Spargatorul de gheata (18)

Victor Suvorov

CE ÎNSEAMNĂ ARMATA DE ACOPERIRE

În „armata de acoperire" modernă se include şi ideea operativ-strategică dominantă a unei invazii active prin surprindere. Este clar că termenul defensiv de ^armată de acoperire" este mai degrabă un paravan pentru lovitura ofensivă prin surprindere „a armatei de invazie".
Probleme   ale  desfăşurării  strategice. Ed.  Academiei militare a  RKKA   Frunze,   1935


În partea europeană a Uniunii Sovietice existau cinci regiuni militare care aveau graniţe comune cu alte state. Trupele celor cinci regiuni de graniţă şi trei flote alcătuiau Primul eşalon strategic. Regiunile de graniţă şi toate celelalte aveau în componenţa lor divizii şi corpuri de armată, însă nu aveau armate.

În timpul războiului civil au existat armate, apoi ele au fost dizolvate. Armatele sunt formaţiuni militare prea mari ca să poată fi susţinute în timp de pace. Singura excepţie, era Armata specială, decorată cu ordinul „Steagul Roşu", însă n-o putem lua în calcul, fiindcă sub acest termen se înţelegeau toate trupele sovietice din Extremul Orient şi din Zabaikalie, de asemeni aviaţia, forţele mari­time, coloniile militare şi altele. Această structură uriaşă şi informă includea chiar şi colhozurile şi propriile sale lagăre de concentrare. Caracterul neobişnuit al formaţiunii este subliniat şi de faptul că nu avea număr, iar în fruntea giganticei organizaţii se afla un Mareşal al Uniunii Sovie­tice, în 1938, în Extremul Orient s-au format, pentru prima oară în timp de pace, două armate: întîia şi a doua. Acest pas al guvernului sovietic este absolut expli­cabil. 

Relaţiile cu Japonia erau foarte proaste şi lungile perioade de vrăjmăşie degenerau nu o dată în adevărate bătălii cu participarea unui mare număr de trupe.
În partea europeană a ţării nu mai existau armate încă din timpul războiului civil. Venirea lui Hitler la putere, crizele economice, politice şi militare din Europa, conflictele directe ale comuniştilor sovietici cu fasciştii din Spania, ocuparea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către Germania, toate acestea şi multe altele nu au atras după sine înfiinţarea unor armate sovietice în Euro­pa.

Dar la începutul anului 1939 Uniunea Sovietică intră într-o nouă epocă a existenţei sale. Începutul este marcat de cuvântarea lui Stalin la congresul XVIII al partidului, cuvîntare care, după vorbele lui Ribbentrop, „a fost primi­tă cu înţelegere" la Berlin. 

Politica externă sovietică îşi schimbă brusc cursul. Marea Britanie şi Franţa sunt decla­rate deschis instigatoare ale războiului. Stalin nu-i întinde lui Hitler mîna prieteniei, însă diplomaţia sovietică lasă să se înţeleagă clar că, dacă Hitler va întinde mîna, aceasta va fi acceptată. De fapt, nu Stalin personal a strîns mîna întinsă de Hitler, ci sluga lui credincioasă, Molotov. Însă aceasta este latura vizibilă a începutului noii epoci. Iată şi pe cea invizibilă: în 1939 Uniunea Sovietică a început să formeze armate în partea sa europeană. Daţi-mi voie să-mi pun întrebarea: împotriva cui? împotriva „instiga­toarelor războiului"-Marea Britanie şi Franţa-era impo­sibil să se folosească armatele terestre, din motive pur geografice. Atunci împotriva cui? NU cumva împotriva lui Hitler, cu toate că se purtau intense tratative de culise în vederea unei apropieri?

Aşadar, diplomaţia sovietică „caută căi pentru instau­rarea păcii", iar la frontiera vestică apar armate, prin surprindere şi în serii întregi: armatele 3 şi 4 în Bielorusia, 5 şi 6 în Ucraina, 7, 8 şi 9 la graniţa finlandeză. Armatele îşi întăresc capacitatea, iar în acest timp li se adaugă altele noi: 10 şi 11 în Bielorusia, 12 în Ucraina.

Uneori propaganda comunistă se străduieşte să ne prezinte chestiunea în felul următor: a început al doilea război mondial şi după aceea Uniunea Sovietică a pornit să-şi formeze armatele. Problema nu stă aşa. Există sufi­ciente mărturii că mai întîi Stalin a luat decizia de a forma armatele, după care a început războiul. Chiar şi după sursele oficiale sovietive, procesul înfiinţării arma­telor a precedat pactul Molotov-Ribbentrop. Se ştie că în august 1939 existau deja armatele 4 şi 6. Documentele atestă că armata 5 există în iulie. Armatele 10 şi 12 au fost înfiinţate „înainte de începutul celui de-al doilea război mondial", adică înainte de l septembrie 1939- De asemenea şi despre celelalte se ştie că la început au fost înfiinţate în zona unor conflicte iminente şi că apoi conflictele au izbucnit.

La scurt timp după înfiinţare, fiecare dintre aceste armate intra în acţiune: toate cele şapte armate desfăşu­rate la graniţa poloneză „au eliberat" Polonia, iar cele trei armate de pe graniţa finlandeză „au ajutat poporului finlandez să dea jos jugul exploatatorilor". Cele trei armate n-au fost suficiente, aşa încît au apărut altele noi: arma­tele 13, 14 şi 15.

După Războiul de iarnă, patru armate sovietice de pe graniţa finlandeză intră într-un con de umbră. Armata 15 a apărut curînd în Extremul Orient. Armata 8 a apărut la graniţele statelor baltice, armata 9 la graniţa României. După care urmează „cererile oamenilor muncii" de a fi eliberaţi. Şi biruitoarele armate sovietice „eliberează" Esto­nia, Lituania, Letonia, Basarabia, Bucovina de nord. Din nou armata 9 dispare în umbră. Este gata, ca şi armata 13, să reapară în orice moment. Şi va apărea.

După terminarea luptelor şi a campaniilor „eliberatoa­re", nici una dintre armate nu a fost dizolvată. A fost un precedent nemaiîntîlnit în întreaga istorie a URSS. Pînă atunci, armatele se formaseră numai în timp de război şi numai pentru război, însă URSS „a eliberat" tot ce a putut. Nu mai avea ce elibera în Europa. Mai departe era Germania. Şi iată că în acest moment procesul de înfiin­ţare a unor noi armate s-a accelerat brusc.

În iunie 1940, în Zabaikalie s-au format două armate: 16 şi 17. Armata 16 s-a înfiinţat şi a fost dispusă în aşa fel încît în orice moment să poată fi transferată în vest. Dar nu ne interesează această armată. Armata 17 este mai interesantă, înfiinţarea armatei cu numărul 17 reprezintă un moment de o deosebită importanţă, în timpul războ­iului civil, în cel mai dramatic moment al luptei sîngeroase pentru păstrarea dictaturii comuniste, cel mai mare număr pentru desemnarea unei armate era 16. 

Numărul 17 nu mai existase niciodată în istoria Uniunii Sovietice. Apariţia armatei cu un astfel de număr însemna că, fără să aştepte un atac din afară, în timp ele pace, Uniunea Sovietică a depăşit prin numărul total al armatelor nivelul, ce fusese atins numai odată, pe o scurtă perioadă de timp şi numai în cursul unui război extrem de sîngeros.

Liderii sovietici au înţeles limpede că, după crearea armatei cu numărul 17, Uniunea Sovietică a traversat un Rubicon nevăzut pentru cei din exterior. Cu doi ani mai înainte, statul nu-şi putea permite să întreţină nici o formaţiune, care să poată fi definită conform standardelor militare drept armată. Acum erau înfiinţate atîtea, cît nu existaseră niciodată nici în cazul mobilizării generale a întregii populaţii, în condiţiile unei maxime încordări a întregului potenţial economic, a forţelor spirituale şi fizice ale întregii societăţi. Uniunea Sovietică depăşise nivelul critic al puterii şi de acum înainte dezvoltarea ţării a mers în condiţii cu totul noi, nemaiîntîlnite pînă atunci. 

Este clar că formarea armatei 17 a fost un secret de stat de o deosebită importanţă, iar Stalin a făcut totul pentru ca acest secret să nu fie descoperit nici peste hotare, nici chiar în interiorul ţării. Armatele 16 şi 17 s-au înfiinţat în aşa fel încît să fie imposibil să se afle. S-au luat măsuri suplimentare de suprimare a zvonurilor privind sporirea puterii sovietice de război. Ordinul de formare a armatei 17 a fost semnat de Mareşalul Uniunii Sovietice S.K. Timoşenko la 21 iunie 1940 (.Ordinul Narkom-ului de apărare, Nr. 4, punctul 3), iar a doua zi, pe 22 iunie, radioul transmitea Comunicatul TASS. Ca întotdeauna, autorul comunicatului era însuşi Stalin. 

Ambasadorul ger­man Schulenburg îl depistează fără greş pe autor şi spune imediat acest lucru lui Molotov. Molotov n-a găsit de cuviinţă să dezmintă „presupunerea" lui Schulenburg.

În comunicatul TASS Stalin foloseşte procedeul său preferat: la început pune în gura inamicilor vorbe pe care aceştia nu le-au spus, după care demască foarte uşor minciuna lor. „Se zvoneşte că la graniţa lituania-no-germană sunt concentrate fie 100, fie 150 de divizii sovietice..." Aceasta este o născocire de-a lui Stalin. Am verificat ziarele din Marea Britanic, Franţa, SUA, pe care Stalin le demască drept calomnioase. Nici unul nu indică cifre atît de fantastice. 

Atribuind presei occidentale ceea ce nu a spus, Stalin dezminte lesne această calomnie lipsită de temei şi trece la principala problemă: „În cercurile sovietice responsabile se consideră că propagatorii acestor zvonuri absurde urmăresc un anume scop: să arunce o umbră asupra relaţiilor sovieto-germa-ne. Însă aceşti domni iau dorinţele lor tainice drept realitate. Se vede că nu sunt capabili să înţeleagă un fapt evident: relaţiile de bună vecinătate care s-au stabilit între URSS şi Germania, ca rezultat al încheierii pactului de neagresiune, nu pot să fie zdruncinate de tot felul de zvonuri şi de propagandă meschin înveninată" (Pravda, 23 iunie, 1940).

În comunicatul lui Stalin există un adevăr parţial: trupele sovietice nu se formează la graniţă. Stalin spune acest lucru, însă el evită să spună că în adîncul ţării, departe de privirile curioase, se alcătuiesc formaţiuni mili­tare superputernice, care cîndva, sub acoperirea altui Comunicat TASS (la fel de mincinos), vor apărea la graniţa germană.
Este foarte limpede că prin capacitatea sa de manevră, prin dotarea tehnică, prin puterea de foc şi de luptă, armata „perioadei prebelice" se afla la un nivel incompa­rabil mai înalt decît armata din timpul războiului civil, însă diferenţa nu constă numai în aceasta. Atunci armatele erau împrăştiate în şase direcţii diferite, acum erau adu­nate numai pe două, dar departe de a fi egale: împotriva Japoniei (conflictele cu aceasta nu încetau) au fost alocate cinci armate, împotriva Germaniei (cu toate că a fost semnat un pact de pace) şi a aliaţilor acesteia-două­sprezece armate.

Însă acest năvalnic proces de înfiinţare de armate n-a încetat, în iulie 1940, la graniţa germană s-a înfiinţat încă o armată, armata 26.

Ce-i cu acest număr? Niciodată n-au existat asemenea numere în Armata Roşie, ordinea numerelor a fost respec­tată întotdeauna. Următorul număr trebuia să fie 18. Atunci de ce 26? De ce s-a încălcat numerotarea?

Nu găsim răspuns la întrebare nici la mareşalii sovie­tici, nici la renumiţii istorici comunişti. Dacă însă studiem cu atenţie întreg procesul creării armatelor, însăşi istoria ne va da răspunsul, în 1940, n-a fost încălcată numerotaţia armatelor. Pur şi simplu în această perioadă toate nume­rele de la 18 la 28 inclusiv erau ocupate. Desfăşurînd cinci armate împotriva Japoniei şi douăsprezece împotriva Germaniei şi a aliaţilor ei, conducerea sovietică ia, în vara lui 1940, hotărîrea de înfiinţare a încă unsprezece armate. Una împotriva Japoniei, zece împotriva Germa­niei, în această serie grandioasă, armata 26 a fost formată chiar la graniţă, înfiinţarea ei încheindu-se mai devreme ca celelalte. Toate armatele acestei serii se aflau şi ele în stadiul de formare sau măcar se luase decizia de înfiinţare a lor. Încheierea formării acestei serii de armate a avut loc ceva mai tîrziu decît în cazul armatei 26, dar este evident că toate s-au format ÎNAINTE de invazia germană.

Armatele 23 şi 27 au apărut în secret în regiunile militare vestice prin mai 1941. În aceeaşi lună a ieşit din ceaţă armata 13, armata-fantomă deja cunoscută de noi. Peste cîteva săptămîni, aceeaşi armată 9 devine din miraj realitate. La 13 iunie 1941, în ziua transmisiei Comunica­tului TASS, au apărut şi toate celelalte spectre: armatele 18, 19, 20, 21, 22, 24, 25 (împotriva Japoniei), 28, alcătu­ind un şir neîntrerupt de numere.
Şi tot aşa, Stalin a desfăşurat armate pînă la vestitele „avertismente" ale lui Churchill şi chiar pînă a apărut planul „Barbarossa".

Baza strategiei sovietice o constituie teoria „operaţiunii în adîncime". Este vorba de teoria loviturii prin surprin­dere, în adîncime şi în locul cel mai vulnerabil al inami­cului. Alături de teoria „operaţiunii în adîncime", a luat naştere şi teoria „armatei de şoc", un instrument prin care pot fi date asemenea lovituri. Armatele de şoc se formează numai în scopul soluţionării problemelor ofen­sive. Ele includ în componenţa lor artilerie şi infanterie, ca să distrugă apărarea inamicului. Au, de asemenea, putere bazată pe tancuri, 1-2 corpuri de armată mecani­zate, fiecare cu 500 de tancuri-în scopul unei lovituri în adîncimea inamicului.

Teoria germană a blitz-krieg-ului şi „operaţiunea în adîncime" sovietică sunt uimitor de apropiate în spirit, dar şi în detalii. Pentru a se înfăptui „blitz-krieg-ul" s-a creat un instrument special: grupările de tancuri. Pentru invazia în Franţa s-au folosit trei grupări de acest fel, pentru invazia în URSS-patru. Fiecare avea 600-1000 de tancuri, uneori pînă la 1250 de tancuri şi multă infanterie şi artilerie, ca să străpungă liniile inamicului pentru trece­rea tancurilor.

În Uniunea Sovietică armatele de şoc au existat în teorie, apoi au fost puse şi în practică. Cu toate acestea, ele nu au purtat titlul de „armată de şoc". Denumirea a fost introdusă oficial după invazia germană. Pînă atunci toate armatele sovietice aveau o numerotaţie unică şi nu se deosebeau după denumirea lor unele de altele.

La prima vedere, armatele sovietice sunt ca soldaţii în front: toţi arată la fel. Dar, dacă ne uităm cu atenţie, vedem diferenţele foarte uşor. De exemplu: cu cîteva luni înainte de „agresiunea finlandeză", pentru „eliberarea Finlandei", au fost desfăşurate cîteva armate. Iată alcătui­rea lor în decembrie 1939:
armata 14-fără corpuri de armată, două divizii de infanterie;
armata 9-fără corpuri de armată, trei divizii de infan­terie;
armata 8-fără corpuri de armată, patru divizii de infanterie;
armata 7-corpul 10 tancuri (660 tancuri); 
trei brigăzi de tancuri (fiecare avînd 330 tancuri); 
corpurile 10, 9, 34, 50 infanterie; 
brigadă independentă; 
unsprezece regimente de artilerie independente, în afară de acelea care intră în componenţa corpurilor de armată şi diviziilor acestei armate; cîteva batalioane de tancuri independente şi divizionare de artilerie; aviaţie de armată.

Observăm că armata 7, deşi după denumire nu se deosebeşte de celelalte, depăşeşte după numărul de tancuri şi după artilerie trei alte armate luate la un loc. În afară de aceasta, armata 7 este condusă de K.A.Mereţkov, favoritul lui Stalin. În curînd va fi numit şef al Marelui Stat-Major, apoi va primi titlul de Mareşal al Uniunii Sovietice. Dar în armata 7 nu este numai el. Aici sunt cei mai de perspectivă comandanţi, care şi pînă atunci ocupa­seră posturi înalte, iar în viitor vor ajunge şi mai sus. De pildă, în fruntea statului major al artileriei armatei 7 se afla L.A. Govorov, viitor Mareşal al Uniunii Sovietice.

Celelalte armate au în frunte comandanţi care n-au însem­nat nimic în trecut şi nu vor însemna nimic nici în viitor.

Este interesant unde a luat poziţie armata 7. Acolo unde comandamentul sovietic a desfăşurat această armată, peste cîteva luni, „clica militară finlandeză" a început „provocări armate" şi a primit o „contralovitură". Însă acolo unde au fost desfăşurate armatele sovietice mai puţin importante (mai degrabă corpuri de armată decît armate), „clica militară finlandeză", din cine ştie ce pricini, n-a organizat provocări.
Sistemul de organizare sovietic era deosebit de flexibil. Prin simpla adăugire a unor corpuri de armată, orice armată şi în orice moment putea să se transforme într-o armată de şoc şi apoi să revină rapid la situaţia obişnuită. Un exemplu edificator: aceeaşi armată 7. Cea mai puter­nică în 1940, a devenit cea mai slabă în 1941: nu mai avea corpuri de armată, doar patru divizii, toate de infan­terie.

Ca să înţelegem sensul evenimentelor petrecute la graniţa sovieto-germană, trebuie să definim exact, care armate sunt de şoc şi care sunt obişnuite. Din punct de vedere pur formal, toate armatele sunt identice şi nici una nu poartă denumirea de şoc. Cu toate acestea, în componenţa unor armate nu sunt tancuri aproape deloc, în altele sunt sute. Pentru a identifica armatele de şoc facem o comparaţie elementară între puterea de şoc a armatelor sovietice, grupările de tancuri germane şi stan­dardele sovietice de dinainte de război, care definesc ce înseamnă armată de şoc. Elementul care transformă o armată obişnuită în una de şoc, este corpul de armată mecanizat, care în noua organizare este prevăzut să aibă 1031 de tancuri. Dacă includem un astfel de corp într-o armată obişnuită, după puterea ei de şoc aceasta se poate compara sau poate depăşi orice grup de tancuri german.


va urma