Acţiunea "Lumina" Centrul de informaţii externe între loby şi cultul personalităţii (II)

Luminiţa Banu

Aceste ritualuri se vor înmulţi şi consolida în perioada imediat următoare, dar în special după 1980[38], când Centrul de Informaţii Externe (C.I.E.) primeşte sarcini clare[39] în acest domeniu[40], la fel ca şi alte unităţi din cadrul Departamentului Securităţii Statului. Un document elocvent pentru modul în care era concepută această activitate este Ordinul nr. D/00162 din 20 august 1985[41], semnat de Tudor Postelnicu, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului, privind „organizarea activităţii organelor de securitate pe linia muncii de influenţă şi dezinformare”. Practic, prin acest ordin era reorganizată întreaga activitate a Serviciului independent „D”, în sensul unei mai bune colaborări a acestui serviciu cu alte unităţi centrale ale D.S.S. Potrivit art. 6, lit. e, unităţile operative ale D.S.S. aveau obligaţia iniţierii „unor acţiuni pentru publicarea în străinătate de materiale care să contribuie la popularizarea istoriei, culturii şi ştiinţei româneşti, precum şi a realizărilor R.S. România pe plan social-politic şi economic”. În acelaşi sens, al „promovării în străinătate a intereselor R.S. România pe plan politic, economic, militar, tehnico-ştiinţific şi cultural-istoric”, unităţile operative ale securităţii urmăreau şi „influenţarea reprezentanţilor unor guverne, a unor personalităţi, oameni de afaceri, publicişti şi a altor categorii de cetăţeni străini, în vederea determinării acestora să susţină şi să promoveze interesele ţării noastre în raporturile cu ţările lor, cu alte state, precum şi în cadrul unor organizaţii şi organisme internaţionale”[42].

Luminiţa Banu

Înainte de a trece la detalierea mecanismului folosit de Securitate pentru publicarea în exterior a uneia dintre „operele” preşedintelui Ceauşescu, trebuie făcută  menţiunea că, în anii ’80, nu toate lucrările apărute peste hotare au parcurs această filieră. Organismele oficiale de propagandă şi-au continuat activitatea[43], astfel că promovarea imaginii secretarului general al P.C.R. a continuat să se facă şi prin Secţia de Relaţii Externe a C.C. al P.C.R., în urma deciziilor luate în organismele de conducere ale Partidului. De exemplu, în şedinţa Secretariatului C.C. al P.C.R. din 8 decembrie 1981 s-a decis:
„1. Publicarea în Australia a volumului Nicolae Ceauşescu – România în lume.
2. Publicarea în India a cinci volume Din gândirea social-politică a preşedintelui Ceauşescu.
3. Publicarea în Italia a unei lucrări consacrată concepţiei tovarăşului Nicolae Ceauşescu despre rolul ţărilor mici şi mijlocii în promovarea unei politici de pace, cooperare şi înţelegere între popoare.
4. Editarea în Egipt a unei lucrări de prezentare generală a Republicii Socialiste România”[44].

Atunci, apare întrebarea legitimă: de ce mai era nevoie de publicarea „clandestină” a unor volume, prin „canalele speciale” controlate de Securitate? Pentru a oferi un răspuns credibil, trebuie să avem în vedere observaţia că „adepţii socialismului real mint nu numai atunci când este vorba de străini: ei îi mint şi pe ai lor, ei se mint, de asemenea, pe sine”[45].

În cazul românesc, Nicolae Ceauşescu ajunsese în anii ’80 să se mintă singur, crezând ceea ce-i spuseseră vreme de aproape două decenii linguşitorii cu care se înconjurase şi devenind în acelaşi timp gelos pe oricine ar fi putut să eclipseze, fie şi cât de puţin, personalitatea sa. În opinia lui Ion Gh. Maurer, „Ceauşescu nu numai că era de acord să aibă în preajmă nişte inculţi, dar îi socotea ca foarte potriviţi să fie în anturajul său. Este ştiut acum că şi în ultimii ani ai conducerii lui Ceauşescu, în cele mai înalte funcţii au fost promovaţi oameni porniţi foarte de jos – mai ales rude cu el sau cu nevastă-sa – ale căror diplome universitare nu erau acoperite cu un nivel de cultură corespunzător unui absolvent, bun, de şcoală generală. Politica de cadre a lui Ceauşescu era în aşa fel făcută încât să nu-i ajungă în apropiere oameni de valoare”[46].

Nici chiar cei toleraţi în preajma lui Nicolae Ceauşescu, competenţi sau incompetenţi, nu aveau parte de prea multă vizibilitate şi publicitate. În acest sens, Ştefan Andrei relatează că în anul 1981 a fost ultima dată când un membru al conducerii superioare de partid a mai fost aniversat cu fast la ziua de naştere, adăugând „începând de prin 1983-1984, nu se mai putea discuta cu Nicolae Ceauşescu”[47]. Ca urmare a acestei deformări a personalităţii, vârfurile servile din Partid şi Securitate s-au gândit, probabil, că nimic nu-l poate bucura mai mult pe liderul suprem decât semnele de recunoaştere venite „spontan” din diverse ţări ale lumii.

Un alt intim al mecanismelor puterii, Dumitru Popescu, confirmă aceste aserţiuni: „la un anumit moment n-a mai tolerat să se ştie că de inteligenţa, cultura sau pregătirea unora beneficiază. Pe aceştia ori îi îndepărta, ori îi eclipsa. Îi socotea şi periculoşi…”[48]. Referindu-se la desfăşurarea Congresului al XIV-lea al P.C.R., acelaşi autor sublinia dimensiunile groteşti la care fusese adus cultul personalităţi: „Poate pe el pur şi simplu nu-l mai interesa subtilitatea regiei. Nici măcar grija prestidigitatorului de circ de a ascunde măsluirea nu apărea. (…) La acest congres s-au înregistrat peste 500 de ridicări în picioare pentru scandări şi ovaţii. S-a bătut orice record. Ceauşescu citea la pupitru când poticnit, când cabotin-patetic, făcea pauze pentru ovaţii, aşteptând liniştit ca ele să se stingă în acea cacofonie rizibilă şi relua. Între vorbitori nici cea mai mică deosebire, toate textele identice: o parte dedicată lui, una ei, una aprecierilor generale şi angajamentelor şi una exprimării mandatului de adeziune. Folosindu-se aproape aceleaşi cuvinte. S-au debitat minciuni atât de gogonate încât frizau pierderea oricărui bun simţ”[49].

Prin urmare, manifestările de adulaţie îi produceau în mod vizibil plăcere lui Nicolae Ceauşescu, iar rococo-ul superlativelor ce-i erau atribuite părea să sune în urechile acestuia ca o muzică divină. În acest context, fireşte că orice semn de apreciere externă era evaluat ca o recunoaştere a meritelor sale excepţionale şi în plan internaţional. Nevoia acestor semne crescuse proporţional cu eforturile de izolare a lui Nicolae Ceauşescu, venite atât dinspre Est, cât şi dinspre Vest[50], iar satisfacerea acestei necesităţi prin mijloacele specifice ale Securităţii devenise imperioasă.

Studiu de caz: acţiunea „Lumina”

În continuare, vom încerca să descifrăm mecanismele folosite în realizarea promovării externe a lui Nicolae Ceauşescu prin analiza unui caz concret: Acţiunea „Lumina”. Respectiva acţiune avea ca obiectiv publicarea în Mexic a lucrării lui Nicolae Ceauşescu, Dezarmarea, necesitate vitală a întregii omeniri, apărută în anul 1980 în România, în limba spaniolă, la editura Meridiane.

Oportunitatea publicării în Mexic a respectivei lucrări pare să fi fost întrezărită de factorii de decizie din C.I.E. cu ocazia vizitei pe care o delegaţie de ziarişti mexicani, condusă de Carlos Estrada Lang, ziarist de prestigiu şi director al ziarului „Ovaciones”, o efectuase în România în noiembrie 1983.

Potrivit Ordinului nr. 00120/1979 unităţile centrale şi teritoriale din D.S.S. luau „în preocupare” în forme organizate de lucru pe toţi publiciştii străini din următoarele categorii:
„a) corespondenţi de presă, radio şi televiziune străini acreditaţi în R.S. România, cu reşedinţa la Bucureşti sau în alte capitale europene şi care vin temporar în ţara noastră;
b) publicişti străini care vin ocazional în ţara noastră, declinându-şi calitatea, ca însoţitori de delegaţii oficiale străine ori pentru a participa la anumite evenimente deosebite din viaţa social-politică a ţării noastre, pentru documentare în vederea publicării de materiale referitoare la R.S. România sau pentru a lua interviuri la nivelul conducerii superioare de partid şi de stat”[51].

Aşadar, odată cu sosirea în România, jurnalistul mexican intrase automat în vizorul ofiţerilor de securitate, fără a exclude posibilitatea ca acesta să fi fost „punctat”, chiar înainte de plecarea din Mexic, de către rezidenţa C.I.E. din această ţară.

Nicolae Ceauşescu îi acordase un interviu lui Carlos Estrada, dialogul avut cu acest prilej făcându-i pe ofiţerii de securitate să concluzioneze că jurnalistul mexican „are convingeri politice democratice şi apreciază în mod deosebit activitatea revoluţionară şi personalitatea preşedintelui R.S. România, precum şi iniţiativele promovate pe plan internaţional”[52] de acesta.

Preliminarii: recrutarea unui „agent de influenţă” şi misiunile „de probă”[53]

Ca urmare a acestei percepţii, ofiţerii de securitate au declanşat o minuţioasă operaţiune de apropiere şi „influenţare pozitivă” a ziaristului mexican în scopul folosirii viitoare a acestuia pentru îndeplinirea sarcinilor „ordonate pe linie de popularizare”[54].
Cultivarea atentă a lui Carlos Estrada nu a rămas fără ecou, acesta trimiţându-i lui Nicolae Ceauşescu pe 26 ianuarie 1984, cu prilejul zilei de naştere, o telegramă de felicitare. Totodată, în data de 24 ianuarie, în ziarul „Ovaciones” fusese inserat un articol despre unirea Principatelor Române, articol realizat în cadrul centralei C.I.E.

Înregistrând cu satisfacţie progresele obţinute, rezidenţa C.I.E.[55] din Mexic, având în vedere „imperativul cunoaşterii de către actualul guvern mexican a politicii externe a R.S. România, factor de natură să creeze condiţii pentru strângerea legăturilor dintre Mexic şi ţara noastră”, dar şi „insuficienta cunoaştere în Mexic şi America Latină a principiilor de politică externă promovate de partidul şi statul nostru, a gândirii şi personalităţii comandantului suprem”, precum şi „necesitatea marcării în Mexic a celui de al XIII-lea Congres al P.C.R.”[56], a declanşat la începutul lunii februarie 1984 o serie de discuţii cu Carlos Estrada cu privire la publicarea în Mexic a uneia dintre lucrările semnate de Nicolae Ceauşescu.

Potrivit scrisorii operative nr. 002/CS/H-255, din 21 februarie 1984, jurnalistul mexican, căruia îi fusese atribuit numele conspirativ „Miguel”, „a fost determinat să se angajeze în publicarea în CETATE[57] a lucrării Coordonatorului şef «Dezarmarea – necesitate vitală a întregii omeniri» – Editura Meridiane, 1980”[58].

„Miguel” a propus mai multe edituri, rezidenţa începând culegerea de date despre acestea, precum profilul lor, popularitatea de care se bucură, orientarea politică.
Totodată, „Miguel” s-a angajat că „va obţine toate autorizaţiile necesare publicării lucrării şi va scrie prefaţa acestuia, urmând ca toate cheltuielile legate de publicare să fie suportate de Santier[59]”. În plus, prin relaţiile de care dispunea în lumea ziaristică din Mexic, „Miguel” garanta faptul că „va asigura lucrării o popularizare corespunzătoare şi difuzarea acesteia la nivelele adecvate”.

În perioada următoare, fidel promisiunii făcute, ziaristul mexican a înaintat ofiţerului de legătură propunerea ca lucrarea să fie tipărită în cadrul editurii „Planeta”.
După ce rezidenţa română a stabilit că „editura PLANETA este o editură independentă, cu orientare politică de centru, în cadrul căreia se publică atât lucrări politice, cât şi de beletristică, inclusiv biografii ale unor personalităţi politice mexicane şi internaţionale”, „Miguel” a început negocierile cu conducerea editurii. În urma discuţiilor, s-a ajuns la înţelegerea ca tirajul lucrării să fie de 1.000-1.500 exemplare, coperta să fie din carton lucios, conform modelului pe care urma să-l realizeze partea română, iar cartea să aibă formatul (dimensiunile) volumului din Editura Meridiane şi cca. 100-120 pagini.

A fost întocmit un proiect de contract în care se preciza că lucrarea va fi editată şi tipărită în termen de 60 zile de la depunerea la editură. De asemenea, editura trebuia să asigure autorului 100 exemplare ale lucrării pentru distribuire personală. În baza contactului, „Miguel” urma să asigure suportarea (prin intermediul rezidenţei C.I.E.) cheltuielilor (costului) pentru hârtie şi carton, care, conform estimărilor, urmau să fie de maxim 300 dolari S.U.A.

În urma discuţiilor purtate de locotenentul major Mateescu Andrei, din cadrul C.I.E., cu „Miguel”, partea română s-a angajat să-i remită acestuia, în cel mai scurt timp, textul lucrării, împreună cu actualizările rezultate din opiniile exprimate de Nicolae Ceauşescu pe această temă, în diverse împrejurări, astfel încât să fie posibilă apariţia volumului fie cu ocazia aniversării a 40 de ani de la momentul 23 august 1944, fie cu ocazia Congresului al XIII-lea al P.C.R.

La rându-i, „Miguel” promitea să realizeze în cel mai scurt timp prefaţa volumului, prefaţă în care să includă şi interviul pe care i-l luase preşedintelui României.
În schimb, ziaristul mexican şi-a exprimat dorinţa de a-i prezenta volumul personal lui Nicolae Ceauşescu, solicitând ofiţerului român sprijin pentru obţinerea decontării unei părţi din costul sejurului în România, precum şi a transportului (eventual numai pe tronsonul Paris-Bucureşti-Paris).

Cu ocazia acestor negocieri, partea română a sugerat ca „Miguel” să publice „un articol referitor la personalitatea Comandantului Suprem”, cu ocazia zilei de 28 martie 1984, când se împlineau 10 ani de la alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al R.S.R. Ziaristul mexican nu numai că a fost de acord, dar a şi supralicitat, întrebându-l pe ofiţerul C.I.E. dacă este posibilă acordarea de către conducerea ambasadei române[60] a unui interviu pe teme generale referitoare la situaţia economică şi politică externă a ţării noastre.

Deşi solicitarea dovedea dorinţa de colaborare a lui „Miguel”, o astfel de cerere trebuia să parcurgă complicatele trasee ale birocraţiei româneşti. Astfel, în prima fază, ofiţerul C.I.E. a discutat cu un reporter al ziarului „Ovaciones” conţinutul interviului. Apoi, conducerea ambasadei a comunicat la M.A.E. solicitarea de interviu, cerând aprobare pentru acordarea acestuia, iar răspunsurile la întrebări au fost întocmite „pe baza materialelor existente la Ambasadă (interviurile Comandantului Suprem acordate în cursul lunilor noiembrie-decembrie 1983 – Scânteia, Anuarul statistic, etc.)”[61].

Ca urmare a atitudinii cooperante a ziaristului mexican, lt. maj. Mateescu Andrei propunea, în 23 februarie 1984, „luarea în studiu a lui «Miguel» în vederea recrutării ca sursă de influenţă”.

În perioada următoare, ofiţerii C.I.E. au continuat culegerea de date despre editura „Planeta”, raportând în Centrală că această editură „este una din cele mai prestigioase din Mexic. Fondată în 1954, are un volum important de activitate pe linia publicării de literatură politică, economică şi beletristică, dispunând de bune posibilităţi pentru asigurarea distribuirii acestora în cele mai importante librării din Mexic. Editura «Planeta» editează în general lucrări de orientare politică progresistă şi independentă”[62].
Totodată, a fost întocmit un precontract cu editura, stabilindu-se că volumul va apare în următoarele condiţii tehnice:
„- tiraj – 1.000 exemplare;
- format – 13 x 19 cm.
- coperta – plastifiată, în patru culori, cu fotografia color a Comandantului Suprem”.

Apariţia cărţii era preconizată să aibă loc cu ocazia începerii lucrărilor celui de al XIII-lea Congres al P.C.R.[63]

Din documentele studiate, nu am putut identifica elementele care au făcut ca o acţiune ce părea să intre „în linie dreaptă” să fi fost brusc stopată. Putem emite două ipoteze: fie factorii de decizie de la Bucureşti nu au socotit oportună această republicare, fie, pur şi simplu, birocraţia din C.I.E. a produs o întârziere care nu a permis finalizarea acţiunii în termenul propus (până la începerea Congresului al XIII-lea), urmând ca aceasta să fie amânată pentru un alt moment cu semnificaţie deosebită.

Personal, tindem să acordăm mai mult credit celei de a doua ipoteze, având în vedere că în arhive s-au păstrat mai multe documente prin care conducerea C.I.E. cerea altor unităţi din D.S.S. materiale pentru actualizarea lucrării publicate la editura Meridiane în 1980. De exemplu, în 10 martie 1984, şeful U.M. 0544 (C.I.E.) expedia o adresă către U.M. 0682 prin care solicita ca „prin posibilităţile de care dispuneţi să ne trimiteţi o selecţie de extrase referitoare la poziţia luată de comandantul suprem cu diferite ocazii în perioada 1981-1984 în problema dezarmării în vederea completării lucrării Dezarmarea – necesitate vitală a întregii omeniri[64], apărută în Editura Meridiane, anul 1980, pentru a fi publicată în exterior”[65].

Note

[38]. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie subliniat că, în această perioadă, au fost intensificate şi acţiunile de combatere a propagandei maghiare cu privire la pretinsele „drepturi” asupra Transilvaniei, propagandă desfăşurată cu asiduitate în Occident de emigraţia maghiară, subvenţionată discret de cercurile conducătoare de la Budapesta. Astfel, în luna iunie 1981, la editura „Carpaţi” din Madrid a fost publicat, în limba engleză, volumul Transilvania românească, sub semnătura lui N.S. Govora. Conţinutul volumului fusese aprobat în prealabil de Secţia de Propagandă a C.C. al P.C.R., reliefând adevărul istoric cu privire la continuitatea poporului român în spaţiul geografic în care trăieşte şi legitimitatea apartenenţei Transilvaniei la România. Cartea, tipărită într-un tiraj de 600 de exemplare, a fost difuzată, „prin posibilităţi specifice”, în rândurile emigraţiei române, precum şi „unor personalităţi influente din principalele ţări occidentale, precum şi unor delegaţii participante la reuniunea de la Madrid” – ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13.340, vol. 3, f. 10.

[39]. În „Planul de măsuri pentru realizarea sarcinilor ce revin U.M. 0544 în anul 1982”, la punctul 9, se prevedea: „Diversificarea şi extinderea acţiunilor informativ-operative şi de influenţă vizând menţinerea şi consolidarea în exterior a climatului favorabil R.S. România, prin elaborarea, publicarea şi difuzarea, sub îndrumarea Secţiei de Propagandă şi presă a C.C. al P.C.R. şi în strânsă cooperare cu unităţi centrale de securitate, Serviciul „D”, Arhivele Statului şi alte instituţii de profil, a unor lucrări, studii, cărţi şi alte materiale, în care să se popularizeze trecutul istoric şi realităţile contemporane din ţara noastră, să se combată netemeinicia «tezelor» iredentiste, precum şi propaganda ostilă” – ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 44.782, vol. 1, f. 225. În luna ianuarie 1983, două unităţi din cadrul C.I.E. – U.M. 0225 „Emigraţie” şi U.M. 0208, unitate de „spaţiu”, aveau în derulare acţiunea „Aniversarea”, care consta în „asigurarea publicării unor articole omagiale consacrate personalităţii preşedintelui R.S. România, într-un număr de 15 publicaţii ce apar în spaţiile din preocuparea U.M. 0208” – ibidem, vol. 2, f. 88.

[40]. Aşa cum remarca Ion Constantin, un bun cunoscător al domeniului, „mai ales în această perioadă, conţinutul instituţional şi activitatea C.I.E. nu s-au rezumat doar la o funcţie de informare, analiză şi prospectivă, ci au cuprins o serie de acţiuni tipice poliţiei politice, cu accent pe comunităţile româneşti din Occident şi pe politici de propagandă (întreţinerea cultului personalităţii, publicarea lucrărilor cuplului prezidenţial)” – Ion Constantin, Direcţia de Informaţii Externe, în Octavian Roske (coord.), „România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. A-E”, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2011, p. 551.

[41]. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13.074, vol. 26, ff. 1-10.

[42]. Ibidem, f. 2.

[43]. Activitatea acestora era net superioară operaţiunilor asumate de către Securitate, după cum se subliniază într-o lucrare care, îndeobşte, nu a scăpat nicio ocazie de a sublinia meritele instituţiei: „în acest domeniu, acţiunile întreprinse de Securitate nu s-au ridicat niciodată la înălţimea dezinformării practicate chiar de organele de partid şi de stat, nu numai în raport cu străinătatea,ci şi faţă de propriul popor” - Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, f.ed., Bucureşti, 1997, p. 61.

[44]. AMR, fond Microfilme AS1, rola 359, c.12

[45]. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, postfaţă de Bogdan Ficeac, Bucureşti, Editura Nemira, p. 184.

[46]. Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura „Ioan Slavici”, 1995, p. 71.

[47]. Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, ediţie îngrijită de Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţin, Bucureşti, Adevărul Holding, 2011, 
pp. 341-342.

[48]. Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere. Convorbire realizată de Ioan Tecşa, ziarist, [Bucureşti], Editura Expres, f.a., p. 260.

[49]. Ibidem, p. 251.

[50]. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2011, pp. 549-558.

[51]. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13.074, vol. 26, f. 4.

[52]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 7

[53]. „Agentul de influenţă este o persoană care profită de funcţia deţinută, de autoritatea pe care o exercită şi de încrederea de care se bucură pentru a favoriza interesele serviciului de informaţii pe care îl reprezintă. Influenţarea se poate raporta la promovarea unor interese favorabile în domeniul politic, economic, comercial, militar etc., fiind realizată chiar de agentul specializat, dacă îi stă în putere, dar şi prin persoane competente, cărora a reuşit să le câştige încrederea, atrăgându-i la colaborare” - Radu Cristescu, Spionajul şi contraspionajul pe înţelesul tuturor. Mic dicţionar al serviciilor secrete, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 67.

[54]. Conform art. 18 din Ordinul nr. D/00162 din 20 august 1985, care prelua şi detalia o serie de prevederi din acte normative anterioare (cum ar fi Ordinul nr. D/00151/06.07.1982 privind organizarea activităţii organelor de securitate pe linia muncii de influenţă şi dezinformare), „unităţile centrale şi teritoriale de securitate acţionează pentru a atrage la colaborare – ca informatori, surse de influenţă şi relaţii operative – publicişti străini, îndeosebi din ţări capitaliste dezvoltate şi din cele în care ne confruntăm cu probleme deosebite, în vederea dezvoltării posibilităţilor de informare şi a asigurării condiţiilor pentru publicarea în străinătate a unor materiale vizând apărarea şi promovarea unor interese majore ale ţării noastre (subl. ns. L.B.), dezminţirea şi contracararea speculaţiilor tendenţioase şi a comentariilor denigratoare la adresa R.S. România, precum şi pentru demascarea, discreditarea, compromiterea şi neutralizarea activităţii unor elemente duşmănoase din rândul acestora, a altor categorii de persoane ce desfăşoară activitate antiromânească. O atenţie deosebită se va acorda atragerii la colaborare a corespondenţilor principalelor agenţii de presă străine, în vederea asigurării unei operativităţi sporite în realizarea măsurilor de dezminţire şi ripostă, precum şi a unei mai largi arii de difuzare a materialelor cu caracter de influenţare pozitivă, dezinformare şi contrapropagandă” - ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13.074, vol. 26, f. 5.

[55]. Conform art. 31 din Ordinul nr. D/00162 din 20 august 1985, U.M. 0544 (C.I.E.) şi U.M. 0195 (Contrainformaţii C.I.E., controlul ambasadelor române) „vor desfăşura în exterior activităţi specifice de cunoaştere a principalelor agenţii de presă, redacţiilor cotidienelor şi revistelor de largă circulaţie, a posturilor de radio şi televiziune, a organismelor guvernamentale care le coordonează în vederea stabilirii orientărilor şi preocupărilor acestora faţă de România, a acţiunilor concrete ce le preconizează şi a persoanelor angrenate în acest scop”. De asemenea, art. 32 preciza: „în vederea sprijinirii activităţilor organizate de instituţiile oficiale de resort din ţară pentru popularizarea prin mijloacele de informare în masă din străinătate a realităţilor româneşti în domeniile politic, economic, social, cultural-ştiinţific, a adevărului istoric privind poporul român, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, va fi intensificată munca specifică de cultivare şi influenţare a unor publicişti de prestigiu, precum şi pentru crearea de surse în rândul acestora” – ibidem, f. 8.

[56]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 7.

[57]. Documentele redactate de către ofiţerii din C.I.E. foloseau termeni codificaţi. În cazul de faţă, „Cetatea” era Mexicul, iar „Coordonatorul-şef” era, evident, Nicolae Ceauşescu. Pentru mai multe detalii despre limbajul codificat al structurilor de informaţii externe, vezi Luminiţa Banu, Florian Banu, Documentele Securităţii – de la codificare la dezinformare, în Constantin Moşincat, Dan 
Poinar (coord.), „Pietre de hotar”, vol. 7, Oradea, Editura Tipo MC, 2007, pp. 211-220.

[58]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 7.

[59]. Centrala C.I.E.

[60]. Relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Mexic au fost stabilite, la nivel de legaţie, la 26 iulie 1935 şi au fost întrerupte în 24 decembrie 1942, după ce România declarase război S.U.A. la 12 decembrie 1942. Relaţiile bilaterale ale celor două state au cunoscut o sincopă destul de lungă, până în momentul în care o delegaţie guvernamentală română, condusă de vice-premierul Gheorghe Rădulescu, a efectuat o serie de vizite în ţări din America Latină, între 7 septembrie şi 9 octombrie 1968, printre ţările vizitate numărându-se şi Mexic. Cu acest prilej, s-a semnat un acord interbancar româno-mexican şi a fost înfiinţată o Agenţie comercială română la Ciudad de Mexico. Relaţiile diplomatice la rang de ambasadă au fost restabilite între România şi Statele Unite Mexicane la data de 20 martie 1973 - Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe româneşti în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 288, 334, 404 şi 430.

[61]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 6.

[62]. Ibidem, f. 7.

[63]. Congresul al XIII-lea al P.C.R. s-a desfăşurat la Bucureşti, în perioada 19-23 noiembrie 1984.

[64]. Ediţia princeps apăruse, sub acelaşi titlu, în anul 1979, la Editura Politică, având 239 pagini.

[65]. ACNSAS, fond M.Ap.N., Direcţia a V-a Securitate şi Gardă, dosar nr. A 15, f. 8.


va urma