marți, 31 mai 2016

Revoluţia „Culturală” din China: 50 de ani de uitare


Traian Ungureanu



Omenirea nu este chiar o bijuterie. După anumite păreri, omul este supraestimat. Din păcate, fapte istorice colosale ilustrează periodic aplecarea umană spre rău şi, tot din păcate, capacitatea de a uita sau de a ignora apariţia repetată a răului. Aceste trăsături pun la îndoială sensul experienţei umane. Marea Revoluţie Culturală Proletară din China este una din cele mai recente capodopere negative din această serie, foarte probabil, nesfîrşită. După exact 50 de ani Revoluţia Culturală chineză este o tragedie parcată în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu. Oroarea şi înţelesul acestui act de nebunie colectivă sînt aproape inutile.







Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală. Povestea acestei nenorociri este destul de simplă. După 50 de ani, aniversarea a fost marcată de studii şi articole care dezvăluie grozăvia Revoluţiei Culturale, în ciuda interdicţiei de informare impusă de Partidul Comunist Chinez.

Totul a început în săptămînile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist absolut al Chinei, a publicat cîtea articole-manifest, într-un stil bizar care avea, poate, menirea, să sugereze rostirile unui zeu. O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul. Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China. Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi care păreau, pînă atunci, comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios. După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia. Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi. Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate. Două milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii. Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia. Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent. China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao. Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului. Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist. După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi tema a fost interzisă. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească oficial, victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare. Capacul s-a închis peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După exact 50 de ani, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu practicat aproape exclusiv de istoricii occidentali. Publicul general nu ştie sau abia dacă ştie ceva despre acest episod care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului. Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbăţişază ideile stîngii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă. Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă a Revoluţiei Culturale. Mai exact, lipsa de amploare a unei catastrofe uriaşe în faţa catastrofei anterioare. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte. Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China au primit sarcina de a produce oţel. Agricultura a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e, încă, ascunsă în arhivele chineze. Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu