Sven Hassel
Rusul, care nu mai pricepea chiar nimic, se holbă la uniformele noastre sovietice, săltă din umeri şi ridică braţele în semn de totală nedumerire.
— Nie ruskiie? întrebă el cu un aer de comică perplexitate.
Bătrânul se apropie cu pistolul în mână, în vreme ce localnicii făceau cerc în jurul nostru, cum nu mai văzuseră niciodată un enkavedist atât de descumpănit, spaima se risipea. Murmurul sporea, se auzi chiar un râs sonor de femeie. Micuţul se ridică din nămetele în care căzuse, scutură zăpada rămasă în păr şi, cu un gest grandios, întinse poliţistului năucit bidonul cu basamac.
— Bea prietene, îl îmbie el râzând. Bea pentru bafta noastră şi moartea cât mai grabnică a duşmanilor noştri!
Rusul bău. Ghermanski aici, în uniforme ale Armatei Roşii, într-o regiune atât de îndepărtată de linia frontului, aşa ceva era cu neputinţă, aşa ceva era de neconceput! Simpla idee a unei asemenea situaţii reprezenta un act contrarevoluţionar ce trebuia, necruţător, stârpit! Dacă un atare fapt se putea întâmpla, atunci NKVD-ul n-avea decât să dispară!
Apariţia unui berbec fript îl smulse din gândurile acestea atât de neplăcute.
— Proprietate colhoznică, bâigui el. Tăierea interzisă. Ar trebui să fac un raport...
Ne aşezarăm direct în zăpadă şi ne apucarăm să smulgem, care cu degetele, care cu cuţitul ori baioneta, fâşii din carnea aburindă. Mâinile, buzele, bărbia, totul era numai seu.
— Să facem prezentările cum se cuvine, propuse hilar Legionarul. Oaspetele nostru sughite, or se ştie că cel mai bun leac împotriva sughiţului e să tragi o spaimă zdravănă.
— Feodor, povesteşte-i istoria flăcăului nostru împuşcat în ceafă, îi propuse Bătrânul starostelui, care se frământa, întrebându-se ce belele îi va aduce pe cap această nefericită întâlnire.
— Piotr, sau cum te-o fi chemând, răcni Barcelona, aplicând rusnacului o straşnică palmă peste spinare. Prin tine trage pârţuri un întreg sistem! Heil! Tovarişci, trăiască Moscova!
Rusul sughiţa de răsuna stepa, un râgâit bubuitor îi scăpă din gură, înghiţi o nouă duşcă de trăscău, râdea ca tontul şi încercă să expedieze un scuipat în direcţia Micuţului, care se străduia din răsputeri să răstoarne în zăpadă o cumătră grasă, îmbrăcată într-o pufoaică jegoasă şi o pereche de pantaloni bărbăteşti, suflecaţi peste genunchi şi decoraţi cu câte un petic verde pe fiecare bucă.'
— Da zdravstvuiet Stalin! răcni enkavedistul, în culmea beatitudinii. Viaţă lungă lui Lenin, apărătorul proletariatului mondial! Se prăvăli într-o rână şi Legionarul se opinti ca să-l reaşeze pe fund. Sunteţi arestaţi, mai strigă el. Arestaţi ca agenţi ai lui Troţki!
Mai bolborosi ceva, îi declară Legionarului că Marx e un beţiv şi un curvar, căzu din nou şi se agăţă de Porta, rotind o privire precaută de jur-împrejur, şopti misterios:
— Prietene, spune-mi unde ai învăţat ruseşte?
— Acasă la mine, răspunse, senin, Porta.
Urmă un moment de tăcere, după care rusul izbucni în râs.
— Poate mă înveţi şi pe mine, ai? Da' ordin de misiune, posezi?
— Îţi jur că da, însă e fals, răspunse Porta cu toată seriozitatea.
Sovieticul se ridică împleticindu-se, căzu în genunchi, vomită, ca apoi, ştergându-şi gura cu clapele căciulii, să-i mărturisească lui Porta că-i îndrăgostit de nevasta comandantului său. Urmă o nouă căzătură, de astă-dată pe spate, reuşi să se salte şi atunci îl zări pe „Profesor", care zăcea nemişcat pe zăpadă după ce Heide îi turnase cu de-a sila pe gât o cană întreagă de samagon.
— Luaţi cadavrul ăsta de aici! zbieră el. Davai! Davai! Nu pot să sufăr să văd cada - vre plutind în locuri publice!
— Nevasta comandantului tău are varice? se interesă Porta.
Sovieticul n-a prea priceput despre ce-i vorba, dar se porni să jure pe toţi sfinţii că ceva mai frumos nu există.
— Da' târtiţa, o are ca lumea?
Un gest al rusului dădu dimensiunile pomenitei părţi, însoţit de viguroase încuviinţări din cap. Krasivaia, krasivaia21 repetă el euforic.
— Orice scroafă îşi iubeşte purceii, conchise Porta, ridicând din umeri. O târfulină rămâne veşnic târfulină. Kurva, kurva, paniemaieşi?
— Animalule! Vită-ncălţată! mugi sovieticul. Las' că faci tu cunoştinţă cu taigaua, las' ca-i să vezi tu Kolâma şi minele de plumb! Floarea mea de nufăr n-are nimic de-a face cu o kurvă!
— Kurva! necheză Micuţul. Cine-a zis vorba asta dulce?
Muierea în nădragi bărbăteşti profită de diversiunea creată şi o zbughi de-a lungul uliţei, în hohotele de râs şi chiotele copiilor. Fu însă harponată de Steiner, care o imobilizase în dreptul unei ogrăzi până la sosirea Micuţului. O luptă aprigă, dar scurtă, se încinse în faţa coteţului din poiată şi cei doi se strecurară în şubreda construcţie, în ciuda protestelor orătăniilor dinăuntru. Răsunară icnete, oftaturi, înjurături şi cotcodăcit, din coteţ ţâşniră o găină albă, trei porumbace şi, în final, un cocoş roşu. Peste poiată se lăsă liniştea...
Devenit pe neaşteptate agresiv, sovieticul se apucă să strige tot ce-i venea la gură, cam nesigur pe picioare, Porta se ridică totuşi şi, bine capsat, se stropşi la el:
— Ba p-a mă-tii! Vorbeşte-ne politicos şi nu mai zbiera atât! Nu suntem obişnuiţi cu tonul pe care-l folosiţi, stimate domn. Suntem nişte gentlmeni. Ştiţi ce-i aceea un gentlman? O persoană distinsă care are credit nelimitat la kurva-târfulina. Barcelona, serveşte-mă, te rog, cu o bucăţică de cârnat pe care acest domn prost-crescut o are cu siguranţă în sacul de merinde.
Barcelona desfăcu sacul şi răsturnă conţinutul pe zăpadă.
— Taie la mijloc, acolo-i mai moale, capetele-s pentru câini.
— Are şi nişte cutii cu pateu din ficat de gâscă.
— Jumătate mie, jumătate nevoiaşilor merituoşi! ordonă Porta. Ai cumva şi icre negre? îl întrebă pe enkavedistul care urmărea, căpiat, cum bunătăţile sale îşi schimbau proprietarul.
Tăcut, rusul dădu din cap, ba chiar îl ajută pe Barcelona să descopere două cutiuţe cu caviar pe care i le întinse lui Porta.
— Dacă cineva nu-i deprins cu îngurgitarea acestor delicatese, riscă o cufureală zdravănă, ceea ce reduce considerabil capacităţile lui de luptă. Ca atare, faci bine că mi le cedezi, eliminând astfel o regretabilă întârziere ce s-ar produce în continuarea acestui război. (Deschise cu vârful baionetei una din cutiuţe şi-i înfulecă, pe loc, conţinutul.) Cam prea sărate, comentă el, plescăind din limbă. În final însă, se declară mulţumit, regretând doar că nu-s decât două cutiuţe.
— Pe vremuri, când războiul nu era privit ca o glumă proastă, aşa cum se întâmplă acum, continuă el, lansând priviri ucigaşe unei găini care cotcodăcea călcată de cocoşul cel roşu, pe vremuri, zic, eram întâmpinaţi în fiecare gară de idioatele alea din Asociaţia femeilor naziste care împărţeau eroilor diverse bunătăţi. Într-o bună zi, în staţia Berlin-Est s-a produs o indigestie generală provocată de consumul excesiv de caltaboşi şi ştrudel cu brânză încât toate căcăstoarele au fost umplute până sus, iar cei însărcinaţi cu curăţenia, neavând altă soluţie, dar şi tâmpiţi, au împrăştiat conţinutul printre şine. Un prăpădit de căpitan de infanterie, rezervist, a fost găsit vinovat de toată această tărăşenie şi expediat urgent pe front, într-un batalion disciplinar. N-a apucat însă prea bine să ajungă în linia-ntâi, c-a şi fost pus la zid şi împuşcat.
— Cum aşa? întrebă, nedumerit, Bătrânul, aprinzându-şi vechea sa pipă cu capac.
— Uite aşa, bine. Un colonel l-a întrebat pe mangafaua de căpitan de ce a ajuns la batalionul disciplinar şi prostul i-a răspuns sincer: „Din pricina căcatului de la Berlin". Acest căcat s-a întins pe cele o sută optzeci şi patru de pagini ale unui raport care se încheia astfel: „... fapt pentru care, căpitanului Kowski i s-au refuzat dreptul la viaţă şi moartea cu onoruri militare ca urmare a discursurilor sale subversive referitoare la Führer şt la conducerea superioară a Marelui Reich".
Porta rânji, îşi desfăcu braţele şi conchise:
— Aveţi aici dovada cea mai elocventă în legătură cu opinia tuturora în legătură cu Marele Reich. Cum e pronunţat cuvântul „căcat", cum se face imediat legătură cu măreţele idealuri pentru care luptăm!
Împunse cu un deget în direcţia sovieticului care afişa expresia aceea năucă pe care o întâlneşti, în general, numai la cei care urmează a fi spânzuraţi:
— Tovarişci, alungă aerul ăsta de câine bătut. Suntem la tine acasă şi, dacă ţi se întâmplă ceva, va fi, crede-mă, doar din pură întâmplare!
Pe neaşteptate, Feodor, care dispăruse de o bucată de vreme, se înapoie şi se apucă să-i şoptească ceva la ureche Bătrânului, dând din mâini şi arătând spre est. Bătrânul se răsuci spre mine:
— Sven, galop! Starostele zice că o patrulă de enkavedişti e în drum spre noi. Trebuie s-o ştergem!
— Bun, fug să pregătesc sania!
Vestea se răspândi în sat cu viteza sunetului, şoptită de fiecare tufiş, purtată de fiecare fulg: vine NKVD-ul!
Toată lumea se puse pe treabă ca să grăbească plecarea noastră, pe Micuţul a fost nevoie să-l extragem cu forţa din coteţul în care-şi făcuse mendrele. Clătinându-se, matahala revărsă un torent de înjurături şi obscenităţi:
— Când cineva are una ca a mea, e o crimă s-o dea la raţe! Doamnelor, poftiţi, dar fără înghesuială. Fenomenul e la dispoziţia dumneavoastră! Comisare, înainte marş! Facerea de bine e....
Trist şi descumpănit, sovieticul urmărea scenele de demenţă din jurul său.
— Ştii să dansezi hopakul? Vreau să dansez cu tine, frumoaso!
Şi Heide, beat criţă, încerca s-o tragă în mijlocul uliţei pe o bătrânică ce abia se mai ţinea pe picioare. Abandonând-o, înşfăcă o tinerică, îşi băgă labele pe sub fustele ei şi amândoi se rostogoliră în zăpadă. În nebunia generală, Micuţul slobozi în aer un încărcător întreg, smulse o bucată din carâmbul cizmei rusnacului şi turnă samagon în căciula lui Feodor. Nimic însă nu mai impresiona pe nimeni, exceptând un singur lucru: iminenta sosire a enkavediştilor.
Cum ne-am echipat şi-am încărcat sania? Habar n-am. Tot ce ştiu e că starostele ne-a cerut imperios să luăm cu noi pe sovieticul beat mort.
— Suntem pierduţi dacă rămâne aici, ne implora el. Căsăpiţi-l, dar mai departe de sat, e un ticălos. Faceţi o copcă în gheaţă şi aruncaţi-l în râu. Nu-l vor găsi decât la primăvară. Da' mai întâi tăiaţi-i beregata ca să fie mai sigur! Şi, cu un gest expresiv ne indică operaţia dorită.
— Am eu grijă de asta, îl încredinţă Heide, examinând de pe acum gâtul enkavedistului.
Pactul fu pecetluit printr-o strângere de mână şi o nouă duşcă de samagon.
Paul, micul artilerist, a fost aşezat pe sanie, Feodor îl îmbrăţişă, recomandându-i să ferească rana de la ceafă. Localnicii îşi luau rămas-bun de la noi, plesnindu-ne prieteneşte peste spinare, râzând, dăruindu-ne care ce putea. Cel mai minunat cadou a fost un cort din piele, unul din acele corturi mici, ascuţite la vârf, pe care le folosesc nomazii şi care pot înfrunta cel mai cumplit uragan de zăpadă. Am mai primit şi un şirag de peşti uscaţi, tari ca nişte surcele, pe care l-am agăţat de marginea saniei.
Urmă plecarea. Apatic, sovieticul venea după noi pe schiurile sale scurte, după un „Iob tvoiu mati!", şi acela rostit în scârbă, care voia să spună că de aici încolo totul îi era egal. Cum se pregătea să pună în bandulieră pistolul său mitralieră, Heide i-l smulse din mână râzând:
— Acum eşti voieno-plenâi, drăgălaşule, aşa c-o să-ţi duc eu puşcociul.
Enkavedistul dădu resemnat din umeri şi bombăni ceva în care era vorba de Feodor şi de spânzurătoare.
— Niet! replică cel vizat, rânjind.
Bătrânul plesni din bici şi scoase un „ooo-hai!" salutat printr-un hămăit vesel de câinele roşcovan. Într-o învolburare de zăpadă, sania părăsi satul. În urma noastră, localnicii cântau:
Dosvidanie, dosvidanie,
N-o să ne revedem niciodată,
E un drum lung, lung de tot,
Dosvidanie, dosvidanie...
Căsuţele joase dispărură în depărtare, ritmul era infernal, frigul şi efortul alungaseră mahmureala, angajasem iarăşi veşnica, inumana noastră bătălie.
A treia zi, în timpul opririi pentru înnoptat, se stârni vântul şi, pentru prima oară de când plecasem, sovieticul ne vorbi, mai precis, se adresă Bătrânului, pentru că pe noi, ăştilalţi, ne ignora pur şi simplu.
— Vine furtuna, spuse el, cercetând cu privirea răsăritul. O furtună cumplită care va dura câteva zile. Trebuie montat cortul.
Bătrânul îşi aprinse, gânditor, pipa şi, mijindu-şi ochii, urmări îndelung goana norilor ce coborâseră jos peste apă.
— Asta-i părerea ta, Piotr? Se cade să te ascultăm, îţi cunoşti ţara mai bine ca noi.
— Dă-i zor! exclamă el, agasat de calmul comandantului nostru. Peste un ceas a şi venit peste noi şi îngheţăm dracului dacă nu-i gata cortul! (Îşi vântura mâinile, întărind prin gesturi spusele sale.) Uragan! Uragan! Va fi de groază, sunt treizeci şi opt de grade sub zero!
— Are dreptate, să ne grăbim! interveni Legionarul. Cunosc furtunile astea de pe vremea Saharei, nisip sau zăpadă, tot aia-i, te asfixiază!
— Doar n-o să dai crezare găinarului ăstuia! se amestecă Porta.
— Destul cu pălăvrăgeala! comandă Bătrînul. Montaţi cortul!
— Bine-e-e, scrâşni Porta, dar nu te baza prea tare pe faptul că te iubim...
Fără prea multă râvnă, ne apucarăm să desfacem sania, în vreme ce Heide îl suduia pe câinele galben-roşcat de parcă el ar fi fost vinovat de tot ce se întâmplă. Din senin, o pală cumplită de vânt mătură stepa, trântindu-ne aproape din picioare.
— Sfinte Sisoe, exclamă Porta, am impresia că rusnacul a avut dreptate!
Acum, nimeni nu mai sufla o vorbă şi ne căzneam să ridicăm cât mai repede cortul, lopeţile individuale intraseră în acţiune, tăiam blocuri mari de zăpadă înălţând un soi de meterez care să ne apere de vijelie.
Odată adăpostiţi, se lăsă tăcerea şi adormirăm aproape instantaneu, vegheaţi de „Profesor", căruia veşnic îi venea rândul să stea de sentinelă.
— Eşti voluntar în SS, i-a explicat Porta, deci îţi place milităria. Dacă faci gură, te traducem în faţa Consiliului de disciplină, e dreptul nostru. Micuţul va sluji drept spânzurătoare şi o să te ţină agăţat în aer până crapi. Deci, gardă uşoară!
Ne-a trezit vijelia. Aşa ceva nu mai întâlnisem până acum, era un veritabil ciclon de zăpadă cum poţi vedea doar la cinema sau... În Rusia. Timp de patru-cinci ore a fost nevoie să ne agăţăm şi să ne proptim în cort ca să nu-l ia vântul, apoi suflarea lui nebunească se mai domoli. Rusul se trânti pe jos.
— Acum, se poate dormi, zise el.
— Să dormim? replică Bătrânul. Păi, în curând, se face ziuă, trebuie să ne urmăm drumul.
— Cu neputinţă, făcu sovieticul, cu un surâs istovit în colţul buzelor. Va mai dura cel puţin trei zile şi dacă încercăm să ne mişcăm mai devreme, murim înzăpeziţi.
— Gagiul ne tromboneşte, se amestecă imediat Porta. Îşi zice că dacă izbuteşte să ne ţină pe loc, tovărăşeii lui or să ne dea de urmă.
— Uite că nu cred, replică Legionarul. Pe o asemenea furtună, nimeni nu se poate deplasa. Principalul e să căscăm bine ochii şi să tragem cum apare ceva.
— Ba eu vreau să mă deplasez! protestă Micuţul. Doar n-o să mă împiedice fleacul ăsta de vântuleţ să ajung la ai mei!
Şi, zicând acestea, se strecură afară, ridicându-se în picioare. În aceeaşi secundă vijelia îl înşfăcă, îl trânti în zăpadă, îl rostogoli, turbată de furie, matahala se zbătu, muşcă din zăpadă, urlă neauzit şi, finalmente, reveni în cort, alb de sus până jos ca tăvălit prin făină. Aici îl întâmpină rânjetul batjocoritor al lui Porta:
— Să fie oare zefirul ăsta cel care te-a împiedicat să ajungi la tine acasă, la Reeperbahn?
Sovieticul a avut dreptate: viscolul a ţinut trei zile. Eram nevoiţi să răcnim din rărun - chi ca să ne auzim unii pe alţii şi să dominăm mugetele de-afară. Din când în când, ne strecuram ca să vedem şi să hrănim câinii, făcuţi colac în dosul meterezului ridicat. Întreaga stepă era un zid mişcător de zăpadă, spulberate de sus, spulberate de jos, miliardele de cristale de gheaţă tălăzuiau precum valurile unui ocean răscolit de taifun. Orele se scurgeau încet, leşios, iar noi deveneam tot mai isterici. Micuţul îl bătu de-l deznodă pe Steiner, Steiner îl cafti pe „Profesorul", mai, mai să-l lase mort, nefericitul a fost salvat de Heide, care s-a încăierat ulterior cu Micuţul, care-l acuza că ia partea SS-ului. Urmarea a fost că Heide i-a repezit „Profesorului", pe care tot el îl scăpase, un pumn atât de năprasnic încât bietul scandinav a rămas o jumătate de ceas fără cunoştinţă, ca apoi să-l trateze pe Micuţul drept „haznaua armatei".
I-am potolit, dând în ei, fără deosebire, cu patul armei, dar pacea a domnit doar scurtă vreme, adică exact până în momentul în care Porta a declarat că Legiunea Străină franceză e „un balamuc ambulant". Măruntul legionar găsi termenul jignitor şi de aici porni una din acele bătăi care, de regulă, se termină cu omor. A fost nevoie de întreaga autoritate a Bătrânului ca aceşti nebuni furioşi să fie domoliţi. Până la urmă, am căzut de acord să-l declarăm pe enkavedist vinovat de toate şi lucrurile s-ar fi isprăvit, probabil, cu o judecată ad-hoc şi o condamnare la moarte dacă viscolul nu s-ar fi ostoit.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu