ORBITOR (61)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

A doua zi casa era iarăşi la locul ei, ca şi Soile, ca şi Herman, care, strîngînd în pumni mereu aceleaşi două bare de fier for­jat, o privea, aşteptînd momentul în care ea avea să-ntoarcă din nou capul. După multe seri de aşteptare, cînd memoria plastică a metalului pe care-şi ţinea mîinile produsese deja defor­mări adînci, şanţuri şi riduri pe suliţele de fier, aşa că amprentele lui se vedeau acolo ca pe nişte batoane de plastilină, un zîm-bet timid se imprimase şi pe faţa Soilei la vederea lui Herman, semn că o nouă fiinţă, alături de mamă, de păianjen şi de enig­maticul doctor, pătrunsese în viaţa ei. O nouă cută adîncă, verti­cală, apăruse însă şi între sprîncenele mamei, care-ntr-una din seri, cu carafa în braţe, se îndreptase încet către Herman, îl cer­cetase cu privirea fără să-i spună o vorbă şi se-ntorsese să-şi ude muşcatele. Ghiveciul uneia era spart, şi Herman putu să vadă, acolo unde lipsea un mare ciob de argilă, că floarea n-avea pă­mînt deloc, ci tot spaţiul din ghiveci era ocupat de rădăciniţe palide, filiforme, împletindu-se strîns ca un ghem de vinişoare şi păstrînd forma ghiveciului chiar şi acolo unde peretele lui lip­sea. Floarea patetică se hrănea nu doar cu stropii gelatinoşi din carafă, ci şi cu o tulbure suferinţă. În seara următoare Herman deschisese poarta de fier şi pătrunsese-n grădină.

Se aşezase, adînc gîrbovit, pe banca Soilei şi rămăseseră toată seara unul lîngă altul, privind înainte, ea cu mîinile-n poală, el cu mîinile pe genunchi, simţind pe toată suprafaţa palmelor tex­tura uşoară a costumului cenuşiu, de vară, pe care nu-l mai îm­brăcase de mai bine de zece ani. Costumu-i era larg, făcea peste tot cute, căci alcoolul îi împuţinase trupul văzînd cu ochii, dar apele lui tandre, semilunele de ocru şi acaju ale materialului de bună calitate îi dădeau lui Herman o încredere-n sine sinuci­gaşă, pe care altfel n-avea unde s-o caute. Şi-n serile-acelea era atît de proaspăt ras, încît pielea feţei îi devenise sticloasă, aproa­pe ivindu-i muşchii striaţi dedesubt, nervii şi glandele salivare, încetase să bea, ca să nu ofilească femeia dulce de alături cu damful lui, şi parfumul cu care se dăduse, o colonie ieftină pen­tru după ras, îl împiedicase cîteva seri la rînd să simtă mireas­ma uleioasă de regina-nopţii pe care Soile o-mprumutase pe as­cuns (avea să afle el mai tîrziu) de la mama ei, al cărei budoar de femeie singuratică adăpostea un număr surprinzător de fla­coane şi creme, rimeluri şi rujuri, cleşti de curbat genele şi seringi de umflat buzele cu parafină, droturi pentru făcut bucle, pensule pentru pudrat obrajii, reţele pentru prins părul, precum şi şifoniere-ntregi de lenjerie intimă de dantelă, roşie, neagră şi sidefie, portjartiere complicate ca nişte harnaşamente, sutiene cu perniţe-n interior, chiloţi ca nişte mici triunghiuri mătăsoase susţinute de aţişoare şi ciorapi de plasă ghemuiţi în ei înşişi, în cutii de pantofi, ca nişte broaşte rîioase. Dar în budoarul mamei Herman pătrunsese mult mai tîrziu.

Urmaseră seri fericite. Herman îi vorbise Soilei şi ea-i răspun­sese, şi vocea ei Herman şi-o amintea, "o ştiusem dintotdeauna, Mircea, voce de băiat dinainte de adolescenţă, voce dulce şi hîrîită de scopit, cu tonuri grave intersectate de mici triluri angelice, voce de rusalcă şi de păianjen. Înainte ca măcar să des­chidă prima dată gura îi auzisem vocea şi-i ştiam cuvintele. Vo­cea ei ajungea în aer păstrînd rezonanţa tuturor oaselor ei de hîrtie, în vocea ei îi vedeai scheletul fragil, uguind ca un diapa­zon. Vocea ei te fascina şi-apoi, după o nanosecundă, te-nspăimînta de parcă ai fi dansat cu cea mai dulce femeie din lume şi i-ai fi dat şuviţele aurii de păr peste ureche ca să-i săruţi lobul călduţ, cu perlă, dar ai fi zărit brusc două labe puternice de pă­ianjen ieşindu-i din duetul auditiv, dintre pînzele sidefii întinse-n întreaga ureche. Crede-mă că înainte să-şi spună numele ştiu­sem că se numeşte Soile şi înainte să-mi povestească istoria ei o ştiam de parcă eu aş fi născocit-o, aşa cum uneori visez că ţin în mînă o carte minunată, scrisă de mine cîndva, fără să-mi pot aminti cînd am scris-o..." Vorbeau acum, în serile încă reci de primăvară, pînă cînd se-ntuneca, şi în crepusculul galben apărea mama Soilei, cu aceeaşi carafă udă, plină cu apă galbenă, învîr-tejită, şi atunci Herman o lua pe Soile de mînă ― mîna ei grăsuţă, umedă, inertă, fără amprente ca un pîntec de peşte ― şi-o con­ducea spre uşă, pe cînd casa-ncepea deja să tremure de flacăra furioasă a sutelor de muşcate. Fata intra, urmată de mama ei, care trăgea uşa lent în urma lor ca un astronaut, şi Herman ră-mînea singur, luminat orbitor de focurile de purpură ce se-nălţau tot mai sus, scanîndu-i corpul ca lampa unui copiator, pînă ce casa, smulsă ca o măsea din temeliile ei, se ridica măreaţă şi Her­man aproape că-şi dădea ochii peste cap urmărindu-i zborul. O dată chiar, globii ochilor lui albaştri, forţaţi de atîta privit în sus, balansaseră violent către interior, şi Herman privise adînc în propriul lui creier. Văzuse atunci, doar pentru o clipă, un palat îngheţat de marmură albă, plin cu fluturi. De-atunci ştiuse că statuile au ochii goi pentru că toate privesc în propriul îor creier, în palatele goale şi vaste ale ţestelor lor. După ce casa Soilei dispărea în văzduh (unde, în ce Ierusalim ceresc îşi petre­ceau noaptea cele două femei?), Herman mai rămînea, uneori, în grădina năpădită de bozii şi de scaieţi, privind groapa dezolantă unde fusese fundaţia casei. Pe stradă mai trecea cîte-un tram­vai, clopoţind către intersecţie, cîte-o patrulă de miliţie, cîte un vagabond singuratic. Cîte-o somnambulă goală, cu părul buclat înăturînd asfaltul de praf şi de flori risipite de liliac. Groapa era grosolană, cu margini de pămînt pline de pupe de cărăbuşi, cu ţevi smolite traversînd-o ca nişte rădăcini de copaci. Fundul nu i se vedea, dar o scăriţă de ciment, cu trepte din care ieşeau fiare-ndoite, ducea către adînc. Herman o coborîse de cîteva ori, şi găsise sub casă tunele lungi şi întortocheate, unele barate de gratii mucede, străvechi, altele ducînd tot mai adînc, pînă ce aerul devenea fierbinte şi vuitor ca flacăra lămpilor cu acetilenă. Doar cîteva şerpuiau cuminte, aproape orizontal, cu cîte-un bec la fiecare zece paşi, de parcă te-ar fi-ndemnat să le urmezi. Printr-unul dintre ele rătăcise Herman o noapte-ntreagă, pe sub becurile încărcate de praf, împiedieîndu-se de mortăciuni pu­trede, ca s-ajungă-n cele din urmă în faţa unei uşi stacojii, bătute-n nituri de fier, fără clanţă şi bortă a cheii. Lipise urechea de uşă, şi lemnul ei se dovedi călduţ ca un pîntec de femeie. Din spatele lui venea un zgomot inconfundabil, deşi înăbuşit de seîndura buretoasă. Era vîjîitul insistent, înfiorător, pe care-l auzeai cînd aşteptai la dentist, alături de chipuri străine, răsfo­ind vechi reviste de modă. Ştiai că în curînd burghiul de la capă­tul braţului articulat avea să-ţi urle şi ţie în dinţi şi în creier. Aici huruitul era însă continuu, pulsator, şi nu se-auzea nici un clin­chet de instrumente, nici o voce care să spună liniştitor: "clă­tiţi... scuipaţi..." Herman ştia că în blestematele noastre vremi turbina dentistului fusese folosită ca instrument de tortură, şi-şi imaginase acolo, în faţa uşii care vibra, scene insuportabile: dinţi vii, sănătoşi, sărind în ţăndări, limbi şi buze sfîrtecate, urlete de infern, şorţuri de călău stropite de sînge. Se-ntorsese-n grabă şi urcase scara de ciment a gropii la timp ca să vadă cum Peste Bucureşti albeşte de ziuă.

"Este cu zece ani mai tînără decît mine, se apropie de patru­zeci şi n-a cunoscut pîn-acum nici un bărbat. N-a ieşit din casă decît cu mama ei, la cumpărături şi, rar, în centru, la medic. E doctorul ei, chirurgul care-a operat-o chiar de la-nceput. Pentru ea, el nu-i un bărbat, ci un fel de divinitate. Drumurile spre el, o dată pe an, i se par adevărate procesiuni, pelerinaje fabuloase, singurele ei sărbători. Şi ea, şi mama ei se pregătesc jumătate de zi pentru ele. De ce merg acolo şi ce se petrece cu adevărat acolo mi-a fost imposibil să desluşesc, căci cum poţi şti cum trece, pe banda lui Mobius, adevărul în ficţiune şi, în definitiv, minunatule Pilat, «ce este adevărul?» Pot să cred, din spusele ei, că doctoru-i pune-n faţă planşe cu fluturi de cerneală, căci cunosc testul Rorschach, dar nu mai cred că în multicolora planşă X ea vede mereu icoana Arhanghelului Mihail şi îngenunchează în faţa ei. Pot crede că, hipnotizată, ea-şi aminteşte prima co­pilărie şi se zbate să-şi smulgă inima din piept, dar că-n timpul acestei transe pluteşte goală în mijlocul camerei, între podea şi tavan, şi că medicul, ghemuit sub ea, îi lipeşte de omoplaţi stetoscopu-ngheţat... Că, privindu-se pe ecranul de la radio­grafie, şi-a văzut oasele, şi toate erau colorate, toate de altă culoa­re, clavicule vişinii, coaste de aur, vertebre pastelate ca o ghir­landă de flori, femure verzi pal, craniul bălţat ca o hartă politică şi doar hioidul, singurul os nelegat de celelalte, transparent ca o agrafă de sticlă..." Mai povestea cum la sfîrşitul consultaţiei ea ieşea pe culoar, unde aştepta pe un taburet cu perniţă moale. Atunci auzea-ntotdeauna, după o vreme, zgomote nedesluşite din cabinet, ce culminau cu suspinele şi apoi gemetele adînci ale mamei, strigăte răguşite pe care Soile nu le-nţelegea şi care-o speriau de moarte. Dar mama apărea apoi, severă şi liniştită ca-ntotdeauna, şi se puteau întoarce atunci, mereu pe aceeaşi rută, acasă. Căci tot restul zilelor şi-l petreceau acasă. Trăiau amîndouă din pensia de urmaş după tatăl Soilei, mort în 1949, cu cîteva luni înainte de naşterea ei. Pentru că avea nume german, Ingo Bach fusese ridicat după război şi dus la muncă-n Urali. Acolo se-mbolnăvise de scarlatină şi ceruse să fie repatriat. Şi-ntr-un fel fusese, căci, temîndu-se de boala contagioasă, ruşii-l scoseseră pe poarta lagărului, doar în zdrenţe, fără nici un ban, fără să ştie precis unde se află, doar că era-n miezul Rusiei şi îi ziseseră: "Pleacă!" Şi Ingo străbătuse, numai el ştia cum, toată Rusia, din sat în sat, din izbă-n izbă, şi ajunsese acasă şi apucase să se vindece, s-o cunoască pe mama Soilei, să se căsă­torească şi s-o lase-nsărcinată înainte de-a fi arestat de autori­tăţile române. În 1948 a fost scos din casă noaptea, interogat, torturat (dac-ar fi să-l crezi pe străinul care-mpărţise cu el celu­la cîtăva vreme, şi care i-a făcut apoi, cu mare fereală, o vizită mamei Soilei) şi dat apoi dispărut, fără urmă şi fără explicaţii. Din singura poză cu Ingo îţi zîmbea straniu un bărbat neobiş­nuit de înalt, slab, cu oase fragile. Înainte de-a muri, îl rugase pe acel prieten să-i spună soţiei lui că vrea ca fata ce-avea să se nască (dar cum ştiuse că-avea să fie fată? Nu dăduse, oricum, nici un nume de băiat) să aibă numele Soile, ca al unei rude, de mult răposate, ce fusese, pare-se, artistă de circ. Soile era un nume finlandez, emana frig şi o lumină de auroră polară. Mama ei nu era nici ea o oarecare. Dar aici lucrurile erau mai tulburi. Oricum, la mare nevoie (cînd se strica acoperişul, cînd se descărcau lemnele-n curte şi cînd mergeau, o dată pe an, la doctor) scotea din bufet o lădiţă cu străvechi bijuterii şi alegea-mpre-ună cu Soile cîte-un lănţug încurcat cu o sută altele sau cîte-un bob preţios montat în argint şi, după ce le stropea cu lacrimi, ieşea să le vîndă unui bătrîn şi de-ncredere anticar, care se ocupa şi cu alt negoţ, mai primejdios. Aşa se face că femeile nu sufe­riseră niciodată vreo lipsă, că Soile putuse merge la o şcoală spe­cială unde-nvăţase ― ce? ― împreună cu alţi zece copii speciali, fiecare închis ermetic în lumea lui. Şi că mama îşi permitea fan­tezii stranii, care pe Herman îl fascinaseră încă din prima seară cînd, pe neaşteptate, după ore petrecute-n amurg, lîngă Soile, fusese invitat "la o linguriţă de dulceaţă" şi pătrunsese prima dată în casa vineţie de pe Tunari.


"Dumnezeul dumnezeilor dumnezeilor dumnezeilor mă-ti de Dumnezeu! Pastele şi grijania mă-ti de Dumnezeu!" Jean parcă-nnebunise. Ţopăia cu faţa spre cer, cu limba scoasă de-un cot, cu mîinile depărtate de trup ca un titirez. Încerca să prindă-n gură cît mai mulţi stropi din ploaia cu soare, venită din senin pe alee şi de care, ca să se adăpos­tească, copiii fugiseră sub marele castan de sub ţîşnitoare. Fie­care strop era mare cît un bob de strugure şi cînd izbea asfal­tul praf os crăpa într-o coroniţă de apă sclipitoare. În cîteva secunde părul şi faţa plină de pistrui a lui Jean, ca şi bluza lui decolorată de-atîta purtat, se umpluseră de apă. "Ei, m-a trăznit?" se-ntoar-se el, fleaşcă dar triumfător, la ceilalţi. "Unde dracu să existe? în lună? Pe planeta Marte?" Se certase-nainte cu Vova, care zisese că totuşi el crede în Dumnezeu, fiindcă trebuia să fie cineva care făcuse lumea. "Mamaie zicea că el vede tot şi, să ve­deţi, cînd am fost pe la ea la Bacău săream io în pat şi cîntam aia cu «Fecioara Maria,/ Cît e ea de sfîntă,/ Şi-uită fecioria/ La un chil de ţuică», şi mamaie m-a auzit şi mi-a zis că Maica Dom­nului o să mă pedepsească. Şi nu ştiu cum am sărit dup-aia din pat şi mi-am scrîntit piciorul..." Atunci rîsese Jean de el şi ieşise-n ploaie ca să strige porcăriile alea către Dumnezeu. Lui Mircişor, care acum se chinuia să rupă o bucată de iască de pe scoarţa cas­tanului, nu-i plăceau deloc înjurăturile, dar se gîndea că, de vre­me ce Dumnezeu oricum nu exista, n-avea nici o importanţă. Deja între frunzele copacului se formaseră ciorchini de castane mici, verzi, cu ţepişorii încă moi. Ploaia dăduse jos cîteva cren­guţe, şi Luci şi Sandu se chinuiau să desfacă fructele cu unghiile. Înăuntru aveau ceva alb, moale, o castană încă neformată. Dac-ar fi fost şi Paul cu ei, sigur ar fi-ncercat s-o mănînce. Paul rnînca orice: zmoală, boabe roşii otrăvitoare, măciulii de chi-brite... Prindea muşte şi le lăsa să-i bîzîie-n gură... "Auziţi", făcu Jean, "cică Lemn a murit şi s-a dus în iad, şi Scaraoţchi dup-o vreme se duce la Dumnezeu şi-i spune: «Dumnezeu, nu ştiu ce, uite, mi-ai trimis pe nebunul ăsta de Lemn şi s-a apucat să facă revoluţie cu dracii mei, nu mai e de trai, ia-mi-l de pe cap!» Şi Dumnezeu cică «Bine, adu-l aici să stau de vorbă cu el». Şi Scaraoţchi l-a adus pe Lemn să stea de vorbă cu Dumnezeu, şi au vorbit ei ce-au vorbit, şi dup-aia s-a-ntors Scaraoţchi şi face: «Ei, Dumnezeu, ai vorbit cu Lenin?» Şi Dumnezeu cică: «Nu Dumnezeu, tovarăşul Dumnezeu, şi dacă vrei să ştii Dum­nezeu nici nu există!» Hă, hă, hă, rîseră toţi copiii: cum să spună însuşi Dumnezeu că el nici nu există?

Jean de la opt spunea cele mai haioase bancuri. În rest, nu era mare lucru de capul lui, era murdar şi jerpelit, nici nu-nvăţa la şcoala lor... Dar fiindcă spunea mereu cîntece şi bancuri, une­ori copiii îl căutau şi făceau roată-n jurul lui, mai ales cînd şefii grupului, Mimi şi Vali, nu erau pe-acolo. Tatăl lui Jean lucra la circ, dar nu era circar, ci un fel de tractorist acolo, căra remorci şi barăci pe roate dintr-un loc într-altul. Dar era bine că lucra acolo, fiindcă-i lăsa să intre la menajerie fără bani, altfel ar fi trebuit să dea cîte-un leu. Dar cînd ieşea Mimi, de pildă, toţi trebuiau să se joace numai ce vroia el: gardiană zece-zece, capra cu figuri, lapte-gros... Mama-i spusese lui Mircea să nu se joace niciodată lapte-gros, că era un joc foarte periculos, puteai să ră-mîi deşelat toată viaţa. Dar nici capra nu era chiar uşoară. Se-ncepea cu capră nouă, cînd se punea unul capră şi toţi săreau sim­plu peste el. Dar dacă Mimi avea oftică pe el, sărea după aceea primul şi striga: "Căderea ursului din lună!" Şi se prăbuşea cît putea pe spinarea celui care se pusese capră. Toţi ceilalţi făceau la fel ca el. Sau striga "Furculiţele!" şi-şi înfigea ghearele-n spa­tele lui. Ceilalţi copii îşi înfigeau şi ei ghearele. Dar dacă Mimi striga, să zicem, "Săritura leului turbat!", cel care era capră pu­tea fi aproape sigur că a scăpat, fiindcă atunci făceau sărituri de pe loc, şi mereu se găsea cineva care să sară mai puţin decît el.  a se punea atunci capră. Mircea nu era printre cei mai importanţi în gaşcă. Primii erau Mimi şi-apoi Vali, fiindcă erau cei mai mari şi ca vîrstă, şi ca putere. Mimi era frate cu Lumpă, o leşinătură de ţigănuş plin de muci pe care-l băteau toţi, căci lui Mimi nu-i prea păsa de el. Tatăl lor era beţiv şi mama hoaţă de bu­zunare. Avea un obraz dolofan şi altul scobit de i se vedea prin el maxilarul. Dar cînd ieşea din puşcărie era foarte elegantă. Mimi făcea colecţie de pachete de ţigări şi avea şi un arici viu, pe care-l scotea cîteodată afară, în spatele blocului. Îi dădea să mănînce salată. Cînd era-n toane bune, spunea un fel de po­veşti, toate la fel, despre un soldat român care se lupta cu hitleriştii. A omorît întîi cîinele lui Hitler, apoi pe fratele lui şi-n cele din urmă îl omorîse şi pe Hitler, dar pe Hitler degeaba-l omorai, trebuia ars, ca să nu mai rămînă nimic din el, fiindcă dacă mai rămînea fie şi o singură celulă, din ea se făcea alt Hitler. Şi soldatu-ăsta se luptase, aşa, cu vreo zece Hitleri, pe unu-l omo­rîse doar cu şuturi în fund (avea el nişte bocanci speciali, cu boturi de fier, ascuţite), pe altul îl aruncase de la etaj şi se zdro­bise de căştile armatei române adunate sub balcon... Mă rog, şi după aceea se-nsura cu fata lui Hitler, o ţipă foarte frumoasă pe care-o chema Berta, adoptată de Hitler dintr-un orfelinat românesc, căci el nu putea să aibă copii. Vroise să facă o armată de femei nemţoaice şi s-o pună pe fiică-sa general peste ele, dar ea nu vroise. Şi Berta-i spusese soldatului român unde-şi ţinea Hitler avuţiile furate de la toate popoarele: într-un lac foarte adînc din România. Soldatu-şi făcuse un submarin, scosese co­morile din lac şi le dăruise României. Vroiseră să-i dea bani şi decoraţii pentru asta, dar el nu primise.

După Mimi venea Vali, un băiat drăguţ, tăcut, de care se te­meau toţi, nu se ştie de ce. Într-o zi-l apucase aşa, se suise pe faţada blocului, ţinîndu-se de ţevile de gaze şi ajunsese pînă la etajul patru. Âştia doi erau şefii. Veneau apoi Luţă şi Marţaganul, căruia i se mai zicea şi Ţacu, şi Flocică de la şapte. Taică-su stropea cu furtunul terenurile de tenis de la "Dinamo". Ăştia ştiau nume de echipe şi jucători, puteau spune oricînd cine era extremă stîngă la UTA sau la Tractorul Braşov, între cine şi cine a fost finala mondialelor, cine-a dat golurile... Îi dispreţuia foarte tare pe cei mici, care nu ştiau fotbal. Jucau toată ziua fotbal cu nasturi, aveau multe echipe complete, Germania, Spania, Brazilia... Mircea era de rangul trei, cu Luci, băiatul peltic şi cîrlionţat al ofiţerului de la Scara 3, Vova şi frati-su Paul (primul cuminte ca o fetiţă, celălalt mare golan, frumos şi bălai), Dan Nebunul, Jean... Cei mai proşti erau Simfonia şi Lumpă. Urmau apoi fetele, care nu prea contau. Ele nu făceau decît să cînte la nesfîrşit "Zăresc trei prinţi călare", să alerge-n cerc la "Printre munţi şi printre văi" şi să deseneze pe asfalt sau pe poarta morii prinţese colorate, cu coroniţe şi rochii ca nişte clopote, de sub care ieşeau vîrfurile ascuţite ale pantofilor. Cînd le făceau tocuri, le desenau atît de caraghios, încît părea că bietele prinţese merg doar pe tocuri, cu tălpile-n aer, ca pe catalige. Băieţii se mai ui­tau cui îi dădeau ţîţele sau ce fund are Silvia, ce bulane are Iolanda... De Mona, sora lui Simfonia, le era frică la toţi ca de dracu.


va urma