnind pe nas.
― Nu mai pufni, bă, că-ţi zboară mucii, îi strigă Red­rick.
Se târa deja în genunchi, culegea fiecare hârtiuţă, apro­piindu-se tot mai mult de inelul din cupru înnegrit, ce stătea culcat într-o scobitură din parchet, plină de  mur­dărie.  Se  răsuci într-o parte ca să-i vină mai uşor. Striga încontinuu înjurături murdare, toate pe care şi le amin­tea, şi dacă nu mai ştia le inventa pe loc. Când sosi mo­mentul, tăcu, se agăţă de inel şi opintindu-se îl trase în sus cu toată puterea. Nici nu se trânti bine capacul de podea, că Redrick deja sărise cu capul înainte, în pivniţa de vinuri, în întunericul umed şi rece.
Căzu în mâini, rostogolindu-se, sări apoi în picioare şi se năpusti înainte, deşi nu vedea nimic, bizuindu-se doar pe amintiri şi noroc. Gonea prin trecerea îngustă dintre stivele de lăzi, smulgându-le şi dărâmându-le în fugă, au­zind cum se prăbuşeau cu zgomot şi se îngrămădeau în urma lui. Aluneca mereu, fugind pe trepte nevăzute până când se aruncă cu tot corpul în uşa acoperită cu tablă ruginită. Aceasta sări din balamale cu un scrâşnet sinis­tru şi se pomeni în garajul lui Ernest. Tremura tot şi respira greu, avea ochii înecaţi în pete roşii, sângerii, iar inima se zbătea greu, cu bătăi bolnăvicioase, stându-i parcă în gât şi înăbuşindu-l. Nu se opri însă nici o secundă, ci se repezi imediat într-un colţ îndepărtat, unde ză­cea un munte de vechituri. Îl dărâmă cu mâinile zdrelite şi scoase la iveală o spărtură în peretele garajului, acolo unde erau smulse câteva scânduri. Se culcă pe burtă şi se târî prin gaură, auzind cum se rupe ceva din haina lui, dar deja nu-l mai interesa nimic. Era în curtea strâmtă ca un şanţ, plină cu lăzi de gunoaie. Se aruncă printre ele, îşi dădu jos haina care se rupsese şi îşi aruncă cra­vata. Apoi se cercetă în grabă să vadă cum arată, îşi scutură pantalonii şi sări în picioare. Străbătu în goană curtea şi se aruncă într-un tunel strâmt şi urât mirositor care dădea într-o curte vecină. Îşi încorda auzul în timp ce fugea, dar sirenele încă nu se auzeau şi atunci începu să fugă şi mai repede, speriind băieţii care se fereau din calea lui. Se strecura printre rufele întinse, se târa prin spărturile gardurilor putrezite, vrând să iasă cât mai re­pede din acest cartier, până când căpitanul Quarterblood nu-l va încercui. Cunoştea împrejurimile ca pe propriul buzunar. În copilărie, se jucase şi hoinărise prin toate aceste curţi, subsoluri, spălătorii părăsite şi depozite de cărbune. Avea aici cunoscuţi şi chiar prieteni, iar în alte împrejurări ar fi putut să se ascundă şi să stea chiar o săptămână întreagă. Dar nu pentru asta "a evadat cu neruşinare de sub arest, câştigând dintr-o dată douăspre­zece luni în plus".
A avut mare noroc. Pe strada 7 se desfăşura, urlând şi ridicând praful, o demonstraţie a unei asociaţii oare­care ― vreo două sute de oameni la fel de ciufuliţi şi neîngrijiţi ca şi el, ba chiar şi mai rău, de parcă toţi s-ar fi strecurat abia acum prin spărturile din garduri şi ar fi răsturnat lăzile de gunoi, şi, în plus, ar fi petrecut înainte o noapte zbuciumată într-un depozit de cărbune. Răsări de sub un gard, se aruncă în mulţime şi, dând din coate, călcând în picioare, primind pumni după ceafă şi nerămânând nici el dator, o străbătu pieziş, până ajunse de partea cealaltă a străzii. Acolo se strecură din nou pe sub un gard exact în momentul în care, în faţă, se auzi vuietul binecunoscut şi detestabil al patrulelor care îi obligă pe demonstranţi să se oprească şi să se strângă ca o armonică. Dar acum ajunsese în alt cartier şi căpi­tanul Quarterblood nu putea şti în care anume.
Redrick ieşi spre garajul său în dreptul depozitului de aparate radio-TV, însă trebui să aştepte un timp până când muncitorii terminară de încărcat un camion cu tele­vizoare aflate în cutii mari de carton. Se cuibări în tufi­şurile pipernicite de liliac, în faţa peretelui înalt şi lipsit de ferestre al casei vecine, îşi trase sufletul puţin şi fumă o ţigară. Trăgea din ea cu sete, stând pe vine şi reze­mându-se cu spatele de tencuiala aspră a brandmauerului. Din când în când, ducea mâna la obraz ca să-şi potolească tresăritul nervos, în timp ce se gândea, se gândea şi iar se gândea. Când auzi claxonul camionului cu muncitori care tocmai se târa după un gard, Redrick începu să râdă şi spuse încet în urma camionului: "Mulţumesc, mă băieţi, că m-aţi oprit, prostul de mine, şi că mi-aţi dat timp de gândire". Şi din acest moment începu să se mişte repede, dar calm şi îndemânatic de parcă lucra în Zonă.
Intră fără zgomot în garajul său, printr-o intrare se­cretă; dădu la o parte bancheta şi băgă mâna în coş. Scoase cu grijă pachetul din sac şi îl strecură la piept. Pe urmă, luă dintr-un cui o haină veche şi roasă, îşi îndesă pe cap o şapcă jegoasă şi unsuroasă pe care o găsi într-un colţ. Printre crăpăturile din poarta garajului se strecurau în semiîntunericul din garaj raze subţiri de lumină pline de praf strălucitor. În curte, copiii ţipau veseli şi cu patimă şi tocmai vroia să plece   când   recunoscu dintr-o dată vocea fetiţei sale. Atunci se apropie de cea mai mare crăpătură şi, un timp, se uită cum Maimuţica se agită ţinând în fiecare mână câte un balon şi cum alerga în jurul leagă­nului nou. Trei baborniţe, vecinele lui, croşetau stând pe bancă şi, uitându-se din când în când la Maimuţica, strân­geau din buze cu răutate şi comentau de zor, cotoroanţele naibii, iar copiii ... nimic. Se jucau cu ea ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Nu degeaba le făcuse un tobogan de lemn, o căsuţă pentru păpuşi şi leagănul ... Ba chiar şi banca asta pe care se răstigniseră cotoroanţele, tot el o făcuse. "Ei bine, lasă", murmură şi se îndepărtă de cră­pătură, privi pentru ultima oară garajul şi ieşi prin in­trarea secretă.
La marginea de sud-vest a oraşului, lângă o benzină­rie părăsită, la capătul Străzii Minerilor, se afla o cabină telefonică. Numai Dumnezeu ştie cine o mai folosea acum, pentru că în jur erau numai case părăsite. Mai departe, spre sud, se întindea până la orizont terenul viran al fostei gropi de gunoi a oraşului. Redrick se aşeză în umbra cabinei, direct pe pământ, şi strecură mâna în groapa de sub ea. Simţi mânerul pistolului prin hârtia prăfuită şi unsuroasă. Cutia de zinc cu cartuşe era tot la locul ei, la fel şi săculeţul cu "brăţări" şi portofelul vechi, cu do­cumente false. Ascunzătoarea rămăsese nedescoperită. Pe urmă îşi dădu jos haina de piele şi şapca şi băgă mâna la piept. Stătu un minut întreg cântărind în palmă capsula de porţelan ce conţinea o moarte sigură, inevitabilă, şi din nou simţi cum i s-a strâns şi a început să-i zvâcnească obrazul.
― Măi, Schuhart, murmură fără să-şi audă vocea. Ce faci, canalie? Cu chestia asta or să ne sugrume pe toţi ... Îşi apăsă cu putere obrazul ce tresărea violent, zadarnic însă. Ticăloşilor, zise tare, gândindu-se la muncitorii care încărcaseră camionul cu  televizoare.  Dacă  nu mi-aţi fi stat în cale, o aruncam înapoi în Zonă şi nici dracu n-o mai vedea.
Se uită în jur cu tristeţe. Deasupra asfaltului crăpat tremura aerul fierbinte, geamurile caselor părăsite îl pri­veau parcă neprietenos, iar pe terenul viran alergau drăcuşori de praf. Era singur. "Prostii, zise cu hotărâre. La urma-urmei fiecare pentru el, doar Dumnezeu e pentru toţi".
Grăbindu-se ca să nu se răzgândească din nou, puse containerul în şapcă, pe care o înfăşură apoi în haina de piele. Pe urmă se ridică în genunchi, se sprijini cu tot corpul de cabină şi o aplecă puţin. Aşeză bine pachetul gros în groapă, în care mai rămăsese mult loc liber. Lăsă cabina încet la loc, o zgâlţâi cu ambele mâini, şi se ridică scuturându-şi palmele.
― Şi cu asta, basta. Şi fără discuţii.
Intră apoi în căldura apăsătoare a cabinei, băgă o monedă în aparat şi formă un număr.
― Guta, spuse el. Te rog, nu te-ngrijora. Iarăşi m-au prins. Auzi cum suspină şi atunci se grăbi să-i zică: Sunt fleacuri. Vreo şase-opt luni acolo ... şi cu vizite ... Trecem noi şi prin asta, iar fără bani n-o să rămâi. Îţi trimit eu ... (Ea tot tăcea.) Mâine or să te cheme la poliţie şi acolo o să ne vedem. S-o aduci şi pe Maimuţica.
― N-o să fie percheziţie? întrebă cu glas stins.
― N-are decât să fie. Acasă totul e curat. Lasă, că totul o să fie bine. Ţine coada sus ... Te-ai măritat cu un stalker, aşa că nu mai plânge. Deci ne vedem mâine ... Şi ţine minte. Nu te-am sunat. Te-am pupat.
Aruncă receptorul şi câteva secunde strânse din ochi cu toate puterile, scrâşnind din dinţi de-i ţiuiră urechile. Introduse altă monedă şi formă din nou un număr.
― Vă ascult, zise Răguşitu'.
― Schuhart la telefon. Ascultă-mă atent şi nu mă întrerupe.
― Schuhart? se miră foarte natural Răguşitu'. Care Schuhart?.
― Nu mă întrerupe, ţi-am mai zis. M-au prins, însă am reuşit să fug. Acum mă duc să mă predau. Primesc vreo doi ani jumătate sau trei şi soţia o să rămână fără bani. Să aveţi grijă să nu sufere de nimic. Înţeles? Te mai întreb o dată: ai înţeles? ... Nu departe de locul unde ne-am întâlnit prima dată este o cabină telefonică. E sin­gura pe-acolo, aşa că n-o să greşeşti. Porţelanul ăla stă sub ea. Dacă-l vreţi, îl luaţi. Nu-l vreţi, nu-l luaţi. Dar soţia mea să nu ducă lipsă de nimic. O să mai lucrăm împreună şi dacă mă-ntorc  şi  aflu  că  ai trişat ... Nu te sfătuiesc. E clar?
― Am înţeles totul. Mulţumesc. După o pauză, Răguşitu' întrebă: Poate vrei un avocat?
― Nu. Toţi banii îi dai soţiei. Salut!
Puse receptorul jos, se uită în jur, ieşi din cabină, îşi vârâ mâinile adânc. În buzunarele pantalonilor şi plecă, fără grabă, în sus, pe Strada Minerilor, printre casele pustii şi cu uşile încuiate, bătute în scânduri.
― Nu este exclus.


va urma