Maitreyi (7)

Mircea Eliade

― Dar pomul? întrerupse Chabù... Ce-a zis pomul?

― Acela nu era un pom fermecat şi n-avea darul vor­birii: aşa că n-a zis nimic.

― Dar de ce trebuie să fie fermecat ca să poată vorbi? întrebă Chabù.

Mă simţii puţin încurcat şi-mi spusei în gînd: panteism.

― În sfîrşit, aşa e povestea; nu toţi pomii au suflet, numai cei fermecaţi.

Chabù vorbi ceva foarte aprins cu Maitreyi, şi pentru întîia dată regretai că nu le înţeleg deloc limba. Erau su­nete dulci, italieneşti, şi vocale prelungite, parcă dintr-un moment în altul ar fi trebuit să se continue în cîntec.

― Ce spune? mă adresai eu către Maitreyi.

― Mă întreabă dacă pomul ei are suflet. Eu i-am spus că toţi pomii au suflet.

― Dar are ea un pom al ei?

― Nu e chiar pom. E arbustul din curte, acela cu ra­murile pe balustrada verandei. Chabù îi dă în fiecare zi de mîncare: turtă şi prăjituri, şi firimituri din tot ce mă-nîncă ea.

Eram fericit şi-mi repetam în gînd: panteism, pan­teism. Mă gîndeam ce documente rare am eu în faţă.

― Bine, Chabù, dar pomul nu mănîncă turte.

― Dar eu mănînc! răspunse ea foarte mirată de ob­servaţia mea.

Mi se părea că descoperirea aceasta nu trebuie pier­dută, şi, pretextând că mă duc să fumez o pipă, mă coborîi în odaia mea. Închisei uşa cu bara şi scrisei în jurnal: "Prima discuţie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gîndirii ei. Un copil care a cetit prea multe. Astăzi, pe terasă, o întâmplare penibilă cu povestitul. Sunt incapabil să spun poveşti; probabil, jena mea de tot ceea ce e ino­cent şi naiv. Revelaţia a fost Chabù, un suflet panteist. Nu face deosebire dintre sentimentele ei şi ale obiecte­lor; de pildă, dă turte unui pom, pentru că ea mănîncă turte, deşi ştie că pomul nu poate mînca. Foarte inte­resant."

După ce am însemnat în jurnal acele cîteva linii, m-am întins pe pat şi m-am lăsat în voia gîndurilor. Nu ştiu ce îndoieli m-au străbătut atunci, căci m-am ridicat după cîteva minute, am redeschis jurnalul şi ani adăugat: "Poate mă înşel...".

Seara am lucrat cu inginerul în biroul lui. Înainte de a ne despărţi, îşi rezemă mîna de umărul meu şi-mi spuse:

― Soţia mea ţine foarte mult la d-ta, Allan. Vreau să te simţi aici ca la d-ta acasă. Poţi circula în voie prin toate odăile. Noi nu suntem ortodocşi şi nu avem gineceu. Dacă ai nevoie de ceva, te rog spune-i soţiei mele sau Maitreyiei. Cred că sunteţi destul de buni prieteni...

Întîmplările acestei zile mă ispiteau să spun "da". Îi mărturisii totuşi dificultăţile mele.

― Orice fată indiană se poartă aşa cu un strein...

Începu apoi să-mi povestească. O dată, trebuind să ia ceaiul la legaţia italiană, consulul a voit să ajute pe Maitreyi să traverseze o curte interioară ― căci ploua şi nu aveau decît o singură umbrelă ― şi i-a luat braţul. Atît a speriat-o pe Maitreyi gestul acesta al unui necu­noscut, încît a rupt-o la fugă prin ploaie, a ieşit în stradă, a sărit în maşină şi nu s-a oprit din plîns pînă în Bhowanipore, după ce s-a repezit în braţele mamei. Şi asta se întîmplase numai cu un an înainte, cînd Maitreyi avea aproape 15 ani şi trecuse examenul de matriculaţie la Universitate, şi se pregătea pentru Bachelor of Arts. Altă dată, cînd o familie europeană îi invitase în lojă la operă şi un tînăr elegant încercase să-i apuce mîna, în întunerec, Maitreyi îi spuse la ureche, destul de tare ca să audă ve­cinii: "Am să te bat cu papucul peste gură!" Panică. Loja, în picioare. D-na X "(numele ei este prea cunoscut în Calcutta pentru a-l putea menţiona aici) a intervenit. Discuţii, explicaţii, scuze.

― Am făcut vreo greşeală de gramatică? întrebă Maitreyi.

Aceasta mă făcu să rîd cu poftă, deşi mă întrebam dacă fata aceasta ascunde inocenţă ori un perfect rafinament, cultivînd humorul şi amuzîndu-se pe spinarea noastră. Gîndul acesta îmi venea mereu în minte de cîte ori, în urmă, o ascultam vorbind sau îi auzeam rîsul din cele­lalte odăi.

― Nu ştii că Maitreyi scrie versuri? mă întrebă, foarte mîndru, inginerul.

― Îmi închipuiam numai, i-am răspuns:

Descoperirea aceasta mi-o făcea oarecum antipatică.

Toate fetele scriu versuri, şi toţi copiii-minune. Înţelegeam că inginerul vrea să-şi scoată fata un soi de copil-minune, şi aceasta mă dezgusta. De cîte ori mai înainte îmi spu­sese: "Maitreyi are geniu!", şi în acele zile o priveam cu oarecare ciudă. Poate de aceea e atît de încrezută, re­flectam eu.

― Scrie poeme filozofice, care îi plac foarte mult lui Tagore, adaogă, observîndu-mă.

― Da? (Mă prefăcui cît mai indiferent.)

Cînd coboram scările, o întîlnii pe Maitreyi ieşind din bibliotecă.

― Nu ştiam că eşti poetă, vorbii cu un ton pe care îi voiam ironic.

Se roşi şi se rezemă de zid. Începea să mă supere sen­sibilitatea aceasta bolnăvicioasă.

― La urma urmelor, nu e nimic rău dacă scrii ver­suri, adăogai. Totul e să le scrii frumoase.

― De unde ştiţi că nu sunt frumoase? mă întrebă jucîndu-se cu volumul pe care îl adusese din bibliotecă.

― Nu mă îndoiesc. Mă întrebam numai ce poţi şti d-ta din viaţă ca să scrii poeme filozofice.

Se gîndi o clipă, apoi începu să rîdă. Rîdea tot mai sincer, apăsîndu-şi braţele pe sîni cu un gest ciudat de pudoare.

― De ce rîzi?

Se opri deodată,

― N-ar trebui să rîd?

― Nu ştiu. Nu înţeleg nimic. La urma urmelor, fie­care face ce-i place. Te-am întrebat de ce rîzi; credeam că poţi să-mi spui.

― Tata spune că sunteţi foarte inteligent (schiţai un gest de nerăbdare). De aceea vă întreb mereu; mi-e teamă să nu fac greşeli, să nu vă supăr.

Avea o expresie care mă făcu fericit.

― Şi de ce nu vrei să mă superi?

― Pentru că sunteţi oaspetele nostru. Un oaspete e trimis de Dumnezeu...

― Şi dacă oaspetele e un om rău? o întrebai aşa, ca pe un copil, deşi faţa ei ajunsese serioasă, aproape în­cruntată.

― Dumnezeu îl cheamă înapoi, răspunse ea prompt.

― Care Dumnezeu?

― Dumnezeul lui.

― Cum, fiecare om are un dumnezeu al lui?

Accentuai ultimele cuvinte. Mă privi, se gîndi, închise ochii şi-i deschise cu o privire nouă, umedă, calină.

― Am greşit, nu e aşa?

― Cum vrei să ştiu eu? vorbii, ca să-mi ascund în­curcătura. Eu nu sunt filozof.

― Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gîndesc, să fac versuri, să visez.

Îmi spusei în gînd: "Habar n-are de filozofie!", şi zîmbii.

― Aş vrea să fiu bătrînă, începu ea deodată, cu un glas cald, melancolic, care mă străbătu. Bătrînă ca Robi Thakkur.

― Cine e Robi Thakkur? întrebai, turburîndu-mă fără înţeles.

― Tagore. Aş vrea să fiu bătrînă ca el. Cînd eşti bă-trîn, iubeşti mai mult şi suferi mai puţin.

Apoi se ruşină de cele spuse şi făcu un gest de fugă. Se opri şi se controlă, căci mă privise şi înţelese probabil cît eram de stînjenit, acolo, rezemat de scară şi neştiind cum trebuie să mă port cu ea.

― Mama a fost foarte supărată: a cetit într-o carte că fn Europa se serveşte supă în fiecare seară. La noi n-aţi avut niciodată supă, de aceea aţi slăbit. Noi nu păstrăm fiertura aceea, o dăm la paseri.

― Nici mie nu-mi place supa, încercai eu să o liniştesc.

― Aş fi vrut să-ţi placă! spuse şi-i sclipiră o clipă ochii.

― La urma urmelor, ce importanţă ar fi avut?

― Pentru mama...

Ar fi vrut să spună ceva, dar se opri. Eram şi eu stingherit de această întrerupere şi nu ştiam ce să cred despre lucirea aceea mînioasă a ochilor. "Poate că am supărat-o", îmi spusei în gînd.

― Te rog să mă ierţi dacă am greşit cu ceva, vorbii eu blînd. Nu ştiu cum să mă port cu indienii....

Cînd i-am vorbit, ea deja se pregătea să urce scările, dar s-a oprit să mă asculte. Mă privi iarăşi, de astă dată atît de straniu (ah! cum am să pot eu sugera privirile ei, niciodată aceleaşi, niciodată), încît rămăsei şi eu cu ochii deschişi, sorbind-o.

― De ce mi-aţi cerut iertare? De ce vreţi sâ mă faceţi să sufăr?

― Nici gînd, mă scuzai eu zăpăcit. Mi s-a părut că te-am supărat şi atunci...

― Cum poate să ceară iertare un bărbat unei fete?

― Cînd greşeşti ceva, trebuie... În sflrşit, aşa se obişnuieşte...

― Unei fete?

― Şi unui copil, mă lăudai eu. Cel puţin...

― Aşa fac toţi europenii?

Ezitai.

― Adevăraţii europeni, da.

Se gîndi şi închise o clipă ochii, dar numai o clipă, căci izbucni în rîs şi iarăşi îşi" prinse sînii sub braţe, sfioasă.

― Poate că îşi cer iertare numai între ei, albi între albi. Mie mi-ar cere cineva iertare?

― Desigur.

― Şi lui Chabù?

― Şi ei.

― Chabù e mai neagră decît mine.

― Nu e adevărat.

Îi străluciră iarăşi ochii.

― Ba da. Eu şi cu mama suntem mai albe decît Chabù, şi cu tata. N-aţi observat?

― Ei şi, ce are a face?

― Cum, asta e indiferent? Chabù are să se mărite mai greu, pentru că e mai neagră şi va trebui să i se dea mai mulţi bani...

Spunînd asta, se roşi şi se turbură toată. De fapt, şi eu eram destul de încurcat, căci acum ştiam mult mai mult despre căsătoria indiană decît ştiam pe vremea vi­zitei lui Lucien şi înţelegeam cît e de penibil pentru o fată indiană să vorbească despre asemenea tîrguri. No­rocul nostru că pe Maitreyi o chemă d-na Sen de sus, şi alergă atunci fericită, cu cartea subsuoară, strigînd:

― Giacè!

Mă întorsei în odaia mea cu desăvîrşire încîntat de tot ce descoperisem în acea zi. Mă spălai, căci se apropia masa (mîncam foarte tîrziu, pe la 10― 11, după obiceiul ben­galez, iar după masă toţi se duceau să se culce), şi deschi­sei jurnalul ca să adaog ceva. Aşteptai cîteva secunde cu stiloul în aer, apoi închisei caietul, spunîndu-mi: "Prostii...".


va urma