Naționalism economic cu pene

Miron Damian

”Naționalism economic” este expresia folosită la noi și aiurea, pe care adepții o acceptă cu entuziasm, ba chiar o promovează. Alteori, după tipic, capătă calificări. Devine ”ultra-naționalism”, ”naționalism extremist” sau ceva asemănător, în ideea că o expresie fără sens îl capătă atunci când o subliniezi apăsat, sau că o prostie se corectează atunci când o scrii cu majuscule. În realitate, dicționarul are expresii foarte potrivite pentru măsurile promovate de discursul așa-zis ”naționalist” din domeniul economic. E vorba de intervenție sistematică și masivă a statului în economie, proliferare de reglementări și taxe, politici de protecționism și subvenționare, încălcare arbitrarie a dreptului la proprietate, autarhism. Sigur, promotorii lor spun că toate astea ar fi menite să servească ”națiunea”, cum o vor fi definind-o fiecare, și că de asta reprezintă ”naționalism”. O parte din ei, pot presupune, sunt sinceri în pretenția asta. Dar a denumi un program politic, sau orice altceva, după intenția declarată a autorului, și nu după efectul lui real și palpabil, este ceva lipsit de orice noimă. Gândiți-vă cum ar fi dacă am face asta în domeniu penal. Pe scurt, aceste politici nu pot fi naționaliste, altfel decât cu pene, sau cu ghilimele, pentru simplul fapt că efectul lor este ruinător, fix pentru națiunea căreia, zice-se, i-ar fi dedicate.

Fundamentul lor teoretic, dacă ceva de acest gen poate fi identificat, este încredințarea că legile sau orice realități economice pot fi controlate, dictate ca atare de stat. Îmi pot închipui un politician român din actualul parlament, înarmat bineînțeles cu diplome și doctorate, ținând un astfel de discurs: ”Am permis să se aplice în țara noastră principiul nedeterminării al lui Heisenberg, în ideea că mecanica cuantică are viitor; și ne mai gândim dacă să abrogăm sau nu legea gravitației. Dar când vine vorba de chestiuni economice, strategice, aici ca reprezentanți ai națiunii trebuie să punem piciorul în prag. Legea lui Gresham nu se va aplica pe teritorul României, nu primim ordine de la Bruxelles! O să suspendăm și legea cererii, și a ofertei, că doar nu de asta am stat vreme de milenii pavăză la porțile Occidentului. Se va decreta creșterea economică. Institutul de Statistică trebuie să înceteze să raporteze deficit bugetar sau inflație, fiindcă ambele sunt invenții străine, neconstituționale…” Și așa mai departe. Iar pe această bază teoretică se așează mai departe raționamentul ce sprijină acest program politico-economic. Un raționament care, în alte contexte, reprezintă una din definițiile acceptate ale nebuniei: încredințarea că făcând un același lucru poți obține un rezultat fundamental diferit.

Luați în calcul realitatea asta: după 27 de ani de relativă libertate, inclusiv în domeniu economic, în România ”naționalismul economic” nu duce nici pe departe lipsă de promotori, fie că vorbim de domeniul comentariului public, al presei sau al politicii. Din contră, de fapt. Este optica dominantă în acest domeniu, o găsim ușor expusă și în ziare ”quality”, unele chiar de profil, și în discursul public al unor oameni cu diverse titluri și diplome, și în rândul partidelor principale. O găsim în programe politice, în numeroase proiecte de legi și în legi deja adoptate, cele mai multe fără vreo opoziție internă. Extremismul în această privință stă mai degrabă în stilistica și insistența discursului decât în diferențe de fond; și, suplimentar, în cât de departe ar fi dispuși să meargă ”extremiștii” în direcția asta față de ”moderați”. Pentru că există o opoziție majoră, care vine din apartenența recentă la Uniunea Europeană și în general la Occident. Nu, de fapt vine din prețul pe care o mare parte din români îl pune pe această apartenență. Versiunea delirant-conspiraționistă a discursului ”naționalist” spune într-o formă sau alta că programul lor politic e blocat pentru că există o cabală externă anti-românească, și pentru că politicienii au trădat interesul național în favoarea ei. Or, realitatea verificabilă este că majoritatea politicienilor îi sunt favorabili, iar dacă cineva a trădat ”naționalismul” aceștia au fost românii înșiși. Națiunea.

Dar există în schimb o țară unde el a triumfat, o victorie categorică, de dată foarte recentă. Există un stat care l-a pus în practică, sistematic și fără jumătăți de măsură: Venezuela. Implicare masivă a statului în economie? Bifat. Eliminarea tuturor elementelor străine? Bifat. Cu exproprierile de rigoare? Cu. Proliferare de reglementări și taxe? Bifat. Prețuri ”corecte”, stabilite și impuse de stat? Bifat. Subvenționarea masivă a prețului resursei naturale, pe plan intern? Bifat. Nu cred că le-a scăpat nimic important de pe listă. Regimul ”patriotic” Chávez-Maduro a înfrânt toate cabalele externe și a pus în practică la modul plenar viziunea ”naționalistă”, și în economie și în alte domenii. Totul întru dezvoltarea multilaterală și propășirea poporului venezuelean… care, în consecință, nu mai are cu ce se șterge la fund. Mă tem că nu folosesc aici o figură de stil. Venezuela are o lipsă cronică de produse de bază, inclusiv hârtia igienică. Cititorilor mei care au trecut de o vârstă o să le sune probabil cunoscut: pe hârtie populația are venituri suficiente cât să-și permită produsele astea, doar că ele lipsesc din magazine. Regimul pretinde că e subminat din interior de trădători care refuză să le pună în vânzare. Foarte ciudat. Dacă n-au reușit să abroge legile economice și să scoată înafara legii inflația și penuria, în schimb guvernarea de la Caracas a făcut ilegală raportarea ei mediatică – poate că dacă nu se vede atunci nici nu există. Acum câțiva ani, într-un puseu particular de naționalism cu pene, președintele Chávez a vrut ca țara să aibă propria ei oră, și a legiferat-o. Succesorul său a revocat recent măsura, căci noul fus orar revoluționar consuma curent. Iar în Venezuela e penurie și de curent, care e întrerupt la nivel național patru ore pe zi.

Pot specula, tot pe baza comparației cu România de acum 27 de ani, că și poporul venezuelean se va sătura curând de atâta propășire națională pe burta goală și în întuneric, și va schimba cu forța regimul de acolo, dacă acesta nu va pleca de bună voie. Pot spera să învețe ceva din experiența proprie, sau a altora; și să nu mai încerce să pună în practică aceleași idei politice sperând la un rezultat fundamental diferit. Pot spera asta pentru Venezuela și pentru România.