De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (8)

Silviu Brucan

Episodul Tămădău

Alexandru Singer: 
Cum s-a trecut la desfiinţarea partidelor politice şi la teroarea instaurată de Gheorghiu-Dej?


Silviu Brucan: 
Semnalul luptei pentru desfiinţarea partidelor de opoziţie a fost „lovitura de la Tămădău“, din 14 iulie 1947. Incă la începutul lunii iulie, conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc primise din Occident, de la dr. C. Gafencu, prin fiul fruntaşului PNŢ, Emil Haţieganu, un mesaj cu privire la organizarea fugii în stăinătate a unui grup de lideri, în vederea formării unui guvern român în emigraţie. Zborul urma să fie efectuat cu două avioane IAR-30. Poliţia secretă a regimului a aflat de acest proiect de la unul dintre piloţii contactaţi de complotişti în acest scop şi, în momentul în care fugarii începeau să se îmbarce în cele două avioane, au apărut agenţii de poliţie, care au procedat la arestarea următorilor: Ion Mihalache, vicepreşedinte al PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea, cu soţia, Ilie Lazăr, fruntaş al PNŢ, şi alţii.

Evident, s-a făcut mare tămbălău în jurul tentativei de trecere frauduloasă a frontierei, etichetată imediat drept act de „trădare naţională". Au fost organizate zeci de mitinguri populare, la care se cerea desfiinţarea PNŢ, judecarea fugarilor şi arestarea celorlalţi conducători ai PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu. Bineînţeles, chiar aşa s-a procedat, cu toate formele legale.

La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor le-a ridicat imunitatea parlamentară deputaţilor naţional-ţărănişti, presa PNŢ, în frunte cu oficiosul Dreptatea, a fost interzisă, iar Iuliu Maniu a fost arestat şi condamnat la închisoare. La 30 iulie, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, PNŢ a fost dizolvat.

Tot în această perioadă s-au înfiinţat Gulagurile din România, de la Piteşti, Aiud s.a. Acţiunea pentru eliminarea oricărei opoziţii organizate în ţară a culminat cu actul de la 30 decembrie 1947, prin care Regele Mihai era silit să abdice sub presiunea exercitată de Petru Groza şi Gheorghiu-Dej.

In schimb, avea loc, în februarie 1948, Congresul de unificare a Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat, prin care se realiza „unitatea politică a clasei muncitoare din România". De fapt, preludiul acestei unificări politice şi organizatorice avusese loc la 1 mai 1944, când se constituise Frontul Unic Muncitoresc din aceleaşi două partide. Cuvântul de deschidere a fost rostit de liderul socialist Ştefan Voitec, raportul politic a fost prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar raportul la proiectul de statut al Partidului Muncitoresc Român a fost susţinut de alt lider socialist, Lothar Rădăceanu.

In acest fel se încheia procesul de organizare a sistemului politic de tip stalinist din România.


Alexandru Singer: 
Să ne oprim puţin asupra luptei pentru putere în PCR.


Silviu Brucan: 
Principalul conflict politico-ideologic dintre Gheorghiu-Dej şi „grupul exterior moscovit", condus de Ana Pauker, s-a ivit în jurul strategiei colectivizării agriculturii. Până atunci se mai ciocniseră într-o serie de chestiuni ca Sovromurile, numărul considerabil de consilieri sovietici aduşi de Ana în toate ministerele şi instituţiile, selecţionarea cadrelor şi, în special, preferinţa pentru oameni de dincolo de Prut în posturi importante (Chişinevschi, Pantiuşa, Misa Postanski, Nicolski şi alţii). Dar, în problema colectivizării, ciocnirile au fost aprinse şi violente, şi s-au concentrat în jurul documentului de partid adoptat de Plenara CC din 3-5 martie 1949. Am lucrat la acest document şi îmi amintesc că Dej era în favoarea „întovărăşirilor", ca o formă de cooperativizare în care se păstra proprietatea ţăranilor recent împroprietăriţi şi se preconiza doar întovărăşirea lor pentru a putea fi folosite maşinile agricole şi tractoarele pe suprafeţe întinse. Ana şi Luca insistau însă asupra trecerii directe şi urgente la un tip de colhoz, gospodăria colectivă, citându-1 mereu pe Lenin cu celebrul lui avertisment împotriva micii gospodării ţărăneşti, care generează capitalism zi de zi şi ceas de ceas. A învins „grupul exterior", chiar dacă documentul Plenarei era străbătut încă de spiritul mai rezonabil al lui Dej, care şi el socotea „întovărăşirea" doar ca o formă de tranziţie spre colectivizare.

Abia la Plenara CC din 29 februarie -1 martie 1952 Gheorghiu-Dej a socotit că era destul de bine instalat la putere pentru a se răfui cu „grupul exterior moscovit", denunţându-i „activitatea fracţionistă, antipartinică şi antistatală"; mult mai târziu, în 1961, el a dezvăluit în public faptul că, din cauza celor trei, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80 000 de ţărani, în majoritate ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată".

Dintre „fracţionişti", numai Vasile Luca a fost judecat şi condamnat la ani grei de închisoare, unde a şi murit. Ana Pauker a fost tratată cu îngăduinţă şi a murit de bătrâneţe în patul ei din casa situată în cartierul Cotroceni, iar Teohari Georgescu a funcţionat mulţi ani ca director al întreprinderii Poligrafice „13 Decembrie**, unde mi-a tipărit o carte - Originile politicii americane - în condiţii grafice excepţionale. In sfârşit, era în meseria lui.

„Sentimentalnîi celovek“

In 1951, a avut loc o importantă întâlnire Stalin-Gheorghiu-Dej la Moscova. La ordinul lui Stalin se dezlănţuise în democraţiile populare o adevărată vânătoare de vrăjitoare. De data asta nu mai era vorba de „duşmani de clasă“, care se impunea să fie eliminaţi, iar în concepţia stalinistă aceasta însemna eliminarea fizică, ci de vechi comunişti, eroi ai rezistenţei împotriva fascismului, dintre care unii luptaseră în Războiul Civil din Spania sau în maquisul francez. Adică se repeta scenariul faimoaselor procese din anii 1930, de la Moscova, împotriva vechilor bolşevici Troţki sau Buharin, acuzaţi de „deviere de dreapta" sau „deviere de stânga", ceea ce nu părea suficient de convingător, din care cauză ele se împleteau invariabil cu acuzaţia de trădare sau spionaj în favoarea puterilor imperialiste. Stalin ţinea morţiş să exporte nu numai modelul sovietic propriu-zis, ci şi toate anexele, iar la loc de cinste, între acestea, se situa neîndoielnic ceea ce s-a numit „procesul-spectacol", în care vedetele erau chemate să joace un rol bine definit în scenariul respectiv. Regia trebuia să conducă procesul de aşa manieră, încât, indiferent de acuzaţia care se aducea, ultimul act era mărturia, eroul fiind nevoit să-şi mărturisească crima. De regulă, asta nu reducea cu nimic nici vina, nici sentinţa, care nu putea să fie decât capitală. Singura deosebire privea tematica ideologică a acuzaţiei care trebuia adaptată la noile condiţii istorice. Nu mai putea fi vorba de deviere de dreapta sau de stânga, care erau depassees. Pentru democraţiile populare era conceput un fel de cocteil între titoism, sionism şi cosmopolitism, toate trei fiind în egală măsură de nocive şi primejdioase pentru soarta socialismului mondial. Rămânea însă de actualitate împletirea organică a spionajului cu trădarea în slujba imperialismului, fără de care devierea ideologică n-avea nici un sens şi nici nu putea fi subvenţionată.

Bulgaria inaugurase seria cu arestarea lui Traicio Kostov, fost secretar general al PC în clandestinitate. A urmat Lăszlo Rajk, fruntaş al luptei ilegale în Ungaria, apoi ministru de interne în guvernul comunist în Albania, Koşi Xoxe, fusese ministru de interne şi vicepreşedinte de consiliu, dar cel mai spectaculos a rămas cazul lui Rudolf Slânsky, secretar general al PC Cehoslovac, despre care există dovezi că arestarea lui a fost ordonată de Stalin personal. După cum se vede, Stalin avea o slăbiciune specială pentru conducătorii de partid din ilegalitate, dar în România nu mai avea ce face, deoarece i-o luase Pantiuşa înainte, ucigându-1 pe Ştefan Foriş, încă în 1946. Oricum, istoricii sovietici subliniază că Stalin se ocupa personal de procesele amintite, considerându-le ca o confirmare a aberantei sale teze teoretice că în socialism lupta de clasă, departe de a se potoli, se ascute.

In acest context general, vizita lui Gheorghiu-Dej era, de fapt, o chemare la raport. Stalin şi-a exprimat uimirea că în toate democraţiile populare au fost descoperiţi şi arestaţi agenţi ai titoismului şi sionismului internaţional, numai în România nu s-a întreprins nimic în această direcţie. „Doar aveţi şi voi în posturi importante - a continuat Stalin - oameni care au luptat în Spania şi Franţa, unde serviciile de spionaj englez şi american erau extrem de active." Gheorghiu-Dej a replicat că avem tovarăşi care au luptat în Spania şi Franţa, dar ei sunt devotaţi partidului şi prieteni ai Uniunii Sovietice.

Stalin s-a declarat foarte nemulţumit şi a pus problema dacă nu cumva lui Gheorghiu i-a slăbit vigilenţa revoluţionară şi se lasă dus de sentimente. Atunci, Miron Constantinescu a sărit şi a pronunţat cuvintele fatidice: On sentimentalnîi celovek (E un om sentimental). Apoi a adăugat: „Trebuie să fie şi la noi o mână de fier."

Stalin s-a uitat atent la Miron, l-a măsurat din cap până în picioare şi i s-a adresat lui Gheorghiu: „Da, dragă Gheorghi Afanasievici, trebuie o mână de fier."

Când mi-a relatat Dej scena, am înţeles că Miron este un om terminat, deoarece mi-a repetat fraza pe care o pronunţase şi când aflase că Lucreţiu Pătrăşcanu, la un chef cu mai mulţi tovarăşi, declarase: „Ce, Ghiţă trebuia să fie conducătorul partidului? Eu trebuia să fiu!" Fraza lui Gheorghiu era: „încă din închisoare mi-am dat seama că nu e bine să se joace nimeni cu conducerea de partid." Suna ca o sentinţă şi eram foarte neliniştit, atât în privinţa lui Lucreţiu, cât şi a lui Miron, căci ţineam la amândoi. Dar ce i-o fi. venit lui Miron, că intervenţia lui apărea într-adevăr ca o autopropunere. Il ştiam ambiţios, dar nici chiar aşa!

De fapt, Gheorghiu a luat în serios avertismentul lui Stalin. A urmat o campanie de demascare a cosmopolitismului şi de verificare a trecutului membrilor de partid, care a avut ca rezultat excluderea a circa 400 000 de membri din rândurile partidului. Si, bineînţeles, el a avut grijă ca toate acestea să-i fie aduse la cunoştinţă lui Stalin.

Publicistica stalinistă a lui Brucan

Alexandru Singer: 
Vi s-a reproşat deseori că în anii în care eraţi la Scânteia aţi scris articole pline de venin la adresa „partidelor istorice“ şi chiar aţi semnat un articol prin care cercaţi moartea lui Iuliu Maniu. Ce aveţi de spus în această privinţă?


Silviu Brucan: 
Tot aşa cum am recunoscut cu francheţe că am fost stalinist, recunosc şi faptul că am scris articole în stil stalinist. Dar articolul de care pomeniţi constituie un episod tipic perioadei în care se discuta „procesul comunismului", asupra căruia merită să ne oprim.

O redactoare a ziarului România liberă a publicat în numărul din 3 aprilie 1992 o notă în care cerea includerea mea în acest proces pentru activitatea de la Scânteia. Drept probă decisivă era invocat un articol:
Da! Nici o cruţare! Bandiţii Manisto-Salasişti! 
pe care l-aş fi publicat în Scânteia numărul 823 din 17 mai 1947. Titlul mi s-a părut cam ciudat, ceea ce m-a făcut să cercetez colecţia ziarului. Am constatat astfel că titlul adevărat este:
Da! Nici o cruţare!, restul fiind adăugat cu scopul vădit de a-i conferi o direcţie incriminantă. Procedeul era necinstit şi, în baza dreptului la replică, m-am adresat redactorului-şef al ziarului, cerându-i să publice punerea la punct. Acesta a refuzat să publice scrisoarea mea, recurgând la un vicleşug nedemn: a extras din scrisoare o singură frază şi a îngropat-o într-o rubrică de ştiri colective, fără titluri. Din fericire, scrisoarea a fost publicată în Libertatea din 18/19 aprilie 1992. In această scrisoare, arătam: „Am recitit articolul încriminat şi pot spune că l-aş semna şi astăzi, probabil cizelând puţin stilul. Era vorba de atitudinea faţă de rămăşiţele fascismului. Garda de Fier şi legionarii, iar ziarelor naţional-ţărăniste şi liberale li se reproşa că invocă omenia şi toleranţa pentru a-i salva pe fascişti de la pedeapsa ce li se cuvenea." încheiam scrisoarea cu următoarea frază: „Cinstit vorbind, împotriva mea puteau fi invocate articole cu adevărat reprobabile, de care astăzi îmi este ruşine, aşa cum am declarat încă din 1988, într-un interviu cu Nestor Rateş la «Europa liberă»."

Imi aduc aminte, de pildă, că am scris un articol mârşav despre Iosip Broz Tito, în perioada în care acesta era ţinta atacurilor staliniste din presa sovietică. Şi au mai fost şi altele de acest gen în publicistica mea stalinistă.


va urma